Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Gabriel Lupu in de-ale lui Gabriel Lupu

1 – PARADISUL LA PRET DE DUMPING

Si iata-ne, eu si Ina, langa autocar, cu niste rucsaci imensi ca dimensiune si greutate. Nu sunt obisnuit cu un rucsac greu in spate si nici nu sunt un mare fan al cortului. De ambele deziderate ma dezisesem cu destul de multa nonsalanta…Dar realitatea ma apasa la propriu ! Rucsacul meu avea vreo 26 de kg, aproape jumatate din greutata mea. Ma uitam la rucsac pe furis, vinovat, gandind ca va fi imposibil sa nu devenim dusmani. Ma intrebam oare ce-o fi in sufletul Inei, caci si rucsacul ei arata aidoma, mai usor insa cu vreo 8 – 10 kg. Am socotit insa ca e mai intelept sa ma prefac ca a asa tre sa fie un rucsac ce va ajunge si pe Mont Blanc, desi n-am pierdut din vedere expresia de adanca mirare a Inei cand de rucsac am prins si-o lopata de zapada (citisem la un confrate ca pe la Gouter bate vantul al dreacu si ca ar trebui ingropat cortul), ceea ce m-a facut sa accentuez importanta momentului, de parca atasam la rucsac sceptrul Marii Britanii.

Ne urcam in autocar si pret de o zi si-o noapte lasam ca peisajul sa se perinde prin fata ochilor. Noua ne-a fost usor, caci unul dintre soferi era fratele Inei si glumele si pauzele si cafeaua sorbita din cesti, pe la popasuri, ne-a indulcit mult apropierea de « momentul zero ». Si ajungem in Alessandria. Pacostea a fost ca ideea noastra de a ne lasa la benzinaria de la autostrada a fost extrem de nesabuita. De acolo erau 6 km pe autostrada pana la oras si 23 km pe drumul regional. Ma duc dezinvolt la benzinarie si italianul de acolo imi da fix de stire ca un taxi m-ar costa vreo 180 de euro, asa ca ma sfatuieste sa fac autostopul. Ascult de sfatul italianului si traversam pe partea cealalta la autostop…A fost ca un pescuit la un iaz fara peste. Aveam gestica, lipsea rezultatul;). In cele din urma, infranti de inutilitatea demersului o luam usor spre cealalta benzinarie unde spre norocul nostru se exercitau profesional doi romani, care aveau si-un prieten italian, ce ne-a dus moca in Alessandria, unde am ajuns pe la ora 20. Deja se innoptase. De acolo am luat un tren spre Torino, la 23, 31 si realitatea parea sa se indulceasca. Ajunsi la Torino, avem surpriza ca urmatorul tren spre Aosta ierea neica la fo 5 ore diferenta, ceea ce a insemnat ca noaptea ne-am petrecut-o in gara din Torino, unde « man in black » adunase cei cativa turisti intarzaiati intr-un colt al garii. Cand am ajuns noi acolo, atmosfera era destul de propice repausului, caci un cuplu de englezi deja dormeau dusi, infofoliti in sacul de dormit, pe izopren, iar un grup mai mare de italieni povesteau si radeau fericiti. Recunosc, pe mine m-a descumpanit un pic momentul. In primul rand, ca nu mai dormisem vreodata pe jos, in vreo gara, apoi ca bancile pareau un loc mai degraba de cazna decat de odihna. In cele din urma, am scos izoprenul si m-am intins si eu pe jos in asteptarea acelui blestemat de tren. Mi s-a parut un compromis pe care-l puteam face, mai ales ca picam de somn. Evident, somnul a fost scurt si in van. M-a trezit retorica unei italience batrane si cam dusa. Ina mi-a povestit ca italianca « discuta » cu mine de vreo jumatate de ora. Si vine si trenul de Aosta, cu schimbare in Ivrea.

Ajunsi dimineata in Aosta,, la 7.46, pierdem la musteata autobuzul spre Pont (Valsavarenche), urmatorul fiind la 12, 30. Noroc ca am simtul umorului;). Asa ca am hotarat sa vizitam Aosta, localitate in care vom reveni pe parcursul turelor de vreo 6-7 ori. Dupa capul meu, Aosta a fost o localitate destul de importanta pe vremea romanilor, caci orasul abunda de vestigii, pe care le-am vizitat in mare parte, ajungand sa nu ne mai para rau c-am pierdut autobuzul spre Pont.

