Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Ioan Stoenică in de-ale lui Ioan Stoenică

”Lucrurile pe care nu le spui, se pierd!”

In ce consta frumusetea unei excursii pe munte? Peisajele pe care le vezi? Aerul curat si iarba verde? Oamenii cu care mergi, fotografiile pe care le faci, jurnalul pe care il scrii cand te intorci acasa? Poate daca lucrurile ar fi fost atat de simple, nu as mai fi scris despre ele. Dar uneori o excursie pe munte te poarta in locuri nebanuite, nu doar din natura inconjuratoare, ci si din tine insuti. Mereu am spus ca pentru mine o calatorie pe munte e si o calatorie cumva spirituala, catre adevaratul ”eu” – o legatura cu cele mai adanci ganduri si sentimente, pe care le rascoleste si le scoate la iveala – macar atat cat sa-ti aduci aminte de ele. Ca un vas cu apa ce pare calma la suprafata si ascunde atatea lucruri in interior – mai bune sau mai rele. Si cumva gasesti curajul si metoda de a tulbura apa, scotand la suprafata esenta acelui vas in care apa este doar o masca, lasandu-te sa-ti amintesti ce spuneai candva, cum erai candva, ce-ti doreai candva. Ce simteai, ce credeai, ce ai ajuns si ce te-a adus aici. Cine esti.

Nu ma intreb niciodata de ce merg uneori singur pe munte, mie imi e atat de clar. Dar ceea ce eu gasesc acolo mergand singur este doar al meu, de aceea n-as spune nimanui sa faca asta. Si uneori nici mie. Pentru ca poti ajunge acolo sa realizezi ca nu-ti doreai de fapt sa te supui la asta, si s-ar putea sa nu-i poti face fata. Dar daca realizezi asta abia acolo, s-ar putea sa fie prea tarziu.

Pentru ca uneori atingi o limita pe care nu vroiai sa o atingi si nu iti vine sa o depasesti, poate pentru ca ti-e frica de ce ai putea gasi sau ce s-ar putea intampla dincolo. Sau poate te  vei gasi atat de departe si singur incat, desi te asteptai la asta, tot sa fie socant sentimentul si asta sa-ti influenteze gandurile si actiunile. Poti ajunge sa simti ca ti-a ajuns, ca nu mai vrei, ca este ”prea mult”, desi pentru tine nu a existat niciodata cuvantul ”prea”. Se poate mereu mai mult, mai rau, mai greu, mai frumos. Nu exista ”prea”. Si totusi sentimentul ce creste in tine e tot mai puternic, si asta iti dicteaza: gata, e prea mult, nu mai vreau! Pentru ca nu erai pregatit pentru asta, desi poate credeai ca esti. Si atunci cobori incercand sa scapi de sentiment, dar nu poti sa nu te simti cumva invins. De munte, de propriile temeri si ganduri… Sau poate, cum frumos am simtit coborand singur din salbaticia muntilor Vrancei, te simti invins de dorul de oameni. Poate pana la urma e si asta o victorie.

Singuratatea mai are atat de multe sa ma invete, incat nu pot sa nu o iubesc macar putin.

Cate extreme am atins in timpul excursiei din muntii Vrancei, dar si acum, abia ajuns acasa, e incredibil! Am simtit de mai multe ori pe poteca, poate pentru prima oara cu adevarat, faptul ca in muntii astia NU trebuie mers singur! Am simtit ca trebuie sa fii nebun sa o faci, sa nu stii ce faci sau… sa stii foarte bine ce faci. Eu nu stiu in ce categorie intram, dar mergeam singur prin cei mai salbatici si pustii muntii in care am fost vreodata, simtindu-ma mai departe de  oameni ca niciodata, si imi spuneam clar ca nu e de mers singur pe acolo. Si iata-ma ajuns acasa cautand noi trasee care sa-mi intregeasca excursia neterminata, dorindu-mi poate pentru prima oara ca urmatoarea excursie pe care o fac, sa fie in aceiasi munti in care tocmai am fost – si nu in alti munti unde n-am mai fost niciodata. Sau si mai usor, asa cum simteam acut nevoia mergand prin padurile dese si pline de animale – sa merg pe o creasta golasa si lejera, cu peisaje frumoase in toate partile, nici urma de animale, de padure sau de stres. De exemplu… in Grohotis. Da, am simtit un dor puternic sa ma aflu pe creasta lina a Grohotisului, mi-a fost dor de libertatea aceea de a te simti in siguranta, de a nu face efort ca sa inaintezi, de a putea vedea MULT in jur – si nu doar la un metru din cauza crengilor dese. De a sti ca poti oricand sa faci stanga sau dreapta la vale prin padure si vei ajunge curand la o sosea, la un sat, la oameni. Ceea ce in muntii Vrancei nu exista – asta era cel putin senzatia in acea zi linistita de duminica.

O excursie poate fi o lectie de viata, daca te face sa privesti adanc si-n tine, nu doar catre departari.

Traseu:

Ziua 1: satul Coza – muntele Coza (banda rosie, 4.5h, dormit la o stana)

Ziua 2: muntele Coza – dealul Negru – poiana Sindrilita – coborat in valea Zăbalei – zona Căbălașu (9h)

Ziua 3: cu camion forestier pana la Nereju.

Data: 23 – 24 – 25 octombrie 2010.

Participanti: Ioan.

Am ajuns in gara din Focsani pe la ora 9 si ceva, si am pornit cu pas vioi spre autogara (se fac cam 20 de min). Unde a trebuit sa astept pana pe la 11 un microbuz ce mergea spre satul Coza – la poalele muntilor Vrancei. Sunt si microbuze care merg la Tulnici, mai multe, dar de acolo ar mai fi cativa km de mers pe jos pana la Coza, ultima asezare de pe valea raului cu acelasi nume. Microbuzul a costat 12 lei, si m-a dus destul de repede intr-o zona ce-mi era total necunoscuta, si care mi se dezvaluia cu fiecare km parcurs – atat de frumoasa! Drumul pana in satele de la poalele muntilor e ca o pregatire, o introducere in frumusetile Vrancei, menita sa faca dorinta de a descoperi sa creasca si mai mult – dar si gandul ca e atat de usor, chiar si de la sosea, sa te bucuri de cat de frumoasa e aceasta zona!

Am depasit cu totul Magura Odobesti, un deal cu nume rezonant si creasta lunga si ondulata, care isi expune padurile colorate si antena de pe varf pe partea stanga a drumului. La Tulnici parasim soseaua nationala la care se lucreaza de zor pentru modernizare, cea care duce spre Lepșa si apoi spre Targu Secuiesc si Brasov, si intram pe valea Cozei. Nu stiam exact unde incepe traseul meu si unde are microbuzul capatul, asa ca am coborat undeva langa un pod principal, in centrul satului. Era de fapt podul ce traverseaza raul Putna, asa ca a trebuit sa mai merg pe jos pe asfalt o portiune pe care o parcurgea si microbuzul. Trebuie coborat chiar la capatul lui, si apoi mers mai departe pe valea raului spre iesirea din sat.

Sigur ca eu am intrebat cativa oameni, si toti m-au directionat sa tin firul apei spre munte (ceea ce faceam oricum). Cu mentiunile de rigoare legate de faptul ca sunt singur, ca ”sunt lighioane multe prin padurile astea” ca ”ai haine groase la tine? Ca la munte a nins…”. Degeaba as spune ca nu e deloc prima oara cand fac asta, cred ca niciodata un localnic nu va spune ”ah, ce frumos, da, e super pe-aici pe munte, distractie placuta!”. Ceea ce nu inseamna ca nu trebuie sa asculti ce au de spus.

Traseul pe care mi-l alesesem era unul de 3 zile, a carui descriere am gasit-o pe net. E vorba de traseul principal, ”de creasta”(banda rosie), care iti dezvaluie poate cel mai bine muntii Vrancei – asezare, peisaje, poteci, culmi si vai, paduri si poieni. De aceea l-am si ales, pentru ca nu vroiam sa fac ca in Penteleu, sa ajung pe varful cel mai inalt si atat. Vroiam sa vad cat mai mult, sa cunosc cat mai mult! Traseul acesta pleaca din satul Tulnici, traverseaza muntele Coza, apoi Dealul Negru, culmea Păișele, muntele Pietrosu, Zboina si iese in satul Nereju – unde trebuia sa ajung si eu. Face astfel un arc de cerc de la est spre vest, cu revenire in satele de la est. Eu ma gandeam si la o posibila deviere de la traseu ca sa ajung si pe Goru, varful cel mai inalt, dar urma sa ma orientez si la fata locului.

Momentan insa trebuia sa ma concentrez pe etapa din prima zi: Muntele Coza.

Faptul ca am inceput sa merg abia pe la ora 12.30 nu-mi place, mi se pare destul de tarziu, avand in vedere ca se intuneca pe la 6 seara. Pana la iesirea din sat gasesc cateva marcaje pe stalpi, ceea ce ma bucura – nu stiam care e starea marcajelor, ma asteptam sa nu fie prea buna, de aceea am luat cu mine (pentru prima data) si descrierea printata a traseului – nu doar harta. Desi marcajele traverseaza raul de pe un mal pe altul, se poate merge linistit pe drumul ce paraseste satul – eu n-am stiut, stiam ca intrarea in traseu (parasirea drumului) se face pe dreapta, si nu vroiam sa o ratez – asa ca a trebuit sa traversez de vreo 2 ori raul de pe-o parte pe alta – lucru nu mereu foarte usor. Pana la urma mi-am dat seama ca trebuie stat cuminte pe drum.

Trebuia sa ajung la zona numita ”la stramtura”, dar satenii pe care i-am intrebat nu m-au lamurit prea tare, desi toti stiau de aceasta zona. Mie nu imi era de ajuns ca ”da, pai tineti drumu, stramtura e acolo unde se apropie malurile…” La un moment dat un drum urca abrupt pe partea dreapta, cam cum scria si in descriere, si ma intreb daca nu pe acolo ar trebui sa urc si eu. Dar hotarasc sa mai urmez putin raul, si drumul transformat de acum in poteca.

Lasand insa putin la o parte grija provocata de faptul ca nu gaseam intrarea pe traseu si nu mai vazusem marcaje de ceva vreme, nu pot sa nu remarc dealurile colorate de toamna in lumina aceea calda a soarelui! Apa stralucind, copacii galbeni si portocalii, cerul albastru… cate motive de bucurie!

Dar fir-ar sa fie, nu mai vad marcaje si acum se face seara! Concentreaza-te!

Traversez un mal inalt si abrupt de grohotis, apoi poteca ramane pe partea dreapta a raului (in sensul de mers) si merge pe la umbra unor copaci. Zaresc cateva marcaje forestiere, dar nu stiu daca au legatura cu traseul meu sau nu. Am fost pe punctul de a ma intoarce, cu gand sa urc pe acel drum, dar am avut noroc cu descrierea printata, pe care am scos-o si care m-a lamurit. Trebuie mers pana la confluenta raului Coza cu raul Dumbrăvanu – si eu nu vazusem nicio confluenta! Asta mi-a dat incredere sa merg mai departe, si bine am facut! Imediat cele doua rauri se despart, apare si marcajul, iar poteca noastra urca abrupt chiar pe malul dintre cele doua rauri.

