Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Posted by: Kiru Chiş Dorin in de-ale lui chis dorin

            În urmă cu cinci ani, în drum spre Ordesa treceam pe lângă un munte straniu, acoperit de o pădure de turnuri de piatră: Montserrat, muntele sfânt al Cataloniei. Ca să nu trecem direct la vârfurile de 3000 de metri ale Pirineilor, Montserrat ni s-a părut un bun teren pentru antrenament. Datorită mănăstirii omonime ce atrage atât credincioşi cât şi turişti, există o infrastructură bine pusă la punct constând din trenuri, telecabină, trenuleţ cu cremalieră şi funicular ce facilitează accesul pe munte.

            Pornirea e în Barcelona, din piaţa Espanya unde staţia de metrou afişează şi sigla RENFE, aparţinând căilor ferate. În staţia subterană, la nivelul cel mai profund, există un mic birou de informaţii unde primim lămuriri asupra diferitelor tipuri de bilete disponibile, precum şi un automat de la care acestea se pot cumpăra. Pentru 19 Euro există posibilitatea transportului RENFE până la baza muntelui, combinat cu transportul la mănăstire (situată în versant) cu telecabina sau cu trenuleţul cu cremalieră. Pentru 26 Euro, varianta de mai sus se suplimentează cu accesul la funicularul ce urcă până pe culme şi mai există varianta de 42 Euro ce include accesul în muzeul mănăstirii şi o masă la restaurantul din zona mănăstirii. Optăm pentru varianta de mijloc şi ne urcăm în garnitura ce pleacă din oră în oră spre munte.

            Lume multă. Deşi sunt numai 48km, datorită opririlor dese trenul face o oră până la destinaţie. Când urcăm găsim vagonul plin şi nu ne mai rămâne decât să ne aşezăm fără ifose pe treptele de nivel dintre vagoane, în timp ce nişte franţuzoaice mai relaxate iau loc direct pe podea. În timp ce trenul străbate întunericul subteranelor am timp să studiez lumea cosmopolită din jurul nostru. Franţuzoaicele nu se plictisesc: scriu cărţi poştale. Dintr-un carneţel de adrese, printre care s-au strecurat mici desene, îşi extrag destinatarii. Partea modernă în acest proces altfel desuet e reprezentată de timbrele autocolante pe care le desprind de pe un suport cerat. La polul opus, un cuplu de japonezi sunt echipaţi doar cu strictul necesar; ea cu un iPhone a cărui căşti îi stau pe urechi, el cu un DSLR. În picioare poartă pantofi de sport coloraţi strident, cu tălpi fanteziste, în contrast cu o pereche de şlapi cu bretele decorate cu mărgele de sticlă în care poposesc două picioare negre ca păcura, începutul unei negrese mici şi îndesate ce se uită în gol pe fereastră.

            Apariţia Montserratului cu stâncile sale bizare îmi captează atenţia. Deoarece am optat pentru trenuleţul cu cremalieră, în defavorea telecabinei, nu coborâm la Montserrat Aeri ci mai prelungim călătoria preţ de o staţie, până la Montserrat Monistrol. Legăturile sunt bine sincronizate şi transbordarea dintr-un tren în altul se face firesc. Ziua promite să fie caniculară însă nu avem timp să ne înfierbântăm căci în micuţul tren verde regăsim atmosfera climatizată.

            Pornim. După un scurt tunel traversăm pe un pod înalt râul Lobregat, lăsând sub noi, aproape de albia râului clădiri industriale cu arhitectură desuetă. Pe celălalt mal, trenuleţul opreşte într-o staţie de lângă o parcare de autocare, pentru a mai îmbarca nişte grupuri, apoi atacă o pantă dură ce-l ridică de faţă aidoma avioanelor venite la aterizare şi cu această alură atacă muntele.

            Pentru a face loc terasamentului, pantele muntelui au fost tăiate, rănile astfel formate fiind „pansate” cu plasă de sârmă ce ţine pietrele şi solul să nu o ia la vale. Tracţiunea puternică ne înfundă în scaune. Trenuleţul câştigă altitudine în ritm susţinut şi până la mănăstire face o singură oprire, într-o zonă în care linia se dublează pentru a permite încrucişarea cu garnitura ce coboară.