/GRAN/dscn4583.jpg

Prin Aosta

/GRAN/dscn4591.jpg

/GRAN/dscn4601.jpg

/GRAN/dscn4615.jpg

Dar ne vine si autobuzul si ajungem in Pont, pana la care, din Aosta, am vazut peisaje mirifice, presarate ici-colo cu cate un castel, pe care Ina isi pusese deja in cap sa le vizitam, lucru despre care m-am dumirit mai tarziu, in imprejurari destul e hazlii. Tin minte c-as fi vrut sa dorm un pic, in autobuz, si peisajul nu-mi dadea pace!

Era locul tanjirii noastre si era un loc minunat. Asa ca ne-am pus cortul, aproape de mini-marketul de acolo si am cautat se ne invatam sufletele cu noua locatie. La camping, pretul de persoana era de 7 euro si 3, 5 euro pentru cort.

/GRAN/dscn4619.jpg

/GRAN/dscn4620.jpg

Campingul din Pont

 Campingul avea apa calda la dus (de la 6 la 21), apa rece non stop, loc unde sa speli haine, vesela. In camping am dat peste doi romani care lucrau acolo, doamna Mixandra la mini-market si sotul ei, Dorin, ce lucra in camping, persoane cu care ne-am imprietenit, de am facut si schimb de adrese, am si baut o sticla de vin, intr-o seara, inante de plecarea noastra de acolo, propunandu-ne ca atunci cand ne intoarcem din Chamonnix sa stam la ei acasa, in La Salle, cat vrem, ca tot nu sta nimeni! Dorin ne-a spus ca e un traseu deosebit de frumos ca peisaj- Colle del Nivolet, ce urca pana pe la vreo 2636 m, asa ca am luat-o la picior, am urcat pe Colle del Nivolet, am ajuns la Refugiul Savoia, unde am baut o cafea si ne-am uitat nitel la peisaj si la lacul de acolo, coborand apoi pe la Plan Borgno (2774m), cu totul 7 ore, cu peisaje de vis, cu locuri care aveau povestea lor, cand trista, cand resemnata, caci anii schimba sufletul locurilor dupa cum schimba si viata oamenilor.

/GRAN/dscn4638.jpg

/GRAN/dscn4650.jpg

Pe traseul Colle del Nivollet

/GRAN/dscn4669.jpg

/GRAN/dscn4698.jpg

/GRAN/dscn4671.jpg/GRAN/dscn4672.jpg

Citta de Chivasso

Si a venit momentul sa intram in job. De la inceput cararea cortului si a tot echipamentul mi-a iesit din cap ca o poezie patriotica. Am stabilit ca sa facem totul dintr-o data, intr-o singura zi. Dorin a tinut sa opineze ca deobicei se urca pana la refugiul Vittorio Emanuelle si de acolo, dimineata- devreme se incearca varful, totul dintr-o data fiind extrem de obositor. Mie, sa car cortul chiar si pana la refugiu mi s-a parut cum c-ar fi o treaba a lui Sisif, personaj cu care eu nu am empatizat niciodata. Asa ca dimineata devreme, la 4, 30 ne trezim, ne luam rucsacii facuti de cu seara si pe la 5, inca noaptea, eram deja in traseu. In mod ciudat, rucsacul meu tot greu era. Ma tot gandam la ce dracu o fi asa e greu, ca doar scosesem din el tot ce era inutil turei. Mai era si vremea. Din tara primeam buletine meteo nu foarte imbucuratoare. Ca sa menajez situatia, nu am spus Inei…desi citisem meteo si la camping.

/GRAN/dscn4723.jpg

Asa ca ne trezim pe poteca, in noaptea italiana, nazuind la « Marele Paradis ». Undeva, in fata, licarea o frontala, semn ca cineva socotise mai din timp treaba. Poteca era foarte bine amenajata, vorba lui Dorin, era « autostrada ». Pe parcursul potecii am vazut portiuni pietruite, poteca era larga si cand s-a luminat de-a binelea, am bagat de seama si generozitatea peisajului. In jur de ora 9 ajungem si la Refugiul Vittorio Emanuelle. Acolo am cumparat o insigna. Cred ca avem, mai cu totii, acest obicei, insingnele noastre, ca niste decoratii, umpland un spatiu kamiza, mandria noastra, medaliile noastre, in lupta noastra cu noi insine…

/GRAN/dscn4725.jpg

/GRAN/dscn4727.jpgIna a avut parerea cum ca n-ar strica o cafea, asa ca mai intru odata in refugiu pentru licoarea aceea cafenie, cu miros elegant care pe mine ma face atat de fericit! Nu pierdem prea mult vremea si dupa un sector cu bolovani uriasi, pe care ne echilibram uneori, facem dreapta si intram in traseul spre varf. Vreau sa spun ca italienii au parerea lor despre marcaje, si adica cum ca n-ar fi din cale afara de necesare, parere pe care a trebuit sa ne-o insusim. Noroc ca traseul era marcat, totusi, cu momai de piatra, un altar al unei zeitati protectoare, semn ca in zona se afla un nepalez (cum am aflat mai tarziu, chiar era si lucra la refugiu), caci scopul lor de orientare pe ceata, a ciobanilor, e cazut in desuetituine aici.