Ca sa ajungi acolo insa trebuie sa traversezi cu atentie un alt mal abrupt, cu grija sa nu aluneci in apa. Dar apoi incepe urcusul, aventura, spectacolul, bucuria! Parca de aici ar incepe de fapt muntii Vrancei! Te ridici rapid deasupra raului, pe malul acela de pamant argilos, si imprejurimile te fascineaza: raul straluceste serpuindu-si apele dupa dealuri, cateva stanci abrupte se lupta sa-ti fure privirea, fiindu-le destul de greu avand in vedere concurenta neloiala a celor cativa copaci incredibil de colorati de pe marginea râpei… culmile de deal impadurite apar tot mai multe si satul pare sa fi ramas deja departe in urma, acolo unde era de fapt o alta lume – una atat de diferita. De aici gata, ai cazut in gaura de iepure si nu mai e intoarcere spre lumea ”reala”.

Dar de ce sa te intorci? Dupa acest prim urcus, poteca se largeste, devine un drumulet superb ce merge orizontal pe sub crengi ingalbenite ce-l fac atat de frumos! Un gardut de lemn pe margine intregeste imaginea si excursia mea deja a primit o supradoza de frumusete care sa dea aripi bocancilor cei rosii, purtandu-ma mai usor printre frunzele asortate cu ei.

Dar apoi in jur se intuneca – am intrat in umbra unui deal si padurea isi stinge frunzele ce ard de atata toamna si lumina. In valea din dreapta mea apare vijelios un rau, si mi se pare incredibila albia sa stancoasa, neasteptat de frumoasa – ca un mini canion deasupra caruia ma aflu. As vrea sa cobor putin pe firul apei sa fac niste poze, dar nu prea reusesc din cauza malurilor abrupte – si nici nu insist, trebuie sa ajung ”undeva sa dorm” inainte sa se faca seara.

Din padurea larga de fag prin care trec minunandu-ma in continuare de portocaliul din jur, ies intr-o poienita cu mult galben si albastru – daca privesti in sus! Apoi o alta portiune frumoasa de padure ce ma scoate intr-o alta poiana – cu o casuta abandonata – o gospodarie pe care o identific pe harta si in descrierea traseului. E insa prea devreme ca sa ma opresc (14.10), si urmaresc mai departe poteca, uitandu-ma atent dupa marcaje (pana aici destul de bune).

Ajung astfel intr-o poiana mai mare, de unde pot pentru prima oara sa vad cateva culmi colorate in jur, si unde ma opresc si ca sa mananc ceva. E atat de colorat, un soare atat de bun, incat as sta aici mai mult. Dar nu pot. In sensul ca nu reusesc sa fac asta! Trebuie sa fac ceva in privinta asta – nu pot sta locului prea mult, oricat de frumos ar fi acel loc! Probabil pentru ca stiu ca trebuie sa ajung undeva, si ma gandesc ca ”pauzele lungi si dese, cheia sa te prinda noaptea in padure”. Sau poate e dorinta de a indeplini un scop, de a ajunge la o destinatie, care stiu ca-mi va aduce si mai multa bucurie.

Candva insa voi merge special ca sa stau. Special sa ajung undeva unde sa stau toata ziua. Sau doua zile. Sa fac plaja pe o stanca in varf de munte, admirand peisajele, fara grija ca trebuie sa plec ca vine seara. Sa fac baie intr-un rau, sa ascult vantul printre firele de iarba. Da, e de tinut minte! Si sa nu uit crema si costumul de baie. Eh, ce sa mai car si costum de baie, oricum e pustiu pe-acolo, ca nu m-as duce pentru asta in Bucegi! :))

Poteca ”intersecteaza perpendicular un drum”, asa ca stiu ca trebuie sa urc spre marginea padurii. Oricum, sunt si marcaje, daca le cauti cu grija. In padure sunt mai dese insa. Iar padurea in care intru e una larga, de fag – chiar daca aici frunzele au mai cazut, nu mai e la fel de colorata. Se castiga si altitudine, poate si din acest motiv. Urmeaza o serie de portiuni lungi si drepte, destul de line, intrerupte de curbe destul de stranse. Se urca astfel in serpentine, si abia astept sa depasesc nivelul padurii ca sa privesc de jur imprejur.

Urcusul nu e foarte greu, rucsacul meu are de aceasta data cam 12 kg, si, tot sugand bomboane cu dextroza si gust de lamaie, ma apropii tot mai mult de culmea muntelui Coza. Care la inceput e inca impadurita, dar cel putin aici poteca e larga si merge drept, orizontal. Iar pe margini sunt vai in ambele parti – asta e chiar culmea! :)) Apar si cateva conifere, dar inca sunt fagi grosi care sa infrumuseteze locul, mai ales ca pe aici regasesc si razele soarelui. Este ora 3 si eu urmez culmea aceasta superba cantand si facand galagie, ca de obicei. Destul de relaxat insa, vizibilitatea e destul de mare, padurea e frumoasa pe-aici. Parca nu se pot intampla lucruri rele in paduri asa frumoase. Ei na!

Dupa o alta portiune de urcat un pic mai obositoare, ies intr-un spatiu gol pe o margine abrupta. Pentru prima oara am o imagine de ansamblu asupra departarilor – cel putin in cateva parti (mai ales spre est, de unde venisem). Zaresc astfel culmea Muntișoarele cu padurile rosiatice de fag, valea Cozei si cateva sate la departare, si chiar si Magura Odobesti – pe care o privesc acum din partea cealalta decat cum o vazusem de la sosea din microbuz. Arata identic! La fel de lunga, de ondulata, si cu un releu pe unul din varfulete. Desi peisajele sunt frumoase, nu sunt multumit de felul in care imi ies pozele – din cauza ca in prim plan brazii sunt mai intunecati, fiind in umbra, iar vaile sunt prea departe si lumina e cam ”prafuita”. Bine ca nu merg special pentru a face poze.

(in poza de mai sus se poate observa (celebra) Umbra lui Ioan la (pe) Coza.)

Mai sus ajung si la o stana pe care o asteptam, cu un pod primitor in care cineva a asezat o multime de crengi de brad – ca o saltea pe care sa dormi. Dar mai am timp sa ajung la urmatoarea stana, asa ca ma grabesc sa urc acea panta, lasand in urma privelistile superbe si reintrand in padure.

De data asta padurea isi schimba total aspectul, e o padure deasa de conifere si soarele e pe cealalta parte a muntelui, deci are un aspect intunecos, infricosator. Nu pot trece fara emotii prin ea, dar nici cu frica. Fac galagie, mai lovesc betele de trekking intre ele (sunet metalic) si sper sa nu tina prea mult aceasta portiune.

Uneori copacii sunt asa aproape de poteca incat crengile o acopera formand un tunel prin care trebuie sa treci facandu-ti loc cu mainile… nu prea imi plac portiunile astea, nu ai vizibilitate, e intuneric, iti aduci aminte intr-un mod mai putin placut de faptul ca esti singur.

Din cand in cand iti mai ofera cate o pauza, un loc luminos, cu multa verdeata :)) de unde sa poti privi spre departari. Apar si stanci, margini abrupte, iar lumina e tot mai calda, de apus.

Apoi ”pauza s-a terminat, capul la fund”, si bucuria acelor momente se transforma in grija si atentia pentru cele noi, pe care tocmai le traiesti. ”Hei LA LA! Care e acolo?? Nu e nimeni?? Foarte bine! Sa nu fie!”

Dar apoi se termina, inevitabil, si ajung astfel in saua Geamana – unde ar fi trebuit sa gasesc un indicator si marcajul triunghi rosu care merge spre dreapta, dar nu am vazut nimic de genul. Traseul meu e insa destul de clar, de acum trec pe partea sudica a muntelui si incep sa cobor spre zona La Uluce peste un mal nisipos si interesant.

Aici gasesc si un izvor amenajat – sunt de fapt mai multe paraie care pornesc din aceasta zona.

Dupa ce merg spre sud o portiune frumoasa dar umbrita, ajung in capatul culmii si fac dreapta, spre vest. Aici ma intampina soarele orbitor ce se afla inca deasupra crestelor din departari, si privelistea devine mult mai cuprinzatoare de aici – mai ales spre sud. E minunat! Inca e plin de paduri colorate pe vai, e zona de foioase pe valea aceasta, si asta ma bucura mult.

Sunt poieni verzi scaldate de soare pe culmi golase si singuratice, culmi impadurite o multime, o vale mare chiar sub mine si chiar si o casuta a unei stane undeva mai in vale. O iau in calcul pentru noaptea asta, dar mai merg – poteca merge lejer pe la marginea padurii, cand pe la umbra printre copaci cand pe la lumina. Pana cand iese cu totul la lumina si zaresc in vale in stanga, o stana mare – probabil stana Hăuleștenilor. E cam departe sa cobor pana la ea, asa ca merg pana la crucea de metal pe care o zaresc in fata, chiar intr-o șa din varful potecii. De acolo ma voi orienta sper mai bine. Pentru peisajele din jur, mai bine las imaginile sa vorbeasca.

Ma aflu pe Golul Coza, si ma mira faptul ca am ajuns aici in doar  4 ore si vreo 15 minute. In descriere traseul era estimat la 9-10 ore, incepand insa din Tulnici (nu din Coza) si terminand in poiana Golici (pana unde s-ar mai fi facut 30 de minute de unde eram eu). Poate de aceea ma simt destul de obosit: desi nu am mers asa mult ca timp, am mers mult ca distanta.

Cand ajung sus in șa, multumirea pentru ca am ajuns pana aici imi creste insa considerabil, cand in valea de dincolo zaresc o stana maricica si destul de aproape. E clar ca acolo voi dormi.

Dar, desi imi era foame si eram destul de obosit, nu cobor inca la stana. Pentru ca soarele sta sa apuna, incep sa urc abrupt pe iarba spre un varf golas aflat in fata mea, spre vest (in centrul imaginii).

Urcusul e obositor, sunt ceva imitatii de poteci – facute probabil de oi, dar parca tot la nimereala trebuie sa urci pana acolo. Dar merita. Stancile de pe varf te ridica deasupra unor prapastii, e un varf aflat pe o creasta destul de ingusta, cu suisuri si coborasuri. Ma opresc pe varful cel mai inalt de acolo si ma bucur de apus in ciuda vantului rece. Rasare si luna plina pe cerul devenit tot mai roz, si peisajele in toate partile sunt superbe! Cat iubesc lumina aceea de apus ce se revarsa pe vai si peste culmi.

Apoi lumina pierde din intensitate…

Zaresc de aici pentru prima oara in mod constient si varful Lacauti – cu statia meteo pe varf, si apoi si varful cel mai inalt din muntii Vrancei, varful Goru – undeva mai la stanga. Par cam departe, din cauza vailor si culmilor ce ma separa de ele. Mult mai departe vad si coltul ascutit al Penteleului, dar si Bucegii, doar ca un contur cu tep in frunte (turnul de pe costila).