            Mănăstirea  se compune, pe lângă biserica uriaşă, din câteva corpuri de clădiri masive, cu 6-7 etaje. Împreună cu clădirile staţiilor de telecabină, trenuleţ şi funicular, în spaţiul parcimonios al văii dominate de abrupturi, ansamblul are aerul unei mici localităţi.

            Pe nişte trepte abrupte ce ne taie respiraţia urcăm în spaţiul vast din faţa mănăstirii. Întinsă şerpeşte pe la umbra zidurilor de piatră, o coadă de oameni, interminabilă, abia se mişcă. Hotărâm să atacăm biserica. Tot într-acolo ţinteşte şi coada. Pe când ea intră într-un corp de clădire pe sub o arcadă laterală, noi suntem liberi să folosim intrarea centrală.

            Interiorul auster adăposteşte alte câteva sculpturi. Pardoseala este din piatră masivă lucrată în mozaic. Stilul trădează vechimea iar temeinicia lucrului seriozitatea şi, de ce nu, puterea financiară a constructorilor. Pe partea opusă intrării debuşăm într-o micuţă curte interioară de formă pătrată al cărui perete din faţa noastră nu este altceva decât frontonul bisericii. Pe un coridor împărţit în arcade, coada reperată afară se scurge molatec, ca o uriaşă anacondă. Picturile murale de pe tavan sunt în consonanţă cu mozaicul de piatră al curţii înţesată de lume.

            Biserica este monumentală. Greu de crezut că ansamblul monahal pitit într-un pliu al muntelui a găsit spaţiul şi forţa de a ridica o astfel de biserică. Pe perimetrul navei atârnă felurite candelabre, daruri primite de mănăstire. În faţă, altarul aurit are la înălţime o fereastră prin care zărim capul uriaşei anaconde ce ajunge acolo printr-un cotlon rezervat doar ei. Desigur, nimic înspăimântător la acest cap de şarpe în continuă schimbare. Unul după altul credincioşii ce şi-au aşteptat rândul cu stoicism se perindă şi se închină sau sărută artefactul acestei mănăstiri constând din statuia Maicii Domnului cu pruncul în braţe, care datorită faptului că a fost sculptată într-un lemn de culoare închisă este cunoscută ca "La Moreneta" sau "Madona Neagră". Ar fi multe de povestit despre detaliile fiecărui cotlon. Construită aici pentru a fi ferită de incursiunile necredincioşilor, mănăstirea de azi este produsul distilării dealungul secolelor. Chiar dacă la un moment dat a ajuns să fie abandonată supravieţuind ca ruină, ceea ce vedem azi este suma strădaniilor celor ce dedicându-şi viaţa Divinităţii au ţinut aprinsă aici flacăra credinţei.

            Într-o mică piaţetă adăpostind un restaurant şi o grădină cu statuia fondatorului lăcaşului un panou cu harta muntelui ne atrage atenţia. Este momentul să redevenim montaniarzi. Urcăm abrupt prin tăietura văii pe poteca betonată în trepte, lăsând sub noi manăastirea, tot mai mică, ce de aici îşi dezvăluie mozaicul acoperişurilor. Aşa cum promitea, ziua e caniculară. Căldura corelată cu panta ne stoarce de transpiraţie şi ne sugrumă gâtlejurile dar peisajul e fascinant. Ne strecurăm printre turnuri de gresie ce seamănă izbitor cu Ciucaşul nostru sau dacă socotim şi prezenţa mănăstirii, cu Meteora.

            O intersecţie de trasee ne pune în dificultate. Jos, la hartă, nu ne-am luat repere li nu ne-am  fixat o rută aşa că o luăm la întâmplare pe una din cărări ce urmează o vâlcea umbrită de pădure. Feriţi de radiaţia solară ne recăpătăm forţele, ajutaţi şi de câteva fructe zemoase însă cu peisajul obturat de arbori traseul devine neinteresant şi facem cale întoarsă la intersecţia amintită de unde o apucăm spre San Juan, în fapt staţia de sus a funicularului. Un clinchet metalic ne face să ridicăm privirea: pe unul din turnuri evoluează nişte alpinişti. Montserrat cu infrastructura lui este un bun teren de joacă şi pentru ei. Un ultim urcuş ne scoate pe platoul staţiei de funicular, de unde privirea răzbate dincolo, pe cealaltă parte a muntelui. La picioarele noastre se întinde dizolvându-se în orizont câmpia Cataloniei, cu localităţile ei industrializate aproape înlănţuite pe direcţia Barcelonei.

