Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share

Herculane - Baleia
(surse de apă, poteci, marcaje, orientare, câini...)
Dinu Mititeanu


Motto: Călătoria de o mie de mile începe cu un pas. (Lao Tse)

      Doar când ai ajuns la destinaţie şi priveşti din nou harta sau revezi cu ochii minţii tot traseul parcurs (creste, vârfuri, şei, platouri) abia atunci realizezi adevărul de mai sus, faptul că pasul furnicii umane poate duce departe, chiar dacă greutatea din spinare, raportată la cea a corpului nu se compară cu raportul dintre greutatea furnicii şi a sarcinii pe care o duce.

      Luni 18 august 2003, spre seară, ne întorceam fericiţi din ultima şi cea mai spectaculoasa tură din Munţii Cernei, Cheile Prisacinei. Înainte de a trece podul de lemn peste Cerna, de la km 12, 9, Marlene are ideea să căutam un loc de cort pe traseul pe care urma ca în dimineaţa următoare - pe răcoare - să pornim spre creasta Munţilor Cernei - către frumoasa Arjana. Aşa că urc 15 minute pe drumul marcat cu PG şi mă întorc cu vestea cea bună: locuri faine de cort, izvor şi 1-2 gospodării de unde probabil putem lua şi lapte. Sigur că asta ne surâde mai mult decât a pune cortul lângă şosea, lângă motelul Dumbrava, unde ne lăsasem rucsacii mari. Un km până acolo, unul înapoi şi, pe înserate, cortul era montat pe un fânaţ cosit, lângă căpiţe, sub un cireş. Ne spălăm la izvor, ne luăm apă, eu mă duc după lapte la casa din apropiere. O bătrână şi două domnişoare potolesc câinele. Fetele - eleve la liceu în Herculane - sunt în vizită la bunica. Ne vor aduce ele laptele, după ce vor mulge vacile. Vom afla că şi părinţii lor sunt "la oraş". Înţelegem situaţia, dar ne apucă tristeţea că şi această gospodărie va fi peste o vreme părăsită, aşa cum am întâlnit multe - chiar sate întregi - în Apuseni; mor satele o dată cu bătrânii. Ne amintim de Cheia, satul din amonte de Cheile Râmeţului şi de altele...

      Etapele parcurse. La ora 7, la 20 minute după răsăritul soarelui, suntem cu rucsacii în spinare, aşa cum vom face şi în următoarele 3 zile, cu plus sau minus 5-10 minute şi vom monta cortul după 12 ore, la ora 19 plus sau minus 5-10 minute. În ultima zi chiar după 13 ore!
      Desigur că nu am mers fără opriri, am făcut pauze de circa 10 minute cam la o oră şi chiar mai des şi câte 3-4 mai lungi, din cauza greutăţii rucsacilor (căram şi câte 2 l de apă fiecare, căci nu ştiam dacă şi unde e următorul izvor), din cauza căldurii: o simţeam şi acum, în pădure, la umbră - transpiraţia curgea în şiroaie de pe noi. Dar arşiţa va fi cumplită la gol alpin, mai ales în prima zi, între Arjana şi Vf. Craiova, căci n-a adiat pic de vânt. Am făcut opriri şi ca să savurăm / filmăm peisajul, depărtările. Şi ca să ne bucurăm de întâlnirea cu montaniarzi; cei mai mulţi dintre ei erau alpinetzi. Căci cehii - întâlniţi şi în grupuri mici dar şi un grup de peste 20, pe Moraru - nici nu aveau de gând să se oprească, să schimbăm informaţii, impresii. Salutau / răspundeau la salut, ca nişte roboţi, şi atât.