In spate vad si varful cel mai inalt de pe Coza, vf Cristianu (1629m) – dar care imi apare impadurit – asa ca nu regret ca ma aflu la cateva zeci de metri mai jos.

Ma gandeam ca voi reusi sa mananc ceva acolo pe varf, dar bate vantul si lumina se schimba rapid, asa ca nu ma pot opri din a face poze in toate partile, de mai multe ori. Pana cand soarele dispare si eu cobor spre stana de la marginea padurii.

Noaptea singur la stână.

Inspectez repede locul, sa vad daca se inchid usile, daca e un locsor mai curat, sau mai la inaltime – unde sa dorm linistit, sa ma aflu in siguranta. Dar foamea ma impinge spre masa cu bancute de afara, unde ma chinui cam degeaba sa incalzesc la primus o conserva de fasole cu carnita, carata cu greu pana aici.

Desi e abia ora 17.30, afara incepe sa se intunece tot mai mult, si frigul nu ma lasa sa stau prea mult pe-afara. In interior insa nu e asa rau, iar camaruta cu doua priciuri pe care o aleg ca adapost devine mai colorata odata ce-mi intind lucrurile peste tot. Nu-mi place ca usa se deschide spre interior, asta imi creaza un ghimpe in ganduri, că ursul ar putea da o laba si ar deschide-o imediat – chiar daca am sprijinit si batul de trekking sa tina contra. Mai e si la intrarea in stana o poarta pe care am inchis-o cum am putut mai bine, apoi si la intrarea in constructie e o portita – peste care se poate sari cu usurinta. Toate sunt degeaba, daca un animal chiar ar vrea sa intre. Punga cu mancare am pus-o intr-o galeata gasita si am agatat-o afara undeva sus. Din pacate, nu suficient de sus, un urs ar ajunge la ea sa o darame imediat, si gandul asta nu e prea placut.

As putea scrie mult despre ”noaptea singur la stana”, e o intreaga psihologie de analizat – ganduri ce-ti zboara fara sa vrei prin minte, sentimente care te fac sa vrei sa nu fii singur, sunete care te fac sa tresari… E interesant cum corpul sta in alerta chiar si cand reuseste sa atipeasca – e un sistem de aparare care la mine functioneaza din plin, dar din cauza lui nu pot sa dorm. Oare are un buton de unde se opreste? N-as vrea sa-mi pun insa doape in urechi, poate as dormi mai mult, dar m-as simti mai putin in control, nu as sti ce se intampla afara… si prefer sa stiu – ca sa pot sa reactionez corespunzator.

Nu de putine ori am auzit zgomote, chiar mârâituri – unele dovedindu-se a fi doar avioane cu zgomot de urs, infricosator in prima fractiune de secunda cand sunetul apare brusc. Dar altele poate erau chiar animale, caci nu aveau continuarea aceea linistitoare pe care avioanele o au. Cum auzeam un zgomot suspect incepeam sa vorbesc raspicat, puneam mana pe batul de trekking pus special langa mine, si-l loveam de picioarele mesei sau de ce gaseam – ca sa fac cat mai mult zgomot. Dar desi afara se facea parca liniste dupa ce eu faceam galagie, faptul ca eu reactionam la acele zgomote ma speria mai tare, imi facea inima sa tresara chiar mai mult decat o faceau acele zgomote. Poate simteam ca daca eu reactionez, asta inseamna ca afara e ceva, si atunci gandul devenea puternic si neplacut… Daca as fi tacut eu din gura, m-as fi linistit mai repede, ascultand si realizand ca nu e de fapt nimic afara.

Din toate simturile, auzul e de departe cel mai folosit noaptea la stana, si cel care-ti creaza starea aceea de disconfort, de neliniste, de teama… Ajunsesem la un moment dat atat de disperat de zgomotele de afara, incat imi doream sa aud mai repede galeata cum cade si punga de plastic fosnind, doar ca sa stiu ceva sigur – sa nu ma mai intreb! Si as fi reactionat cu calm si cu putere, numai sa fi stiut! Sa nu stii e atat de dureros uneori – in padure ca si in dragoste.

Aveam si un plan de urgenta, in caz ca intr-adevar ar fi intrat un urs in stana – desi stiam si eu ca sansele sunt ridicol de mici. Teoria, desi o stii, nu te ajuta prea mult in momentele acelea – nu pare sa aiba suficienta forta comparativ cu ce se intampla in practica. Sau poate mai trebuie sa cresc eu putin pana acolo. Planul de urgenta era sa ma catar pe una din barnele de deasupra, unde un urs n-ar fi ajuns. Dar pentru asta trebuia sa reactionez foarte rapid, sa deschid sacul de dormit, suprasacul, eventual sa pun mana pe un bat sau pe aparatul foto, pe care sa le iau cu mine… Vai de mine ce m-as mai fi murdarit daca m-as fi urcat pe o barna din aceea! :)) Dar imi place lucrul asta la mine. Ca sunt atent la detalii, caut solutii la posibile probleme care ar putea sa apara, chiar daca sansele ca ele sa apara sunt extrem de mici. Dorinta de siguranta e atat de mare incat faci tot ce poti ca sa-ti apropii macar putin acel sentiment. Asa ca profit de faptul ciudat ca am semnal la telefon, si mai vorbesc cateva minute ca sa nu ma simt chiar atat de singur.

Dupa ce trece cam o ora in felul asta, lucrurile se mai calmeaza. Te obisnuiesti cu prezenta ta la marginea intunecoasa a padurii, intre lemnele stanii dincolo de care nu stii ce se intampla. Raman inca atent, dar incerc si sa dorm. Nu e frig, desi e sfarsit de octombrie. Am avut vreme buna. Oricum, sacul meu de 3 sezoane si-a facut din plin datoria, m-am folosit de el de-atatea ori in decursul vietii sale. De aceasta data a fost insa ajutat si de suprasacul Ferrino – luat mai mult ca sa protejeze sacul de praf si murdarie – pentru ca stiam ca voi dormi la stana. Nici nu luasem cortul cu mine – nici n-as fi indraznit sa dorm in cort in muntii Vrancei, singur.

Mi s-a facut foame, cred ca am mai rontait ceva, dar tot mi-a fost foame – chiar in mod deranjant. Apoi ce frumos, a iesit luna! O luna plina, mare si alba, ce-si strecura razele prin crapaturile lemnelor… Era chiar si o spartura mai mare undeva in perete, pe unde daca ma ridicam, puteam vedea luna. Asta pana cand s-a ridicat ea prea mult. Dar lumina pe care o face in stana e destul de puternica, placuta. Intunericul e mai greu de suportat cand esti singur.

Apoi apar desigur trairile legate de dorul de cineva, de nevoia de a nu fi singur. In momente din astea creste in tine atat de repede si intens o dragoste de oameni, e minunat! Parca iubesti pe toata lumea, parca nu-ti mai pasa de divergente, de raceala, de rautate… am mai spus-o si alte dati, in astfel de momente nu te gandesti la lucruri rele – referitor la oameni.

Dar daca pe toti oamenii ii iubesti, ce face diferenta intre asta, si dragostea pentru o anumita persoana? Trebuie sa fie un gand, un dor prioritar, care sa fie legat de o anumita persoana spre care iti indrepti mai mult sentimentele si gandurile: cineva care a fost si nu mai e, cineva care ar putea sa fie, cineva care este si-ti lipseste, cineva care ti-ai dori sa fie dar nu este… Sau… cineva care este si nu ar trebui sa fie.

E ca si cand ai face cumparaturi cu stomacul gol – cand cumperi toate prostiile, impins de senzatia de foame si nevoia de mancare. Nevoia de dragoste te impinge uneori in bratele cui nu trebuie, si mi se pare incredibil cum pe munte, ratiunea este invinsa fara drept de apel de dorinta, de nevoile inimii… Nu mai tii cont ca poate o anumita persoana nu e cea mai potrivita pentru tine, te gandesti doar la faptul ca in acele momente, acea persoana ar fi cel mai frumos lucru care ar putea sa existe in acel loc. Ti-ar schimba atat de mult starea de spirit, ai iubi-o ca pe o comoara pierduta si regasita, ai face orice pentru ea… Doamne cat de mult imi iubesc insa ratiunea! Pai daca as urma nevoile inimii fara sa le trec prin prisma ratiunii, m-as arunca in prima imitatie de iubire ce-ar aparea in cale, si care ar fi doar o fundatura a sufletului din care cu greu ai mai putea sa iesi, si care n-ar face decat sa te ingroape si mai mult – cand dragostea de fapt ar trebui sa te inalte!

Pe munte, ratiunea mea e concentrata strict pe reusita excursiei, pe lucrurile utile de care am nevoie acolo – si atunci ea nu mai e atenta si la ce tine de sentimente – de aceea inima o ia razna, se simte ca un copil eliberat de ochii atenti ai parintilor, un copil ce nu intelege ca parintii stiu mai bine unele lucruri si pot vedea mai bine ce e rau si ce e bine, decat vede el. Si el se arunca in fantana pentru ca vede luna cum danseaza la suprafata apei si asta il atrage… Dorinta nu e de ajuns, nici fluturasii din stomac  – pentru a crea ceva mai mult decat…

Oricat de grele ar fi uneori acele momente, traite singur in intunericul pustietatii (al padurii sau al vietii), departe de oameni dar aproape de tine insuti, ele sunt pline de invataminte si de trairi pe care le iubesc! Care ma ajuta sa cresc intr-un fel cum o viata linistita si fara griji nu ar putea niciodata sa o faca! Trebuie sa-ti fortezi mintea si sufletul sa iasa din comoditatea aceea care te tine prizonier… daca vrei ceva mai mult, ceva mai bun.

Desi nu mi-am dat seama atunci pe moment, mai tarziu am realizat ca in acea noapte la stana, sus pe muntele Coza, am trait ceva la care ma gandeam mai demult: am fost atat de departe de oameni, incat cei mai apropiati oameni au fost cei din avionul care a trecut pe deasupra mea. Bine, nu stiu, poate se mai gasea vreun cioban pe munte, sau lucratori forestieri pe vai, dar adevarul asta era: cel mai apropiat sat, cele mai apropiate case, erau mai departe decat avionul acela de deasupra. E un gand tare interesant, ca si felul in care departarea de oameni te face sa-i vrei aproape, asa cum aproape de ei fiind uneori, iti vine sa pleci cat mai departe.

Ziua 2 – Dealul Negru – Păișele – Valea raului Zăbala.

Asa cum noaptea are influentele ei asupra fizicului si spiritului, dimineata vine parca precum un premiu, o recompensa pentru simplul fapt ca ai fost acolo – desi nu e ca si cand ai facut mare lucru prin asta sau pentru asta – nu ai facut ceva ca sa primesti dimineata. Sunt situatii mult mai rele si oameni ce fac mai multe si o merita mai mult. Dar pentru mine asa e dimineata: o bucurie si o usurare ce schimba radical tot ce simti, si te pune pe picioare redirectionandu-ti gandurile spre ceea ce urmeaza, uitand rapid ceea ce tocmai a trecut – si nu-ti mai e util. E tare placut sentimentul acela de regasire a bucuriei,  a dorintei de a merge mai departe. Cred ca el e mereu in noi, dar uneori avem nevoie de impulsuri exterioare care sa-l trezeasca.