Si ajungem la locul unde se pun coltarii, locul primei noastre incercari, caci Ina nu mai fusese niciodata pe un ghetar, iar inclinarea era suficienta sa nu te simti in largul tau. Dupa ce ne-am pus coltarii si am luat pioletii imi dau seama ca nesiguranta Inei crestea pe masura ce inaintam pe panta, asa ca o incurajez si trecem cu bine acest pasaj. Sus, traseul urca un pic spre dreapta dupa care vira maiestuos pe stanga. Pe acolo si mai sus pe panta se vedeau echipele ce facusera deja varful si de- acum coborau. Vremea incepea sa se strice. Mai schimbam odata directia spre stanga, apoi din nou pe dreapta, pe pasaje lungi, generoase. Ajungem intr-o sa unde ne intalnim cu ultimul grup ce cobora, doua tipe si un domn mai in varsta, ce parea a fi ghid. Ne-a spus ca vremea sta sa se strice si ne-a intrebat daca vrem sa facem varful.

/GRAN/dscn4750.jpgAm afirmat acest lucru si am vazut indoiala de pe chipul lui…dar a aprobat, caci planul meu era rezonabil. Daca la retur ne prindea noaptea, de la refugiu la Pont, nu era nici o problema sa abordam situatia la frontala. A dat aprobator din cap. Asa ca n-am mai stat la palavrageala si am luat-o spre varf. De ceva vreme eram singuri pe traseu si-mi parea ca suntem singuri in toata acea imensitate alba, caci incepuse sa se lase ceata si sa ninga usor. Ina a avut ideea sa jalonam traseul cu betele de treck, sa nu ne ratacim la intoarcere. Ne-am luat si un reper, o stanca mare, pe stanga, pe care am denumit-o Fereastra Zmeilor. Dupa o ora nu mai vedeam decat cararea si nimic altceva in jur. La o panta mai abrupta, ce ataca versantul pe stanga, ce se anunta si cu ceva gheata, caci o auzeam deja scrasnind la coltari, Ina s-a panicat, vrand sa renuntam la varf. Am asteptat sa se calmeze, am asteptat si eu sa ma linistesc si sa devin intelept in situatia data.

Categoric, pentru ea era deajuns. Imi era foarte clar acest lucru. Niciodata nu am fortat pe cineva sa faca ceva peste ce simte el ca trebuie sa faca. Am coborat cu ea in saua de mai jos, pe un teren plan si fara pericole si am rugat-o staruitor sa-mi dea ragaz o ora sa fac varful. Cred ca a socat-o rugamintea mea. Eu am socotit ca atat timp cat nu bate vantul si se vede cararea, se mai poate continua. A fost de acord. « O ora, nu mai mult », am auzit vocea ei ferma, incercand sa faca fata momentului. N-am mai asteptat o a doua invitatie, caci stiu ca oamenii, in situatii aparte, au tendinta sa se razgandeasca. Si un om sunt si eu. Am lasat-o pe Ina plangand, fara sa ma uit inapoi (nu-mi placea sa accentuz emotia momentului), cu toti banii si actele si cu tot ce-mi prisosea, mi-am inhatat pioletul si am luat-o spre directia unde credeam ca e varful dar am facut o greseala. Am uitat sa-mi iau hamul, ceea ce mai tarziu avea sa ma faca sa ma caiesc. Si merg prin ceata aceea, gandind daca am facut bine sau sunt nebun si nici macar nu-mi dau seama! Cand am vazut ca o lalai si nu voi putea fi in grafic, am inceput sa accelerez ritmul. Simteam cum imi explodeaza plamanii dar jos Ina ma astepta si o intarzaiere prea mare ar fi tensionat-o inutil. Cararea se vedea foarte clar in zapada si doar fulguia. Ceata nu ma deranja. Imi parea doar rau ca nu vad minunatiile din jur. Deodata, vad in dreapta sus ceva ce credeam ca sunt nori negri, de furtuna. Aratau ca un mormant de faraon. Continui sa iutesc pasul si mai aproape imi dau seama ca e chiar complexul de stanci ce formeaza varful. Am ajuns dstul de repede la baza lor si am inceput sa ma catar pe stanca. Ajung la un pasaj unde vad ca nu pot trece mai departe. Ma intorc inapoi si incep sa ma catar pe alt pasaj, ajung la o bucla si din nou in acelasi loc. Statuia Fecioarei Maria era la doi pasi de mine dar nu pot trece la ea. Vad ca-n perete, pe partea cealalta, e prinsa o bucla lunga de asigurare si-mi dau seama ce cretinul naibii am fost sa-mi uit hamul! Stau prosteste si mai uit, ba la bucla ba la statuia Fecioarei. Imi da prin cap sa-mi scot coltarii si sa incerc o abordare la liber dar ceata, pentru prima data, mi-a stat impotriva, caci prizele la mana erau clare dar alea de picior, pe ceata, trebuiau ghicite (mai tarziu, am aflat ca cei de la « ambiente » vin periodic si taie buclele de parte de-un set de sfinti din partea mea).