      
Locurile noastre de cort. Prima noapte în penultima şa dinainte de Vf. Furca Craiovei, de unde am admirat şi apusul şi răsăritul. A 2-a pe malul Lacului Scărişoara, unde colegii de listă, Adrian Popovici şi Mihaela îl aveau deja montat pe al lor, şi apoi au mai apărut două corturi, dar nu lângă noi. Ei veneau din Ţarcu şi - după o incursiune pe celebra Platformă Borăscu - au mers o vreme "pe urmele noastre" - şi apoi au coborât în Valea Cernei (Cernişoara), pe Plaiul Mănesei.
      În a 3-a seară am montat cortul pe graniţa Parcului Naţional Retezat, dincolo de Şaua Plaiului Mic, la 30 minute sub Vf. Custura. Acolo, în acea zi superbă, pe acel vârf în care te simţi între cer şi pământ şi unde am stat mai mult de o oră, am hotărât să nu continuăm spre Gruniu - Lazăru - Tulişa ci s-o cotim spre Păpuşa - Porţile Închise. A 4-a seară am pus cortul lângă... cabana Baleia, mânaţi de sete, căci ultimul izvor pe lângă care trecusem a fost în... după masa precedentă: Izvorul Bolboroşi, de lângă Scocul Dragşanului. În Şaua Gorovei, unde am fi dorit să punem cortul, izvorul ce arăta aşa de fain de la distanţă, era uscat complet! Pe o săgeată scria: "spre cabana Baleia, 2 ore". Am făcut... 50 de minute! Lângă izvorul cabanei ne simţeam ca şi cămilele într-o oază din deşert!
      După cum vedeţi, obiceiul nostru este ca înainte cu 3-4 ore de ora montării cortului, când deja nu mai e foarte cald, să ne spălăm la un izvor/ pârâu, să ne umplem bidoanele (2+2 litri) cu apă şi apoi, pe înserate să punem cortul într-un loc fain, la adăpost de vânt, dar nu departe de creastă/ traseu. Preferam un loc de unde soarele să ne spună/ să-i spunem "noapte bună" şi "bună dimineaţa!". Şi - dacă pica roua - nu aşteptam uscarea cortului; doar îl scuturam şi îl uscam într-una din pauzele mai lungi.
      
      
Surse de apă. La urcare, suficiente. 1. Imediat după trecerea Cernei, la ramificaţia traseului nostru PG spre Arjana de BG spre Cheile Prisacinei. 2. La 15 minute mai sus. 3. După circa 1, 15 ore de urcuş, lângă nişte gospodării (care ne-au impresionat: lanuri de porumb, grădiniţă de zarzavat, pomi fructiferi, multe animale...). 4. Posibil în satul Prisacina, dar noi am trecut fără să căutam/ întrebăm.
      Pe creastă. Vi le semnalez doar pe cele din traseu, nu pe cele la care trebuie coborât mai mult.
1. Marcajul PG ne-a scos, după 4, 30 ore de la plecare, într-o şa, la est de Arjana. De acolo, o potecă ne conduce spre dreapta, pe versantul sudic al Vf. Cuşmiţa, în 10 minute, la un izvor amenajat deasupra unei stâane.
2. După Vlaşcu Mic, la izvorul Văii Iuta, deci pe versantul dinspre V. Cernei.
3. Sub Vf. Cailor, unde poteca face o mare curbă spre dreapta, este un izvor al Văii Craiova. Acum era cam anemic, lângă potecă; mai jos, mai viguros.
4. În curând (după ce facem iar o curbă, dar spre stânga), pe poteca de sub Vf. Dobrii (izvor al V. Mihocului, afluent al Olănelului), un izvoraş mai anemic (în acest an foarte secetos!).
5. Apa Râului Şes e mocirloasă, nu e potabilă. Noi nici nu am traversat-o, cum e indicat în unele ghiduri, spre Vf. Tucila, ci am mers pe "interfluviu" - direct spre Vf. Godeanu.
6. La est 2 minute de Lacul Scărişoara, izvor fain, nu e necesar să luaţi apă din lac.
7. Izvor fain chiar în potecă, în dreptul Vf. Gârdomanu, vârf pe care marcajul îl ocoleşte.
8. Izvorul Bolboroşi! Şi el foarte fain, dar... e risc de a trece pe lângă el dacă nu ştii, cum am păţit şi eu prima dată! Când urci din Scocul Drăgşanului spre acea zona plată de păşune unde e una dintre stânele Drăgşanu, de la stâlpul de marcaj de la mijlocul pantei, izvorul e la circa 100 m spre dreapta!. Era puternic şi pe seceta aceasta! N-ar strica să fie semnalat cumva pe acel stâlp! De aici mai avem 1, 20 ore până în Şaua Plaiului Mic. Cât trebuie să cobori de acolo până la izvorul dinspre cabana Buta, nu scriu căci n-am mai fost pe acolo de vreo 15 ani.
      Am mai întâlnit câteva izvoare la coborârea de pe Vârful numit Piatra Scărişoarei pe harta lui Dănuţ Călin din revista Munţii Carpaţi, vârf numit Bulzul pe harta Dimap şi pe a lui Gh. Niculescu din colecţia Călăuza Turistului, 1967. Însă zona e cam mlăştinoasă, aşa că apa luată de acolo "pentru orice eventualitate" - am aruncat-o când am văzut Lacul Scărişoara şi am hotărât să coborâm la el.