Inca din seara precedenta incercasem sa vad pe unde se continua traseul, dar nu reusisem. Se pare ca si pe lumina asta a fost o problema, pentru ca nu am mai vazut niciun marcaj mai departe de acea șa, in nicio parte. Pe potecile false pe care urcasem la varf sa vad apusul nu era niciun marcaj, si am cautat acum si in padurea dinspre nord, pe unde era un colt de drum – degeaba. Directia o stiam, si, conform descrierii, ar fi trebuit sa merg pe partea dinspre sud, adica pe unde urcasem la varf – dar fara sa mai urc pana pe varf. Asa ca pe acolo am pornit, pe potecutele inguste si inierbate, pe un mal destul de abrupt si inalt. Am plecat de la stana la ora 7 si ceva.

Traversez cateva limbi de alunecari de pamant create de avalanse, despre care citisem in descriere, si ma gandesc ca sunt bine pe traseu, chiar daca nu vad marcaj. Pana cand potecile acelea dispar, si eu ajung la marginea unei paduri dese prin care incerc in zadar sa merg mai departe. E prea des, as pierde prea mult timp pe acolo. Ma intorc la lumina si hotarasc sa urc spre creasta, abrupt, prin iarba moale ce ingreuneaza mersul. Ajung astfel, asa cum speram, in potecuta de creasta – cea pe care mersesem si eu putin cat am stat pe varful de unde urmarisem apusul. Varful a ramas acum in dreapta, spre est, si eu merg mai departe usor in coborare spre vest – pe o poteca destul de clara, dar tot fara marcaj.

Cand ajung intr-un gol cu privelisti spre vest, de unde pot sa vad mai bine varfurile Lacauti, Goru, si imi dau seama pentru prima oara si care e Dealu Negru – unde trebuie sa ajung, imi dau seama ca e posibil sa am probleme. Fara marcaj, cu atatea vai si culmi, majoritatea impadurite, imi va fi foarte greu sa nimeresc culmea care trebuie. Ma intrebam daca voi mai vedea marcajul in acea zi, dar eram pregatit si pentru cazul in care nu. Doar ca asta imi dadea o senzatie si mai puternica de apropiere de salbaticie si departare de oameni.

Oricum acest traseu te duce din ce in ce mai departe de oameni, te adanceste in mijlocul muntilor – nu e ca o creasta lunga pe care mergi si care are in stanga si in dreapta vai cu asezari omenesti. Aici satele raman in urma, si te indepartezi tot mai mult de ele – intrand intr-o lume a padurilor, a animalelor salbatice, a singuratatii. Fata de alti munti cu o creasta clara, singulara, aici sunt o multime de culmi, in toate directiile – nu exista o creasta propriu-zisa principala pe care sa stii ca odata intrat, nu mai poti sa o pierzi. Arata diferit de alti munti unde am fost chiar si prin aceasta rasfirare a culmilor in toate partile si a vailor ce pleaca parca in toate directiile. Sentimentul de salbaticie capata din ce in ce mai mult contur, privind in jur spre departari.

Dar un traseu ”de culme” exista, acela pe care mi l-am propus eu. Si dupa ce imi iau cateva puncte de reper si stabilesc directia, incep sa urmez limba aceea de poiana spre vale, stiind ca odata intrat in padure lucrurile se vor schimba, dar eu nu voi mai putea schimba mare lucru. Poiana insa se prelungeste, nu intra in padure – se pastreaza ca o fasie ingusta ce se strecoara printre marginile padurii, si coboara spre o poiana si mai mare. Imi dau seama ca directia trebuie sa fie buna, dar nu-mi pot explica unde a disparut marcajul! In ciuda peisajului superb pe care il aveam de la inaltime, cobor tot mai mult spre marginea de jos a poienii, in speranta ca acolo va aparea de dupa deal, o stana. O stana despre care citisem si care mi-ar fi dat un punct de reper clar.

Si, ajuns la o alta margine a poienii de unde se coboara si mai mult (si unde nu aveam pana acum vizibilitate), zaresc intr-adevar o stana darapanata de lemn si o cruce de metal pe un delusor de langa ea. Nu poate fi decat stana lui Săcăluș, la care ajung rapid si care poarta pe ea si marcajul meu – pe care ma bucur tare mult sa-l revad.

Stana e abandonata, nu mai pare functionala, in interior sunt crescute plante si nu sunt decat 3 scanduri intr-un colt de pod unde ai putea sa dormi mai linistit. Ca sa imi confirm insa faptul ca e vorba de stana cu pricina, cobor putin spre stanga spre marginea padurii (spre est), unde reusesc sa gasesc marcajul punct galben ce porneste de aici. Am ajuns deci bine si sunt multumit de asta. Marcajul meu, banda rosie, probabil venea pe undeva mai pe jos. Adica din șaua de unde am pornit dimineata, trebuia mers pe curba de nivel, cum am facut eu, pe partea sudica, dar mai pe jos. Probabil mult mai pe jos, ca de acolo n-am vazut poteca. Dar recomand varianta mea  – un pic imbunatatita, acum ca stiu mai bine ce si cum: din șa, urcati direct pe varful acela abrupt, cu stanci si iarba, spre vest. De acolo potecuta se continua ca pe creasta salbatica a Builei pentru o portiune nu prea lunga, si apoi coboara unde am iesit eu inapoi in creasta. Si de acolo e doar de coborat pana la aceasta stana, urmand poiana cu privelisti spre vest.

Undeva in padure ar fi fost si un izvor, probabil mai la vale spre sud, nu l-am vazut dar nici nu l-am cautat prea mult. Continuarea potecii trebuie cautata cu grija la marginea padurii – sunt marcaje, iar directia este, ca si pe harta, sud-vest.

Reintru in padure la ora 8.30 si sper sa merg mai usor de acum, stiind ca exista marcaj. De unde, padurea e deasa, poteca nu e foarte clara si marcajul e usor de pierdut. De vreo 2 ori nu l-am mai vazut si am mers dupa intuitie in cautarea lui, gasindu-l de fiecare data. Ies apoi intr-o poienita mica si de aici marcajul parca e mai bun, cand poteca devine mai clara si padurea putin mai rara.

Ajung pe o noua culme frumoasa, impadurita, unde poteca merge lejer spre vest. In ambele parti sunt vai, padurea de fag nu prea mai are frunze dar cel putin asta permite soarelui sa ajunga si la mine.

Marcajele nu sunt chiar asa dese, dar pe-aici e destul de bine. Pana cand ajung la o noua portiune de urcat, unde pare ca s-ar urca pe culmea dealului, dar de fapt trebuia facut dreapta – am urcat degeaba vreo 5 minute ca a trebuit sa ma intorc inapoi sa regasesc marcajul. Trebuie sa fii atent la fiecare pas, sa nu treaca un minut fara sa fi vazut marcajul, sa poti sa iti dai seama imediat cand ai deviat de la traseu. E confuz insa atunci cand stii ca marcajul nu e foarte des.

Padurile acestea sunt atat de pustii… Faptul ca bate soarele prin ele (si sunt de fag, nu de conifere) le da o nuanta placuta, in ciuda senzatiei de pustietate pe care ti-o transmit. Pare ca nimeni nu trece niciodata pe aici, sau nu a mai trecut de multa vreme… Privesc spre dreapta in valea impadurita si privirea mi se afunda in salbaticie, pana cand se blocheaza printre crengi. Oare cat timp mi-ar trebui ca sa ies de acolo, daca as porni la vale? Sa ajung intr-un sat urmand firicelul unei ape ce apoi se uneste cu altele si devine un pârâu… Eram departe, e placut acum sa privesc pe Google Earth si sa vad unde eram si cum se continua valea spre care priveam sau ce era dincolo de acea culme unde nu puteam sa vad.

Fiind inca in prima parte a zilei, merg bine si ma simt destul de bine. Dar padurea nu se mai termina. Vai, cat m-am bucurat ca era padure de fag si nu de brad. Avand in vedere cat de mult am mers prin ea, daca era de brad, intunecoasa, infricosatoare… m-as fi simtit atat de diferit. Sau daca ar fi fost ceata si umezeala.

Incepe in sfarsit un urcus mai pronuntat, care anunta apropierea varfului Bulboace – pe care il asteptam cu nerabdare: un varf golas cu privelisti spre orizont, dupa atata padure…

Urcusul  insa pare sa nu se mai termine, e tot mai obositor si padurea se schimba si ea – devine mai deasa, apar si braduti, si ceva stanci. La un moment dat gasesc o dala de piatra pe care scrie cu vopsea rosie ”natural Putna – Vrancea”. Lipsea cuvantul ”parcul”, dar a fost o surpriza sa aflu ca e vorba de o rezervatie naturala aceasta zona. De aici apar si marcajele rezervatiei, patrat rosu inconjurat de alb, si imi creaza putina confuzie la inceput, pentru ca nu mai vedeam marcajul meu. Dar apare din cand in cand si el, si urcusul ma apropie tot mai mult de lumina de deasupra padurii.

Ma opresc inainte de varf intr-o zona cu putina deschidere, unde e plin de bolovani inverziti, dar dorinta de a face pauza pe varf ma impinge inainte, luptand sa depaseasca efortul urcusului.

Varful  Bulboace (1548m) are un aspect incredibil de salbatic, invadat de vegetatie, de brazi micuti si bolovani multi, nici urma de poteca sau drum care sa ajunga la el, stanci ce formeaza prapastii in toate partile si privelisti incredibil de naturale – si inca destul de colorate in unele parti.

Prapastia cea mare e spre nord, unde mi se pare si cel mai salbatic peisaj – sunt doar o multime de culmi si de vai impadurite ce nu par sa fi cunoscut vreodata oameni. Sunt sigur ca nu e asa, dar asa arata – inca! Valea Tisitei Mari e inconjurata de paduri dese fara poieni, paduri in care probabil odata intrat, ai simti ca nu mai ajungi la capat.

Spre est, de unde am venit, muntele Coza se vede in intregime, capatand un aspect care sa-mi ramana in minte si pe care sa-l recunosc apoi de la distanta – mai ales ca e presarat de poieni ce arata ca niste pete printre alte pete de padure.

Frumos se vede si mai spre dreapta, unde valea Cozei merge spre departari – acolo unde privirea se termina pe culmea ondulata si albastra a Magurii Odobesti.

Si in alte directii se zaresc culmi si vai, dar mai putin – pentru ca pe varf sunt crescuti si braduti ce obtureaza vederea in unele directii. Dar contribuie si ei la aspectul interesant si salbatic al varfului Bulboace – poate cel mai frumos din toata excursia mea.