            Din acest punct avem posibilitatea de a coborâ pe traseul 3  înapoi la mănăstire sau putem vizita nişte capele pe direcţia vârfului şi să coborâm cu funicularul. Optăm pentru ultima variantă şi o luăm din loc pe cărarea transformată în bulevard. Dacă până aici fascinau doar formele stranii ale muntelui, acum, la toate acestea se adăuga şi factorul antropic. În faţa noastră, capela Sf. Clara îşi etalează silueta austeră pe un colţ de stâncă. Un panou explică geologia zonei cu reciclarea materialului mineral ridicat de forşele telurice din vechiul fund de mare, tocmai aici, pe aceste vărfuri, la peste 1000m altitudine. Câteva straturi de nisip intercalate în stratul gresiilor formează în trupul turnurilor coridoare-surplombă, perfect orizontale şi continue, prin care poteca curajoasă se strecoară la înălţime spre capela... din care s-au mai păstrat doar câteva ziduri ce odinioară închideau spre exterior golul surplombat al peretelui. Vechii monahi ai Montserratului vieţuiau aici izolaţi, aproape rupţi de pământ şi aproape de cerul spre care ţinteau. Cu un ultim avânt urcăm cărarea din ce în ce mai abruptă ce trece pe lângă lăcaşul cel mai de sus. Greu accesibil, probabil că a fost părăsit cu secole în urmă căci doar temelia de piatră se mai păstrează, delimitând un patrulater în interiorul căruia arborii au crescut nestingheriţi. De aici mai sunt doar câţiva paşi până pe vârf de unde un tur de orizont panoramic ne conferă perspectiva vulturului. Gata. Înapoi. Sticla de apă s-a golit demult şi setea ne presează. De la 700m, altitudinea mănăstirii, până pe vârful Sf. Ioan sunt peste 500m altitudine.

            În clădirea staţiei de funicular e încropit un mic muzeu ilustrând cu fotografii aspecte montane, monahale sau istorice. În timp ce parcurgeam micul itinerariu dintre exponate, de sub noi se porneşte un huruit lugubru şi prin ferestrele orientate spre vale vedem cabina verde a funicularului coborând şinele aproape verticale, susţinută de cablu, în timp ce perechea ei cu care se dublează la mijlocul pantei urcă spre staţie. Aşteptăm răbdători să ne îmbarcăm şi coborâm la rândul nostru în cabina cu acoperiş de sticlă, înclinată ca un parbriz, prin care putem urmări parcursul.

            La mănăstire vizitatorii s-au împuţinat şi anaconda umană a dispărut. Până la plecarea următorului tren cu cremalieră bifăm turul printre rafturile nelipsitului magazin de suveniruri şi la ora 17, în staţia Montserrat Monistrol trecem dintr-o garnitură în alta pentru întoarcerea în Barcelona. În trenul în care de astă dată prindem locuri pe scaune, trăiesc senzaţia întoarcerii acasă dintr-o tură de weekend, cu buna dispoziţie şi rumoarea generală ce se stinge treptat, pe măsură ce oboseala zilei câştigă partida şi capetele cad doborâte de somn.

            La suprafaţă regăsim piaţa Espanya cu tumultul ei. Suntem rupţi de foame aşa că ne punem burţile la cale pe terasa unui mic restaurant de cartier, cu vedere spre Arena, apoi refacem drumul spre hotel vizitând din mers parcul Miro, plin de papagali guralivi. Încheiem ziua cu duş şi bere rece. A fost o ieşire plăcută, un preambul pentru adevăraţii munţi spre care vom porni mâine dimineaţă.

album foto Montserrat: http://www.proexpedition.org/destinatii/Pirinei2/album/Montserrat/1.htm 


Author: Kiru Chiş Dorin
Views: 5719, Last update: Mon, Sep 23, 2013


Login or register to comment