      
Starea marcajelor, potecilor. Orientarea. În zona de creastă a Munţilor Cernei nu am găsit nici un fel de marcaj. Doar un semn BR lânga cel PG în şaua de la est de Arjana, apoi un semn "anemic", o BR sub Vf. Olanul. Mai departe iar nimic, până la Vf. Godeanu, unde găsim urme vagi. Primul stâlp de marcaj găsit e pe parcursul de ocolire a Vf. Micuşa. Apoi apar şi semne noi de marcaj; nu mai avem probleme.
      Poteca turistică până la Vf. Godeanu nu există! Sunt zone unde marcajul urmează o potecă ciobănească. În unele zone, unde acestea ocolesc un vârf, poteca revine în creastă, dar în alte locuri ea este de fapt o "lăsătoare", poteca ce coboară spre o stână sau spre un sat! Aşa se întâmplă (am păţit-o acolo cu Radu prin '88 sau '89) când se merge spre Arjana - Herculane: din şaua de după coborârea de pe Vlaşcu Mare o potecă foarte clară duce spre dreapta. Nu o urmaţi!! Nu revine în creastă. Acolo am întâlnit cea mai fioroasă haită de câini de când umblu pe munte; voi reveni la asta.
      Sunt locuri unde o potecă foarte clară dispare pur şi simplu la un moment dat! De pildă după Vf. Cailor. Dar urcând / traversând culmea din stânga (Piciorul La Mlaci), vom găsi apoi iar o potecă clară, ce ne duce, pe sub Vf. Dobrii, spre Curmătura Olanelor, unde se termină Munţii Cernei şi încep Munţii Godeanu. În foarte multe locuri se repetă "povestea".
      Unele vârfuri se urcă până sus. Exemplu vârful "1800", ultimul înalt înainte de Vf. Craiova (pe harta noastră nu are nume), Vlaşcu Mic şi Vlaşcu Mare, dar majoritatea se ocolesc pe unul din versanţi. Inflexiunile crestei, vizibile pe hartă, ne ajută. Desigur şi traseul desenat pe hartă, dar nu întotdeauna. De exemplu, pe harta lui Dănuţ Călin, din Munţii Carpaţi nr. 24, primele două vârfuri după Godeanu (unul e Vf. Mocirliu) se trec peste vârf, pe când, în realitate, o potecă clară le ocoleşte pe versantul dinspre Lacul Godeanu, adică prin dreapta în sensul de mers vest-est.
      Poteca spre Baleia: nu fusesem pe ea până acum. Am zis s-o facem măcar o dată în viaţă. Şi nu regretăm (regretăm doar potecile, munţii în care încă nu am fost). Aici am găsit cea mai lungă zonă parcursă de mine din piatră în piatră, din semn în semn (Bine marcată, dar ciudat: banda roşie e încadrată într-un dreptunghi alb! Am crezut iniţial că e limita Parcului.).
      Şi apoi am intrat în jnepeni!! Tot mai înalţi şi mai groşi pe măsură ce coboram! Norocul nostru a fost că poteca era eliberată: cu drujbe şi fierăstraie de mână, într-una din verile trecute, de o trupă studenţească, după cum ne-a spus un pădurar de la Baleia. Altfel ar fi fost imposibil de trecut, sunt aşa de deşi şi de îmbărligaţi, încât, dacă ne-am fi întâlnit cumva pe acolo cu un urs, nici noi nici el nu am fi putut să ne dăm la o parte şi să-i spunem politicos celuilalt: "Poftiţi vă rog, Dvs. mai întai!" Dacă poteca nu era degajată, ar fi trebuit să ne întoarcem spre /în Şaua Vf. Mare - Galeşul - Pietrele sau să coborâm în/ pe Râul Bărbat. Pe această interminabilă potecă garnisită cu jnepeni, am mai făcut pauze pentru afine, să ne mai astâmpăram setea din ce în ce mai chinuitoare.
      Cabana Baleia; fusese închisă mulţi ani, poate de aceea se şi înfundase poteca din amonte de ea. Acum are un stăpân, cel care e proprietar şi la Gura Zlata. A construit una nouă, încă nu e gata. Cea veche nu e deloc atrăgătoare şi nici împrejurimile. Am vorbit cu "cabanierul" de la cea veche, care e de fapt paznic, aşa mi-a spus un pădurar de la frumoasa cabană silvică din apropiere.