De aici ma asteptam sa am parte de o culme lina si golasa, cu privelisti superbe, asa cum scria in descriere. Cred insa ca intre timp au mai crescut brazii de pe margini, si culmea golasa ma poarta mai  mult prin padure – sau cel putin pe la marginea ei. Sunt insa cateva portiuni deschise, cu privelisti doar spre sud-vest – sunt zone cu pamant arid pe o vale abrupta, iar poteca merge lin chiar pe culme. Peisajul este intr-adevar foarte frumos, atat cat se vede, si de aici vad si continuarea traseului meu dincolo de șaua Tișița. Nu reusesc insa prea bine sa-mi dau seama cum vin toate, e o incolacire de elemente greu de identificat pe harta. Soarele cald si peisajul frumos ma imbie totusi sa stau putin jos, chiar daca nu-mi place sa fiu atat de aproape de marginea unei paduri in care nu vad nimic.

Ma indrept acum spre șaua Tișiței, incercand sa-mi dau seama pe unde se continua traseul meu dincolo de ea – acolo unde vad multe poieni, cateva drumuri forestiere, cateva casute si o mica senzatie de revenire parca printre oameni. Poate chiar voi gasi un om, sa-l intreb de traseu, dar pana atunci ma incanta imaginea varfului Goru…

Pana in șa insa poteca e ciudata, intortocheata, pe sub crengi de brad si prin zone cu pietre foarte multe, verzi. Mai iese de cateva ori la lumina pe cate un varfulet superb, unde gasesc si afine rosii – sau merisoare, pe care le mai ciugulesc din mers. Apoi incep si cobor.

Gasesc o sageata indicatoare cazuta la pamant, dar metalul e ruginit si nu se intelege nimic, nu-mi foloseste. Pierd marcajul dar il regasesc, apoi poteca incepe si coboara prin desisuri de crengi si pietre luminate de soare, pana cand se afunda intre braduti. Acolo inaintarea e mai grea, spatiul e tot mai stramt, trebuie sa imping crengile cu mainile – pare ca nimeni nu trece niciodata pe aici, si probabil asa si este – pentru ca marcajul a disparut. Ma intorc putin sa-l caut, dar apoi zaresc intr-o vale un inceput de drum forestier (pe stanga cum coboram), asa ca ies dintre brazi si cobor la el – chiar daca stiu ca marcajul nu poate fi acolo. Drumul nu poate duce insa decat la casutele din vale, unde oricum trebuia sa ajung – dar ma nelinisteste putin faptul ca nu mai sunt pe traseul marcat.

Mersul pe drumul noroios iti da o senzatie de siguranta mai mare decat cel pe o poteca ascunsa prin padure, dar nu-mi place ideea ca traseul meu era mult mai prin dreapta, si in felul asta as putea ocoli inutil de mult. Pana la urma ajung la intersectia principala de drumuri, acolo unde probabil intorc camioanele de lemne – unde sunt si cateva baraci si un caine care ma latra. Niciun om insa. Dar, asa cum incepusem sa banuiesc, regasesc rapid marcajul care vine de undeva din dreapta. E o mare bucurie sa regasesti marcajul, mai ales ca, negasind aici niciun om, incepeam sa ma simt iarasi singur la capatul lumii.

Pana acum, tot acest traseu m-a dus din ce in ce mai departe de oameni, din ce in ce mai in inima muntilor si a salbaticiei Vrancei. Chiar si pe harta daca privesti, aceasta zona e cam in cel mai departat punct fata de satele de unde am plecat. Dupa ce urc pe culmea urmatoare (cea din fundalul pozei de deasupra), de acolo traseul va face curba si va incepe sa se intoarca spre est, spre sate. E tare cuprinzator traseul asta, un arc de cerc care te ridica si te coboara si te indeparteaza ca sa faca in final apropierea mai dulce…

Ma uit cu atentie dupa apa, dar nu gasesc niciun izvor amenajat, si paraiele par sa inceapa mult mai de jos. Degeaba zona se numeste Izvoarele Nărujei, eu incep sa intru in criza de apa. Pornesc mai departe pe marcaj, dar cu ochii dupa un izvor, si ma gandesc ca daca nu voi gasi unul aproape, nu am ce face decat sa las rucascul jos si sa cobor sa iau apa – pentru ca de aici nu voi mai gasi, si am de urcat si de mers inca mult. E abia ora 12, dar parca a trecut asa mult… am mers deja 5 ore, si acum trebuie iar sa urc. Cel putin marcajul e bun, si astfel intru pe un drum forestier prin umbra padurii, pe Piscul cu Paltini, unde am norocul sa gasesc si apa. In dreapta in vale se aude un parau destul de puternic, si cobor un minut pana acolo sa umplu bidoanele. Nu aveam decat 1, 5 litri capacitate, dar m-am descurcat. Am luat apa direct din Tișița Aurie.

De acum urmeaza partea pe care am simtit-o cea mai salbatica, periculoasa, pustie din tot traseul. Incepeam deja sa resimt efortul drumului, aveam de urcat, simteam un regret ca nu gasisem niciun om in aceasta zona dintre dealuri. Si drumul urca abrupt, dar marcajul dispare. Nu m-am ingrijorat din prima, pentru ca stiam ca uneori marcajul e mai rar, si urcam sperand ca el va aparea pe vreun copac. Dar nu apare, desi eu n-am parasit drumul forestier si intersectii… nu fusese decat una, dar celalalt drum mergea spre dreapta, si eu trebuia sa merg spre stanga.

Apare un sentiment de deznadejde, stiind ca s-ar putea sa urc degeaba pe acolo, sa consum energie degeaba, asa ca la un moment dat ma hotarasc sa ma intorc – la acea intersectie unde ma gandesc ca se putea face si stanga – mi se paruse ca vazusem o poteca acolo. In sus daca mergeam as fi ajuns in varful dealului, si de acolo puteam face stanga pe culme, dar parca n-as vrea sa risc – daca e prea ocolitor, prea mult de urcat etc. Eram insa destul de aproape de culme, deci decizia de a cobori nu a fost una usoara – mai ales ca exista si varianta in care ar fi trebuit sa urc inapoi tot pe acolo.

Poteca ce facea stanga (spre sud) unde incepea acest urcus mai abrupt, s-a dovedit a fi falsa. Nu era niciun marcaj, nici macar poteca. Dezamagirea a fost mare, gandul ca trebuie sa urc inapoi, timpul pierdut, singuratatea locului si a acelor momente, toate se unesc parca in incercarea de a ma darama. De data asta insa, fiind cu ochii in patru prin padure si pe sub crengi, am reusit sa vad continuarea traseului, si deci marcajul, dincolo de niste crengi ce blocau vizibilitatea spre poteca. Moama ce-as mai fi rupt crengile alea!! Bucuria revine, pentru ca am regasit marcajul si poteca merge exact cum banuiam, pe la poalele acelei culmi, ca sa iasa direct in stanga, spre poiana Șindrilița. Dar bucuria nu dureaza mult cand vad unde ma poarta aceasta poteca.

Poate din cauza ca intrarea pe poteca e greu de observat, cine vine pe aici merge fara sa vrea ca si mine, in sus pe drum – pare logic, pana aici ai mers pe drum, drumul merge tot inainte, nu te gandesti ca ar trebui sa-l parasesti. Poate din acest motiv aceasta poteca a ramas in paragina, si a devenit astfel cea mai salbatica si infricosatoare poteca pe care am fost vreodata. Desigur, la aceasta idee contribuie si faptul ca eu eram singur acolo.

Daca intrarea pe poteca era mascata de crengi, atunci poteca in sine este… facuta din crengi. Nu poti merge normal pe aceasta poteca, trebuie sa te cateri pe copaci cazuti pe ea, sa-i ocolesti, sa rupi crengi, sa le dai la o parte, sa te apleci, sa te strecori, sa inchizi ochii ca sa nu-i zgarii – desi padurea din jur nu e chiar asa deasa ca altele. Parca tot desișul s-a concentrat pe poteca mea. Am zis ca ar trebui sa revin acolo cu o drujba, sa curat poteca! (serios, daca aveti de gand sa mergeti pe acolo, luati si o drujba cu voi!) :))

In acelasi timp nu trebuie sa uit de animalele salbatice, asa ca vorbesc, fluier, privesc cu repezitorul in toate partile, incercand sa mentin un contact vizual cu ce e in jur – desi concentrarea cea mai mare e pe poteca in sine, pe inaintare. Plus ca marcajele se pierd atat de usor pe-aici incat nu se poate sa nu te gandesti ”domne ajuta sa nu pierd marcajul aici, in locul asta”. Si cand merg 10 secunde fara sa fi vazut un marcaj incep sa tresar, si ma uit in toate partile, verific in urma marcajul facut pentru cei ce vin din sens invers si merg cu ochii mari cat cepele! Iar cand il vad si imi dau seama ca sunt inca pe poteca ii multumesc cu voce tare: ”uite-te! Ce bine ca esti aici! Asa te vreau!”

De mai multe ori mi-am spus, chiar si cu voce tare, ”aici NU e de venit singur!!!” – cu o tenta de disperare in suflet si in voce. Niciodata nu am simtit atat de intens faptul ca era mai bine sa NU fiu singur pe-acolo. Am simtit ca mi-a ajuns, incepeam sa simt ca e prea mult, ca nu mai vreau trasee din astea, sau cel putin nu le mai vreau fiind singur pe ele. Mi-am spus ca va fi ultimul parcurs asa… Aici am simtit dorul de o creasta precum cea a Grohotisului, lina, lunga si luminoasa, fara padure, cu vizibilitate infinita si linistitoare si aproape de casa. Sa alerg pe ea de bucurie stiind cum ma simteam in aceste momente, in aceasta padure. Tin minte ca eram atat de epuizat si descurajat de traseu, incat am simtit ca o bombonica pe care am bagat-o in gura e singurul lucru bun din viata mea in acele momente – singurul lucru menit sa-mi creasca putin moralul si sa ma ajute sa merg mai departe putin mai bine. O bombonica roz incarcata cu optimism si cu praf ce ”simti ca-ti curata bine dintii”, era o bomboana psihologica ce se dizolva atat de usor si disparea atat de repede, inghitita de negura padurii si a gurii mele. A fost bomboana pe care am simtit-o cel mai intens din toata viata mea – si nu o voi uita!

Din fericire insa nici padurea nu dureaza mult, si regret acum ca nu am reusit sa ma opresc 2 secunde pentru a face o poza acolo. Dar desi lucrurile se schimba, nu se schimba neaparat in bine. In mai frumos, da, dar nu in mai bine. Ajung la un luminis marginit de brazi verzi. Brazii verzi sunt cei mai ”periculosi” – sunt verzi in sensul ca au crengi pana la poale, sunt foarte desi, micuti, nu vezi dincolo de ei. Mai exista brazii aceia inalti, care sunt maro (pentru ca le vezi mai mult tulpina) – au crengi abia spre varf – astia sunt mai ingaduitori, lasa lumina sa treca, te lasa sa vezi printre ei.

In luminisul acesta o raza de soare face sa straluceasca o multime de muste ce plutesc in aer, si ma gandesc ca asta imi mai lipseste, sa ma lupt si cu mustele.

