Am mai introdus acest articol, dar red că nu este niciodată prea mult, atunci când ne amintim de cei dragi, care nu mai sunt alături de noi...
Într-o zi
minunată din luna octombrie 1997, porneam toţi patru să urcăm pe Piatra
Altarului din Cheile Bicazului, un traseu uşor, de 4B.
În timp ce
ne echipăm, îi urmăresc pe băieţi care, din cauza căldurii, sunt pe jumătate dezbrăcaţi.
Dragoş e bine făcut, muşchii desenându-i-se frumos sub pielea bronzată peste
vară; Geo e mai înalt, şi mai şui iar Remus, puţin mai solid de cât Dragoş, se
plânge că în sesiuni, când nu iese la munte, începe să se îngraşe.
În fine,
pornim. Fac echipă cu Dragoş, Geo cu Remus. Prima lungime e banală. A doua
areo traversare la stânga, apoi
revenirea se face peste nişte pâlcuri de jnepeni iar regruparea se face pe un
ţanc, chiar în muchia stâncii imense, trapezoidale. Priveliştea începe să se
aştearnă la picioarele noastre. Facem aici un mic popas şi pentru că e tare
cald, bem de sete miere cu lămâie.
Următoarea lungime se anunţă cea mai tare. Urcă acum Geo primul şi după
el Remus. Merg amândoi fără să atingă pitoanele; Geo urcă rapid şi atacă o
fisură, în bavareză. Remus îl urmează, puţin mai încet, dar la fel de sigur,
prin acelaşi loc. Au ajuns la regrupare şi strigă să pornim şi noi. Dragoş
merge relaxat, papucii lipindu-i-se de stâncă. Îmi lasă două scăriţe şi bucle
în fiecare piton, pentru că eu nu am nici pe departe siguranţa lor. Urc cu bine
până sub fisură, dar de aici, neputând s-o trec în bavareză, trebuie să
urmăresc traseul clasic, care ocoleşte placa surplombată, prin stânga.
Însă nu
e deloc treabă uşoară. Echilibrul e destul de precar, o mână deja mi-a obosit
şi degetul inelar mi-a înţepenit într-o poziţie nefirească. Îl dezdoi cu greu,
dar încăpăţânat, revine la loc. Îmi scutur atunci mâna, pentru a se relaxa. În
jos e hău aşa că n-are rost să mă uit; în sus, la vreo 20 de metri sunt
băieţii, dar din cauza surplombei nu-i văd, doar îi aud discutând vesel.
Salvarea e tot în stânga, pe sub placă, dar cum naiba să trec, fiindcă prizele
sunt mici şi depărtate. Atunci îl strig pe Dragoş să mă fileze strâns şi simt
cum coarda se tensionează. În cazul în care cad, nu risc decât un mic balans de
vreo 4-5 m.
Trec uşurel, concentrându-mă şi simt cum coarda curge odată cu mine, dându-mi
încredere. Folosesc din plin scăriţele şi recuperez buclele din traseu. În
sfârşit, ajung la traverseul spre dreapta care trebuie să mă scoată deasupra
fisurii. Porţiunea asta e chiar mai dificilă dar o trec direct, fără să mai
ezit, pentru că am început deja să obosesc.
Mai am
vreo 5-10 m
şi ajung la băieţi, care stau la soare pe un tăpşan şi fac glume pe seama mea.
Pe Dragoş nu-l mai rabdă inima şi vine în întâmpinarea mea. Îi promit o bere în
plus, îmi pun asigurarea şi respir în voie, sorbindu-mi porţia de miere
păstrată.
Ultima
lungime, printr-un jgheab puţin înierbat, ne scoate pe vârf fără probleme.
Cuprinzând cu privirea cheile în toată splendoarea lor, ne îmbrăţişăm şi chiuim
de bucurie, ca nişte copii. Facem fotografii şi nu încetăm a ne minuna de
fiecare clipă, de fiecare rază de soare!
Firul
gândurilor se rupe şi ochii mi se umplu de lacrimi… Astăzi se împlinesc şase
ani de când Dragoş şi Remus nu mai sunt cu noi…
Într-o
sâmbătă, la fel de însorită din februarie 1998, au urcat împreună cu Geo, pe
Hornul Coamei din Bucegi. La coborâre, Dragoş şi Remus au căzut pe Valea
Scoruşilor. Geo a scăpat ca prin minune.
Două
tinereţi s-au frânt. Doi pumni de vise, speranţe şi căutări s-au spulberat în
câteva clipe şi ne-au lăsat pe noi aici, cu sufletele sfâşiate şi cu o
întrebare neroadă şi inutilă pe buze: „Ce ne cheamă mereu în sus?”
Dragoş
Chiţulescu – născut la data de 15 septembrie 1974, în comuna Pucheni -
Dâmboviţa, profesor de geografie în comuna Pietroşiţa, membru al A. T. Chindia
din noiembrie 1993, coleg de facultate şi de coardă cu Geo. A urcat multe
trasee de dificultate maximă în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului,
Cheile Turzii etc, atât vara cât şi iarna. Pe 7 februarie 1998 a urcat pe Vf.
Kilimanjaro (5845m, Africa). A murit pe 21 februarie 1998, în Bucegi, pe Valea
Scoruşilor, după o cădere de circa 200m.
Remus
Constantin Vlădescu – născut la data de 21 august 1975, în Târgovişte,
student la medicină în Bucureşti, membru al A. T. Chindia din aprilie 1997. A participat la ture
alpine cu ATC în Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului, Cheile Bicazului. Mort
în Bucegi pe 21 februarie 1998, după o cădere pe gheaţă pe Valea Scoruşilor.
Articolul
a fost publicat şi în revista „Munţii Carpaţi” anul II, nr.6 / 1998.
Ileana Bocanciu - AT Chindia
Autor: Ileana Bocanciu Vizualizări: 5360, Ultima actualizare: Joi, 21 Feb 2008 |
Comentariu |
Corneliu Negulescu, Joi, 21 Feb 2008, 19:14
O lacrima si un gand pios!
Au ajuns prea devreme acolo sus, sus de tot!
|
Robert Laszlo, Vineri, 29 Feb 2008, 20:39
Si din partea mea, un gand pios. Dumnezeu sa-i aiba in grija Lui!
|
Mihai Cernat, Miercuri, 5 Mar 2008, 12:34
Mi-a placut articolul, dar m-a intristat sfarsitul...
Odihneasca-se in Pace!
|
Alin Ciprian Ciulă, Sâmbătă, 8 Mar 2008, 0:35
Nu e drept! Nu e drept sa-ti pierzi cei mai buni prieteni, nu e drept sa se stinga cei apropiati in accidente, pe munte sau aiurea!
Nu-i cunosteam, si simt o tristete care ma cuprinde... imi pot inchipui ce e in sufletul celor care i-au avut in preajma.
RIP, alpinistilor cazuti. Iar tie, Ileana, putere sa mergi inainte. Cei cazuti si-ar fi dorit ca noi, ceilalti, sa mergem mai departe, sa ne indeplinim visele... dar si sa ne aducem aminte de ei cu drag.
|
Corina Ciuraru, Sâmbătă, 8 Mar 2008, 20:17
cand pierzi pe cineva drag pe munte se pare ca niciodata rana nu se inchide definitiv. speri timpul sa vindece, dar nu se intampla. mai ales cand e vorba de tovarasi intru aceeasi pasiune pentru munte. cand treci printr-o astfel de pierdere e greu sa accepti realitatea.
|
Comentarii pentru acest articol |