      
Ieşirea din munte. Nu regretăm alegerea traseului acesta, deşi la Baleia nu erau maşini ca la Cârnic! Am făcut sâmbătă 19-20 km, pe drum forestier, până în primul sat, Hobiţa. Am găsit apă minerală rece şi îngheţată Napolact (de bere ne-am fi îmbătat instantaneu!) la Dănilă Forest S. R. L., dar nu am găsit maşină de ocazie. Şi era o căldură.... Aşa că am mai tălpălit prin praf încă 2, 5 km până în satul Râul Bărbat, unde, privind peste garduri, într-o curte, am găsit o Dacie al cărui stăpân a acceptat să ne ducă cei 4 Km (de aici era asfalt) până în gara Pui.

      
Orientarea. Dacă avem hartă (şi o ştim citi!), pe vreme bună, nu vom avea probleme deosebite, chiar dacă în unele zone mai greşim câte puţin. Dar pe ceaţă e jale! Nici busola nu ajută mult. Am vrut să iau unghiuri de marş, dar... nu ai repere clare: şei, vârfuri, creste clare, cum ai în Rodnei de pildă.

      
Peisajul. Să nu vă aşteptaţi ca Munţii Cernei să fie asemănători Făgăraşului, Retezatului. Nu au creste şi vârfuri semeţe, ascuţite, stâncoase, nu au căldări glaciare, lacuri, râuri zgomotoase. Poate pentru unii par "banali, neinteresanţi", dar au ceva "al lor", greu de definit: poate tocmai aceste diferenţe, aceste "lipsuri", poate faptul că n-au poteci, n-au marcaj, că întâlneşti rar câte 2-3 turişti, poate faptul că nu întâlneşti urme de "porcus turisticus". Eşti... la polul opus Văii Jepilor şi... poate că asta o să-ţi placă dragă Prietene!

      
Câinii ciobanilor. Fiind o zonă cu munţi înierbaţi (deşi în acest an iarba, păşunea, a fost în mare suferinţă!) întâlnim multe turme, care desigur fiecare au 6-10 câini. Şi pentru că văd rar turişti... îi tratează ca pe agresori ai turmei "lor".
      În precedenta mea tură, cu Radu, prin M. Cernei, coborând greşit unde v-am spus mai înainte, am întâlnit cea mai fioroasă haită de câini de când umblu pe munte! Ştiu multe metode şi am "talent" şi experienţă în a trata cu câinii. Dar atunci a trebuit volens-nolens să folosim ultima metodă: ne-am aşezat jos! Doar atunci le-a trecut furia şi au lătrat "normal", până ce a venit stăpâna lor. Deveniseră iar agresivi când m-am ridicat să caut ceva în rucsac. Cât am stat de vorbă cu bătrâna, au fost cuminţi. La plecare, bătrâna l-a prins de jujeu pe şeful haitei, dar acesta aproape că o târa după el!! N-am mai văzut aşa ceva! Cred că era un câine anormal!
      Beţele turistului sunt de mare folos şi pentru întâlnirea cu câini. Pot fi şi "de schi", nu neapărat telescopice, dar trebuie să aveţi fiecare câte două, nu doar pentru câini ci din multe alte motive, am mai scris despre asta, poate revin!).
      La întâlnirea cu haite de câini, noi, chiar când suntem doar doi, intrăm în "formaţia arici". Câinii, chiar dacă vin din faţă, trec apoi lateral şi în spate, dacă văd că nu-ţi pasă şi îţi continui mersul fără ezitare. Ei formează un "U", cu deschiderea spre înainte, deşi câte unul mai face saltul prin faţă, trecând dintr-un flanc în celălalt. Noi continuăm să mergem impasibili, la 1, 5-2 m unul de altul, cel din faţă ţinând/ agitând beţele spre lateral, la nivelul genunchilor, cel din urmă lateral şi înapoi. Eu merg ultimul şi nici măcar nu întorc capul! Nici cel mai furios câine nu a muşcat de băţ/ rondelă! Când umblam fără beţe, trebuia ca mereu să mă întorc, să-i privesc în ochi, să le studiez/ parez gesturile, să simulez că arunc cu ceva, chiar când nu aveam nimic în mână. Mergeam ca "un titirez" şi după ce treceam de ei, eram obosit/ ameţit de atâta învârtit! Acum, cu beţele, e simplu, deşi poate unii nu mă credeţi! Trebuie doar să vă convingeţi.
      Bineînţeles, arici-arici, dar nu prin turmă ci pe lângă! Unor ciobani, care alergau spre câini să-i potolească, le strigam că ne descurcăm! Şi erau poate miraţi că nu aşteptam pe loc, să ne vină în ajutor.