Ah, sunt si plin de ace de brad. Mi-au intrat peste tot, ace de brad uscate si deranjante, care s-au scuturat de pe toate crengile pe sub care am trecut. Rucsacul era acoperit de ele, cazusera intre rucsac si spatele meu, imi intrasera si in pantaloni – si daca imi scuturam cu mainile parul, nu cadea matreata – ca nu am – cadeau ace de brad! Iar izoprenul s-a agatat in toate crengile si poarta de acum in adancimea zgarieturilor lui, amintirea acelui traseu.

Dar nu e ca si cand muntele sau poteca tin cont de ce simti tu, asa ca in loc sa ai parte de o culme lina si fara padure de acum, mai trebuie mers o portiune riscanta pe la marginea padurii, printre bradutii cei verzi si multi. Singura bucurie e ca spre stanga, spre est, uneori se deschide frumos peisajul spre valea Nărujei, si mai zaresc din cand in cand peisaje frumoase spre muntele Coza si dealul Negru de unde venisem. Si care mi se paruse mai mult verde decat negru.

Nu poti sa te bucuri prea mult de priveliste in momentele astea, cand te simti prizonier cu ochii inchisi in teritoriul ursilor, si parca nici faptul ca fac galagie nu ma face sa ma simt mai bine. Daca ursul e surd? Desi nu e asa intuneric ca in padure, aici soarele ajungand cu usurinta, senzatia de inghesuiala si de salbaticie parca e mai mare in astfel de zone – cu puieti de brad. Iar conul de pe tort e acela ca marcajul e foarte greu de urmarit, la fel si poteca. Intri uneori in niste zone in care efectiv nu mai poti inainta, cu rucsacul mare si crengile brazilor pe care nu le mai poti impinge. Si te astepti ca in orice clipa sa auzi in spatele tau un marait sau sa simti bradutii cum se zguduie. In astfel de locuri nu-mi arde deloc de facut pauza sau de admirat peisajul (desi mai fac poze aproape din mers) – si ma grabesc sa ies cat mai repede undeva. Mai ales ca stiu ca ar trebui sa ajung la o intersectie de trasee, unde ar trebui sa fie si un indicator. In aceasta zona m-am simtit atat de vulnerabil incat efectiv imi venea sa ma urc intr-un copac si sa raman acolo, sa nu ma mai misc – ca sa nu risc sa intalnesc un urs. Desigur, am mers mai departe – daca te blochezi, ai pierdut! Nu degeaba am si ratiunea cu mine, ea ma ajuta sa merg mai departe, cand inima parca vrea sa ma tina pe loc. Alte dati se intampla invers. Relatia dintre minte si suflet e asa importanta si interesanta pentru mine… ar trebui sa (reincep sa) scriu mai multe despre asta (intr-un text separat).

Pe partea stanga (spre est) reusesc sa zaresc in poiana de sub zona cu braduti, o stana parasita, si ajung in cele din urma in culmea dealului, unde regasesc marcajul. Nu mi-am dat seama atunci, dar cred ca aici era intersectia de trasee, unde ar fi trebuit sa zaresc si marcajul triunghi albastru ce ducea spre varful Lăcauți. Nu l-am vazut, si nici indicator. Am mers repede ca sa trec de padure, mai ales ca urma poiana Șindrilița, un loc linistit dupa atata zbucium de traseu.

Poiana Șindrilița, aflata pe culmea Păișele la o altitudine de circa 1500 metri, e un loc tare frumos. Privelistea e noua, spre varfurile Lăcăuți si Goru – unde as fi vrut sa ajung si eu, urmand acea deviatie pe triunghi albastru.

Dar pentru ca am depasit intrarea in traseu si pentru ca ma simt extenuat, incep sa simt ca nu voi mai ajunge acolo. Momentan gasesc un loc unde sa fac o pauza de masa si sa stau linistit cateva minute sa admir peisajul. Mi-era dor sa fac asta, ma simteam atat de obosit, dar peisajul era acolo sa ma incante. Daca urc putin chiar pe culme, pot sa vad si spre inapoi, spre nord si est, de unde venisem. Cat de frumos se vede totul, si nu-mi vine sa cred ca mai devreme fusesem pe culmea aceea a Dealului Negru, in poienile acelea de langa drumul forestier ce coboara pe valea Nărujei, sau chiar pe Coza, creasta ce scoate capul deasupra, asa departe. Cat de mult am mers!

Daca in prima zi am considerat ca timpul estimat (9-10 ore) a fost exagerat pentru mine (eu facand aproape tot traseul in nici 5 ore), acum ma gandesc ca pentru etapa de azi, estimarea de circa 10 ore e plauzibila, si chiar incep sa ma intreb daca voi avea suficient timp sa o termin pe lumina. Adica sa ajung undeva langa varful Pietrosu – pana la care mai aveam de mers pe culmea Păișele cea impadurita, circa 7 km.

Pana aici mersesem cam 6 ore, era ora 13. Dar ce ore intense…

Poiana e presarata cu brazi inalti, bate vantul iarba inalta si galbena, dar e linistitor si frumos acel loc. Chiar daca atat de pustiu, sunt practic in capatul cel mai indepartat al traseului – fata de satele dinspre Vrancea.

Pe varful Lăcăuți se zareste statia meteo, dar e ceva de mers de aici (descrierea spunea ca s-ar face cam 3 ore pana acolo – prin padure – si inca 2 pana pe vf Goru – care e mai la stanga). As fi vrut sa ajung macar pe Goru (1785m), sa stiu ca am fost si pe cel mai inalt varf din Vrancei, dar sa cobor in valea de sub mine ca sa urc direct la el pare sinucidere – e mult prea salbatic totul si ar fi foarte mult de mers – desi varful pare la o aruncatura de bat. Nu pot consuma energia asa, trebuie sa ma gandesc si ca nu mai e chiar asa mult pana se face seara si trebuie sa gasesc si un loc sigur unde sa dorm.

Marcajul devine tot mai greu de gasit pe aceasta portiune cu brazi rari si poiana galbena spre vest. Dar e frumos. Si vremea e perfecta si peisajele atat de largi si pline de munte. Sunt intr-adevar o multime de culmi in toate partile, nu vezi vreo vale unde sa stii ca ar fi un sat. Vaile acelea sunt mult prea departe.

Urmez de acum poteca de culme, transformata parca intr-un fost drum forestier, si fac curba din ce in ce mai spre est. Inca nu sunt hotarat ce sa fac – simt ca pana la varful Pietrosu mi-ar fi greu, mai sunt portiuni de urcat si tot traseul e prin padure – si e lung. Alternativa ar fi sa folosesc o poteca nemarcata si sa cobor in dreapta, spre valea raului Zăbala – unde ar trebui sa gasesc si un drum forestier. De acolo as putea folosi un traseu marcat (cine stie in ce stare) sa urc la Goru, eventual sa dorm la stanele din Goru – dar mi se pare prea mult de urcat si nu prea mai am energie pentru asta.

Am hotarat pe moment sa ma mentin pe traseul propus initial – sa renunt deci la varful cel mai inalt si sa ma indrept spre varful Pietrosu prin padure. Lumina incepe sa se transforme, din lumina orbitoare in lumina calda, si nu pot sa uit ca pe la ora 17 deja ar trebui sa fiu intr-un loc sigur unde sa dorm. Era ora 14 si deja imi faceam probleme sa nu ma prinda noaptea in padure – ce ti-e si cu toamna asta.

Din pacate marcajul nu mai reapare in acea poiana, si poteca incepe sa coboare prea mult spre dreapta – ceea ce ma face sa cred ca nu pe acolo se merge pe culme. Las rucsacul jos si cobor cat sa ajung la marginea padurii, sa vad daca e vreun marcaj – dar imi dau seama ca de fapt pe aici era poteca aceea nemarcata ce coboara spre rau. Asa ca ma intorc inapoi, destul de mult, pana la o intersectie pe care o vazusem sus pe culme, unde un drum forestier intra spre stanga in padure. Dar nici acolo nu e marcajul. In cazul asta incep sa iau serios in calcul varianta de a cobori spre râu, mai ales ca acolo as fi avut si apa, mi-as fi putut gati o supa buna si m-as fi simtit probabil mai in siguranta – langa un drum forestier.

Pana sa incep sa cobor insa, mai vad o imitatie de poteca ce face stanga, si decid sa intru putin pe ea printre buruienile inalte, sa vad unde duce. Desi marcaj nu era, cred foarte tare ca pe aici se continua traseul de culme – potecuta intra in cele din urma in padure si se vedea ca nu coboara mult, ramane pe o culme lina. Totusi padurea nu ma mai atrage asa mult acum, desi simt ca renunt la traseul meu, aleg sa cobor spre râu – cu gand ca poate ziua urmatoare voi urca direct la varful Pietrosu, mergand pana sub el pe drumul forestier, pe valea raului.

Incep sa cobor, prin poieni galbene si prin padure, las in dreapta o stana parasita si imediat ajung jos – coborand cu grija niste pante abrupte si alunecoase – din cauza paraielor ce se scurgeau pe drum si faceau noroi peste tot. Cel putin am ajuns la apa, si pot sa beau cata vreau!

La raul principal e o zona larga, deschisa, frumoasa, cu cateva baraci muncitoresti, un caine singuratic ce ma latra inutil, apa stralucind si culmi impadurite in toate partile. E frumos acolo, mai ales ca e liniste, nu e nimeni – aproape de capatul drumului, in zona numita Betegosu. Era duminica, altfel ar fi fost oameni pe-acolo.

Drumul forestier pe care am inceput sa-l urmez pe langa apa, e diferit de altele. Aici nu pot ajunge decat camioane mari, 6×6, si probabil nu prea exista oameni care sa mearga pe jos. Asa ca de mai multe ori drumul traverseaza raul… direct prin apa. Nu exista punti, pietre asezate special sa sari pe ele, trebuie sa gasesti tu varianta cea mai… uscata. Nu e asa usor cum pare, raul e deja destul de lat, si ar depasi nivelul bocancilor ca adancime. O singura data am traversat pe un bustean mai lung…

Dupa ce merg cam jumatate de ora pe firul apei, ajung la un canton silvic, la o intersectie de trasee – spre dreapta (sud) merge un drum forestier pe care teoretic ar urca traseul cruce albastra ce merge la Goru si Lăcăuți. Cantonul este din pacate incuiat, desi prin fereastra am putut zari in interior un pat ce parea atat de confortabil, in siguranta acelei casute. E si o masa cu bancute in curte, si as sta sa-mi fac o supă, dar parca tot nu-mi vine sa ma opresc – cand nu stiu inca unde voi dormi. Supa o pot face si pe intuneric.