/GRAN/dscn4761.jpg

/GRAN/dscn4760.jpg

poza facuta la mana dreapta...io (pe) la...varf

Si mai era si timpul. Am socotit ca scosul si pusul coltarilor ma trec binisor de ora fagaduita si-mi ziceam ca daca depasesc intervalul, ori o s-o gasesc pe Ina ca iesita din minti, ori se apuca sa sune pe la 112. Asa ca ma apropii cat mai mult de acel pasaj, mai arunc o privire spre Fecioara Maria (era frumoasa, alba, cu privirea pierduta in zari) ma bucur de cat am putut sa fac, ascult un pic pacea Clipei si cobor de pe stanca resemnat. Pe panta aproape ca o iau la fuga la vale, caci incepusem sa depasesc ora, cand am ajuns aproape de panta inghetata, strigand cat puteam catre Ina, ca s-o linistesc. Aud in ceata vocea ei, neintelegand ce spune, insa parea bucuroasa ca un copil mic care nu stie inca sa vorbeasca si-si exprima bucuria in felul lui! Trecuse o ora jumatate. Am inhatat rucsacul, printre manifestarile de bucurie ale Inei ca n-am patit nimic, si o luam la vale. De data asta o leg in coarda, de mine, gandind la trecerea pe ghetar, moment in care avea nevoie de tot ce putea s-o incurajeze de trecerea acelui pasaj. Schimbarea de directie se facea repede, Fereastra Zmeilor nu se mai vedea, recuperam betele de treck, care ne asteptau cuminti in traseu si ajungem la ultima portiune, cea mai periculoasa din traseu, pe care o traversam, nu fara emotii.

/GRAN/dscn4773.jpg

/GRAN/dscn4774.jpg

/GRAN/dscn4777.jpg

/GRAN/dscn4785.jpg

/GRAN/dscn4821.jpg

/GRAN/dscn4822.jpg

/GRAN/dscn4832.jpg

Ne dam jos coltarii si o luam spre refugiu, cu gand sa mancam acolo ceva. Pe drum, un ied si mama lui pozeaza firesc la aparatul foto si Ina face exces de poze.

/GRAN/dscn4804.jpg

La refugiu era plin ochi. Lumea benchetuia frenetic, se desfaceau sticle de vin, se desfata in bucate, se intemeiau prietenii, se comandau cafele, sucuri…Nu era nici macar un loc liber, asa ca am luat doua cafele, pe care le-am baut afara, pe terasa refugiului dupa care am inceput coborarea spre Pont, unde in ultima treime ne-a prin si un pic de ploaie. Am ajuns la cort si eu am dat fuga la barul micului hotel de acolo, unde am comandat doua pizza si bere. Si am sarbatorit…

/GRAN/dscn4828.jpg

barul micului hotel de langa camping

Dupa care am stat doua zile la plaja si la citit, ne-am refacut fortele, urmand sa plecam pe Valea Aosta, in Courmayeur, spre Saint Gervais- Le Faiet, pentru Mont Blanc.

Author: ZenTai
Views: 4184, Last update: Tue, May 29, 2012


Comment
Daniela Ursu Daniela Ursu, Fri, Jun 22, 2012, 9:39 am

Bine-ai venit pe Alpinet, Gabi!
Așteptăm comentariile tale, să mai destindă atmosfera... :-)

Fără foto Gabriel Lupu, Tue, Jun 26, 2012, 9:22 am

Multumesc Daniela! Cred ca am facut-o cu stangacie... Cineva, corectand, socotesc ca mi-a urat numai de bine;)
Data viitoare o sa ma ''cocentrez''mai jedi:). Cred ca unele chestii imi scapa, da'o sa ma prind io.

Comments for this article
Login or register to comment