      
Regrete. Ne părea rău că - înainte de a părăsi Valea Cernei - nu am putut vedea toate minunile din zonă, pentru care îi invidiem pe bănăţeni. Dar vom reveni acolo. Regretăm că deşi am fost în şaua de lângă ea - nu am urcat din nou pe frumoasa Arjana, ultimul vârf de peste 1.500m (1.512 m) din drumul Carpaţilor spre Dunăre. Vârf/ munte surpriză, deosebit de frumos, cu nume frumos! Redau o discuţie ce am avut-o cu Radu pe Vârful Arjanei, când priveam muţi peisajul cu fânaţe din şaua următoare: - "Tata, parcă e un colţ de rai!" - "Da, Radule, aşa pare privit de aici, dar oamenii aceia ce-i vedem ca nişte furnici, muncesc ca în iad!". Şi după ce am coborât la oamenii aceia care strângeau fânul, când am văzut porumbul ars de secetă ca şi în acest an, când am văzut ce fel de apă (stătută, înmlăştinită) e în "izvorul" spre care ne-au îndrumat - ne-am mai schimbat părerea despre "acel rai" şi am pornit atunci tăcuţi spre un alt munte cu nume "muzical", Cicilovete...
      Acum însă, aerul şi soarele atât de fierbinţi ne făceau să ne gândim că pe Arjana, calcarul e şi mai fierbinte. Dar argumentul principal care ne-a determinat să n-o urcăm, a fost faptul că vreo doi câini paşnici ne dădeau târcoale, chiar când ne pregăteam să ascundem rucsacii în ienuperii din şa. Nu doream ca ei sau vreun cioban să ne "viziteze" rucsacii.

      Bucurii. Au fost multe, greu de descris. Cea a întâlnirii cu Muntele - mereu frumos, indiferent de rocă, de "arhitectură": toţi se aseamănă, toţi se deosebesc, asemeni costumelor populare sau caselor din Muzeul satului.
      O mare bucurie a fost să întâlnim "confraţi întru pasiune" -cum ar spune Noica, cu care din păcate nu am putut discuta atât cât am fi dorit şi poate cât ar fi dorit. Bucuria că şi ei au ales de data asta aceiaşi munţi ca şi noi, bucuria cş unii deja ne-au scris, speranţa că ne vom mai întâlni, acolo, pe creste fără cărări sau cu cărări marcate sau nu. Sau că măcar ne vom ţine reciproc la curent cu ce ture am mai făcut fiecare, schimbând impresii din care se naşte uneori dorinţa de a vedea ceva ce încă n-ai văzut.
      Şi, din fericire, mai există încă atâtea locuri care merită a fi văzute, incluse şi ele în "banca cu amintiri".
Author: Dinu Mititeanu
Views: 10244, Last update: Wed, Sep 3, 2003


Login or register to comment