Aici langa canton am gasit singurul panou informativ, care vorbea despre Rezervatia Naturala Muntele Goru. Ca sa-mi dea de inteles ca mai bine nu ma aventurez singur spre Goru, panoul vorbeste despre carnivorele mari din rezervatie: ursi, lupi si rasi. Cu detalii interesante despre ce sa faci ca sa nu te intalnesti cu ursul, sau in caz ca te intalnesti cu el. Printre regulile de baza, o multime pe care eu tocmai le incalcasem – desi sa fim seriosi, inteleg sa nu mergi singur, dar care sunt sansele sa mergi ”insotit de personal silvic”? Si ce sa fac daca poteca marcata ma duce exact prin ”paduri dese cu vizibilitate redusa si plantatii de copaci tineri”?

Intrebarea mea de baza era ce as fi facut daca as fi vazut acest panou la inceputul traseului, nu acum cand am coborat? As mai fi mers? Sigur ca da, doar nu ma gandeam ca voi trece prin zone atat de salbatice – poteca ar trebui totusi sa fie putin mai sigura – poate daca ar fi umblata mai des de oameni, sa stie ursii sa o evite. Si daca ar fi curatata de crengi si de copacii cazuti pe ea…

Panoul mi-a placut, am aflat si ca lupii nu reprezinta de fapt un prea mare pericol, si, singurul lucru pe care nu-l stiam – ca e mai bine sa faci zgomote de mica intensitate – nu sa tipi. Eu nu tipam, dar de multe ori faceam zgomote destul de puternice, ca sa fiu sigur ca sunt auzit dar si ca sa nu creada animalele ca e vreo oaie ratacita – ci un om puternic pe care mai bine il evita. Atunci mi-am dat seama ca de fapt ar putea crea un efect invers zgomotele puternice – pentru ca in desisul acela, daca un urs era foarte aproape cand eu faceam zgomotul, ar fi putut sa-l interpreteze ca pe un gest agresiv, si ar fi atacat ca sa se apere. De atunci am zis ca mai bine cant ceva decat sa chiui si sa scot sunete ciudate gen ”HEI LA LA!”

Hotarasc sa merg mai departe la vale pe firul apei, las Goru pentru alta data – nu-mi vine la ora aia, atat de obosit, sa urc prin rezervatia carnivorelor mari.

Drumul devine din ce in ce mai greu de urmat – trebuie traversata apa de mai multe ori (asta daca nu cumva te cateri pe mal parasind uneori poteca – ceea ce e mai bine poate). La un moment dat am ramas blocat pe un bolovan alunecos la jumatatea apei, si cand m-am rasucit ca sa ma intorc pe acelasi mal, in cautarea unei solutii mai bune, am alunecat cu piciorul in apa. Daca tot am cazut, din instinct am pus pasul al doilea mai departe in apa si am sarit cel putin pe malul celalalt, unde vroiam sa ajung. Dar m-am udat la picioare si apa e gheata. Nu nu, apa chiar are gheata in unele locuri! Pe drum e plin de balti inghetate si noroi inghetat – acolo unde e umbra. Si e din ce in ce mai umbra, caci soarele aproape a trecut dincolo de Lacauti si malurile impadurite se apropie.

Am incredere ca voi gasi o stana sau un adapost, asa ca incerc sa profit cat mai mult de lumina ca sa avansez. Trec pe langa cabana Căbălașu, abandonata si goala – cu usile care se deschid. In interior as fi putut dormi pe jos pe scanduri, dar am zis sa mai merg putin – gandindu-ma ca daca nu gasesc altceva, ma pot intoarce aici.

Pe celalalt mal, dintre copaci fuge un cal speriat, si ma intreb ce-o fi cu el singur pe aici…

Pana la urma zaresc pe malul raului, mai la vale, un camion mare – si un barbat cu un copil care trageau niste crengi uscate din padure. Oameni! Care se mira sa ma vada, si pe care ii intreb daca mai e mult pana la cabana Giurgiu – locul unde as fi putut sa reintru in traseul de culme, langa varful Pietrosu. Nenea imi spune ca ohoooo, mai am mult, vreo 12 km (!) si ca e drumul plin de noroi, se inainteaza foarte greu si ca fac cel putin o ora si jumatate pana acolo. Asa ca imi propune sa raman cu ei, ca au un adapost bun, cu soba si paturi… si a doua zi pleaca baiatul cu camionul de lemne si ma duce pana la Nereju (satul unde s-ar fi terminat oricum traseul meu).

Oferta e prea tentanta ca sa o refuz, e ca si cand cineva ti-ar desprinde un bolovan pe care il aveai legat de picioare, si te simti cumva eliberat de ceva greu. In plus, esti alaturi de oameni, poti sa vorbesti cu cineva, si nu singur ca pana atunci, nu mai trebuie sa stai cu grija animalelor peste noapte si vei reusi sa dormi – odihna bine meritata! Iar a doua zi, sa scurtezi traseul cu un camion, fara efort, pana in sat? E si asta atragator, evident. Desi nu pot sa cedez cu totul acestui gand, ar insemna sa pierd complet ultima zi de traseu, sa nu mai urc nici pe Pietrosu nici pe Zboina Frumoasa… mai aveam o portiune asa frumoasa de traseu, si deja renuntasem la varful cel mai inalt si la ultima portiune din traseul pentru ziua a 2-a.

Dar momentan mi-e foame, am sosetele ude si mi-e rece, asa ca baraca de lemn, oricat de afumata este ea, e calduta! Si-mi prinde tare bine. Mi-am gatit o supa instant cu multa fidea – ce buna e pe munte! Dar apoi am gustat si eu vreo 3 pastravi proaspat prinsi de nenea la rau, si niste mamaliguta aburinda… Au fost  cei mai buni pesti pe care i-am mancat vreodata – cu carne dulce si curata, fara oase…

Noaptea a 2-a

Pana sa adormim am mai vorbit despre animale, despre locuri…

Am auzit pentru prima oara ca  ar exista ”vaca salbatica” – si m-am mirat – ce o fi aia? Imi si imaginam o vaca alergand cu viteza prin padure, cu ugerul mare dar corpul atletic… urmarita de lupi. De fapt e vorba de un fel de capra salbatica, sau poate chiar o ciuta mai mare – dar Romică, baiatul cu camionu asa i-a spus – vaca salbatica!

Imi spuneau ca vin ursii si lupii aici pe drum in fiecare noapte, nu tin cont ca trec zilnic camioane. Acum era insa duminica, nu prea trecusera oameni – ei erau acolo pentru ca fusesera la pescuit, iar a doua zi incarcau camionul cu lemne si plecau spre sat.

Romica, baiatul cel mare (22 de ani, soferul camionului), imi povesteste cum s-a chinuit intr-o zi sa prinda un bursuc pe prundul apei, si a reusit – i-a facut o poza cu mobilul apoi i-a dat drumul… In alta zi a vazut o capra salbatica fugarita de lup, si capra statea numai prin apa, ca lupul inainta mai greu pe acolo.

Am aflat un lucru interesant si despre relatia cainilor cu animalele salbatice. De exemplu, cand vine un urs, cainii latra cu putere, cu tupeu, si se apropie destul de mult de el – pentru ca ursul ii ignora. In schimb, daca e vorba de lupi, cainii maraie mai infundat, mai timid, si nu au curaj sa se apropie – lupii omoara o multime de caini.

Mi-au confirmat si metoda pe care o auzisem – a lupilor de a fura oi: pentru ca nu le pot lua pe sus, le musca de ceafa si le bat cu coada la fund – le mână – si oile se duc singure unde le duce lupul… Cat de interesant ar fi de filmat asa ceva! Lupii au inceput sa mi se para super tari, dar sunt mult mai rai si diabolici decat ursii: cand intra in stana, nu omoara doar o oaie, care le-ar ajunge poate, omoara mai intai tot ce reusesc – si abia apoi mananca. Fac ravagii daca intra in stana. Ursul insa daca ajunge intre oi, se plimba linistit printre ele, o alege pe cea mai mare, o ia pe sus si pleaca.

Nu pot sa nu-mi amintesc un banc la care am ras foarte tare, cu doi lupi: gasesc lupii o spartura la gardul stanii, si planuiesc ca peste noapte, sa intre pe acolo sa ajunga la oi. Ciobanul afla cine stie cum (i-o fi spus vreo pasarica) de planul lupilor, asa ca noaptea se pune de paza langa gard, cu un ciomag, chiar langa gaura cu pricina. Vin lupii tiptil, in liniste, pasind usor, si da sa intre primul prin gaura. Cum baga capul in gaura, ZBANG! Un ciomag peste bot! Isi retrage capul cu labele acoperindu-si botul de durere, si usor, ii spune celuilalt lup printre gheare: auzi, intra tu primul, ca pe mine ma pufneste rasul! :)  :)  :)  =))

Dintre urs si lup insa, spune nea Ion, cel mai puternic maxilar il are… mistretul! Care este ”cel mai tare in gura”. Ursul daca te musca de mana, nu are forta sa-ti zdrobeasca osul, dar mistretul da! Ursul e puternic insa in labe.

Peste noapte, din linistea profunda a vaii dintre munti, unde poate doar râul se auzea usor in departare, suntem treziti de latratul puternic al cainilor – care pana si pentru mine nu poate insemna decat un singur lucru! Pentru ca avea cativa cai legati afara, nenea se ridica si iese cu o lanterna, si cu totii realizam clar ca e vorba de un urs. Eu chiar mi-as fi dorit sa-l vad, dar pana ieseam eu din sacul de dormit… si oricum era intuneric afara. Am reusit doar sa aud cum fuge in padure, in spatele casutei, trosnind in urma lui un ditamai lemnul uscat. Nenea cand a intrat se intreba si el ce-o fi facut ursul de a rupt busteanul ala, dar eu m-am gandit ca vrea sa-si construiasca vila in padure pe domeniul statului.

Peste noapte s-a facut foarte frig, focul s-a stins, dar mie mi-era mai multa mila de baiatul cel mic, care avea 13 ani. Ei aveau niste plapumi, dar nu stiu daca le-au fost de-ajuns. Eu cu sacul si suprasacul m-am descurcat binisor, desi mi-a fost rece la talpi, ca nu-mi mai pusesem sosete – cand ne-am culcat era o caldura de nu puteai sta.

Ziua 3. Lungul drum al camionului spre casa.

Am hotarat ca uneori poate e cazul sa alegi calea mai usoara, cand exista asa ceva. Desi stiam ca voi regreta ca nu am urcat inapoi in traseu, am ales sa mai stau cu baietii, sa ii ajut sa incarce lemnele in camion, si apoi sa merg cu ei pe drumul forestier pana in Nereju.

Incarcarea camionului la rampa de lemne a durat cam 2 ore – asta pentru ca bustenii erau pregatiti – doar ii aducea mai aproape cu calul. Imi amintesc de camioanele acelea moderne din Buila, care incarcau in 10 minute!! Incredibil!

Am  fost uimit sa-l vad pe Madalin, baiatul cel mic, cum face aproape tot ce fac si cei mari. Mâna calul, infigea pana aceea ascutita in lemn – ca sa poata calul sa-l traga, o scotea apoi lovind-o cu toporul, ajuta la rostogolirea bustenilor, crapa lemne cu toporul… Dar lemne crapam si eu la varsta lui cand ma duceam la tara – mama ce distractie era, ca ma prefaceam ca sunt robotul ala Maxtar, din desene animate. Am pus si eu mana pe busteni, sa-i rostogolesc pe rampa pana in camion, dar apoi noroiul a inceput sa se dezghete, degetele sa-mi inghete, si nu aveam cizme de cauciuc cum aveau ei – mi-a fost mila de bocancii cei rosii – care oricum n-au fost deloc menajati si care incepusera sa-mi faca bataturi – n-as mai fi putut merge prea mult oricum.

Am mancat ceva de pranz si am pornit apoi, doar noi 3 tineri, cu camionul plin de lemne, cu tractiune 6×6, pe drumul super noroios si super denivelat. Atat de denivelat si de noroios incat nici cu Hummer nu cred ca ai fi putut trece prin unele locuri. Bine, eu probabil as incerca si cu Duster, dar asta nu insemna ca as fi putut sa trec :))

Mai intai insa am facut o poza impreuna, pe care sa le-o trimit si lor – ca amintire, sau ca multumire pentru gazduire…

Pana la cabana Giurgiu (care nu functioneaza ca si cabana turistica – asa mi s-a spus) nu ar fi fost 12 km cum spunea nea Ion in seara precedenta, ci, asa cum vedeam si eu pe harta, maxim 3. De acolo am vazut si drumul forestier ce urca  pe golul Pietrosului, si mai mai ca imi venea sa-i  spun sa opreasca, pentru a merge mai departe pe jos.

Drumul trece si pe langa un lac de baraj natural, format in urma surparii unui  mal sau ceva de genul, si de la padurile verzi de conifere care predominau aceste parti de munte, ajungem tarziu si printre dealuri acoperite de fagi – unde regasesc culorile din prima zi, de pe muntele Coza. Ne oprim sa bem un suc la cantonul Palcău, apoi ajungem la primele case, si curand la gaterul din curtea lui Romica. Sigur ca am intrebat pe drum si care e faza cu taiatul lemnelor din padure, si am aflat astfel ca sunt cateva firme care au autorizatie, fiecare taie pe parcela ei doar anumiti arbori – iar daca cineva vrea sa taie complet, trebuie sa replanteze – de aceea am vazut si zone acoperite de puieti de brad. Madalin remarca si el ca ”daca nu ar mai fi padure, nu ar mai fi nici oameni” – desi cu siguranta ritmul in care se taie e mai mare decat cel in care se replanteaza – mai ales ca Romica spune ca ”eu am plantat cat pentru tot satul” – ceea ce e de apreciat, dar te face sa te gandesti ca restul satului n-a plantat mai nimic.

Ce m-a surprins insa cel mai mult la acest drum, pe valea raului Zăbala, a fost lungimea  lui. Erau doar vreo 30 si ceva de km, dar i-am facut in 4 ore si ceva. Nu pe jos, ci in camion! Ma gandeam ca n-am facut nicio afacere asa, am ajuns in Nereju pe la ora 16, cand deja eram in dubiu daca voi mai gasi vreo ocazie spre Focsani. Parintii lui Romica insa m-au invitat sa raman la ei peste noapte, m-a bucurat mult sa vad oameni atat de primitori – fata de un strain.

Cred ca de aceea am ales ca in ultima zi sa nu mai urc pe munte, ci sa raman cu ei: pentru ca am simtit nevoia sa completez aceasta excursie… cu oameni. Pentru ca am simtit ca pot intra cumva in viata lor, pentru a o cunoaste mai bine, si am putut vedea cum lucrurile simple si bune exista acolo mai usor poate decat la oras. Pentru ca o excursie pe munte este si o lectie de viata, ea nu poate sa se rezume strict la munte – ci si la oameni, la fauna si vegetatie  (cu care trebuie sa intru si eu mai mult in contact, sa le cunosc mai bine), dar si la ceea ce este in tine – in acele momente, cat esti acolo, dar si acum, dupa ce totul se aseaza in sertarul cu amintiri al mintii si sufletului tau.

Pentru ca as fi vrut totusi sa ajung acasa, am pornit pe jos spre centrul satului – si am avut noroc ca am gasit o ocazie pana in Focsani, unde am ajuns la timp ca sa prind ultimul microbuz (care pleaca la 18.15 si costa vreo 30 de lei). Pe drum pana la Focsani am mai vorbit si cu soferul dubitei, am avut multe de vorbit – el avea mai multe de spus, avea intrebari  – Romica era mai tacut, cat am mers cu camionul.

Intrebarea pe care mi-a pus-o de doua ori acest om a fost ”nu ti-e frica?”. Dar se referea mai mult la oameni, la faptul ca poti da peste tot felul de indivizi, care sa te vada turist, sa creada ca ai bani etc… I-am spus ca pe munte, oamenii se duc cu un scop – care nu e acela de a face rau cuiva. Sigur, unii pot fi spontani :)) Dar fie ca sunt turisti si vor sa vada muntele sau sunt lucratori forestieri care vor sa-si castige existenta, atata timp cat tu vorbesti frumos si esti prietenos, nu cred ca vei gasi pe cineva pe munte, chiar si beat fiind, care sa se ia de un om obosit care il intreaba ceva despre traseu. Ba chiar s-ar bucura sa poata fi de ajutor, cu toata mirarea, in cazul meu, de a vedea pe cineva ca iese singur din padurile intunecoase. E drept ca poate eu am o capacitate mai mare de a ma face placut de cei ce ma intalnesc pe drum, dar in principiu, ”vorba dulce mult aduce”.

Cat despre alte frici, da, ele exista. Si bucuria cea mai mare in privinta lor, pentru mine este aceea ca le pot depasi, si nu ma las limitat de ele. ”Curajul nu inseamna absenta fricii, ci invingerea ei”. Frica te face sa fii mai prevazator, mai atent, si apoi te face mai puternic si mai curajos, daca o invingi. Si nu e vorba doar despre mersul pe munte, ci toate fricile oamenilor, care ii tin din a evolua spre ceva mai bun.

Iar despre excursia in muntii Vrancei…  A fost o excursie traita intens de unul singur, cu niste trasee pustii si salbatice, cu peisaje mai pline de munti ca oriunde! O zona superba, dar unde daca mergeti, NU mergeti singuri! Merita sa te bucuri de munte fara grijile si riscurile pe care singuratatea le implica.

Am plecat insa de acolo si cu o mare dezamagire – ca si in Penteleu – aceea de a nu fi terminat traseul. De a fi cunoscut doar o bucatica, desi mai era mult de cunoscut si vazut! Atat de mult…

Am simtit si ca am renuntat din comoditate, din frica, si asta m-a urmarit atat de tare in urmatoarele cateva zile, incat, si mai interesant decat dorinta de a nu mai merge singur, dupa doar 4 zile de cand am ajuns acasa, am plecat iar spre aceiasi munti! Spre muntii fermecator de salbatici ai Vrancei, ca sa intregesc excursia pe care o simteam neterminata…

Dar despre asta, in episodul urmator…

Ioan Stoenică, 4-6 noiembrie, despre excursia din muntii Vrancei din 23-24-25 octombrie 2010.

Mai multe  imagini, mai mari si cu descrieri, sunt aici:

http://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/SingurInSalbaticiaMuntilorVrancei? feat=directlink 

Din curtea bunicilor, unde am venit special ca sa scriu acest jurnal, va salut si va doresc usurinta in exprimare si poteci cu vizibilitate cat mai mare!

Ioan.

”Lucrurile pe care nu le spui, se pierd!”

Author: Ioan Stoenică
Views: 8594, Last update: Wed, May 11, 2011


Comment
Fără foto Şerban Dobrescu, Sat, May 21, 2011, 2:34 pm

felicitari.
am facut drumul pina in covasna si merita.
treci pe la lacauti si de acolo spre goru, apoi mergi spre comandau, poate cobori pe planul inclinat si apoi spre covasna.
ma bucur ca desi au trecut 10 ani de atunci, drumul a ramas la fel de salbatic si pustiu.
noi am fost doi si toamna cind am trecut pe la stina din goru ne-a spus baciul ca am fost singurii turisti din acel an.
am scris drumul in fosta muntii carpati.
vreme frumoasa si drumuri bune.

Ioan Stoenică Ioan Stoenică, Sat, May 21, 2011, 3:51 pm

In excursia pe care am facut-o la 4 zile dupa aceasta (tot in muntii Vrancei) am urcat din Covasna - vf Lujeru - Lacauti - Goru si apoi am traversat in Penteleu unde am facut toata creasta pana la varful cel mai inalt. De-acolo am coborat in Varlaam. Poate voi adauga si acel jurnal, partea a 2-a a acestuia, si aici pe Alpinet.

Oricum zona muntilor Vrancei este foarte salbatica, nu stiu cum era acum multi ani dar eu am gasit-o suficient de pustie si frumoasa incat sa ma incante!

In luna iunie va avea loc o actiune de remarcare a mai multor trasee din zona, ceea ce poate va atrage mai multi turisti si iubitori de natura catre acele locuri...

Fără foto Andrei Costescu, Tue, Jun 7, 2011, 1:09 pm

Felicitari pentru tura si pentru povestea pe care ai impartasit-o cu noi cititorii. Mi-a facut mare placere sa lecturez cele scris de tine. La cat mai multe si poteci insorite iti doresc!:-D

Ioan Stoenică Ioan Stoenică, Tue, Jun 7, 2011, 1:17 pm

Multumesc, ma bucur ca ti-a placut!:D Iti recomand si partea a doua, o gasesti pe site la rubrica jurnale:) Poteci cu soare si tie!

Fără foto Răzvan Cristea, Sun, Oct 30, 2011, 11:20 am

Impresionant! demn de toata admiratia! de unde s-ar putea procura niste harti mai detaliate? ca cele pe care le-ai avut cu tine? ma gandesc sa-l cooptez pe unul din prieteni si sa incerc sa o fac in primavara.

PS: bestial bancul!!!

Ioan Stoenică Ioan Stoenică, Sat, Nov 5, 2011, 9:04 am

Salut Razvan! Harta cu muntii Vrancei gasesti de exemplu pe mielu.ro: http://harti.mielu.ro/vrancei.html

E cam veche, dar destul de detaliata.

Oricum, anul asta cei de la parcul natural Putna-Vrancea au organizat mai multe actiuni de remarcare a traseelor turistice (la o parte din ele am participat si eu) si acum pot spune ca traseele principale sunt marcate corespunzator, exista sageti la intersectii si panouri cu informatii la capetele traseelor - asa ca se pot face excursii in zona fara probleme.

Recomand muntele Coza pentru excursii de toamna. Iarna accesul in muntii Vrancei e mai dificil, din cauza distantelor mari si a faptului ca nu prea umbla nimeni pe-acolo (decat o multime de animale) - deci e posibil sa ramai blocat in zapada pana la brau.

Iar la primvara... sa te tot bucuri de verdele padurii! Chiar, inca n-am adaugat aici partea a 3-a, "singur in muntii vrancei 3", dar o gasesti pe google - la fel si partea a 2-a.

Comments for this article
Login or register to comment