Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook
Bookmark and Share
Postat de: Ileana Bocanciu in Alpinism si Escalada , de-ale lui ileana bocanciu

 Am mai introdus acest articol, dar red că nu este niciodată prea mult, atunci când ne amintim de cei dragi, care nu mai sunt alături de noi...

Într-o zi minunată din luna octombrie 1997, porneam toţi patru să urcăm pe Piatra Altarului din Cheile Bicazului, un traseu uşor, de 4B.

În timp ce ne echipăm, îi urmăresc pe băieţi care, din cauza căldurii, sunt pe jumătate dezbrăcaţi. Dragoş e bine făcut, muşchii desenându-i-se frumos sub pielea bronzată peste vară; Geo e mai înalt, şi mai şui iar Remus, puţin mai solid de cât Dragoş, se plânge că în sesiuni, când nu iese la munte, începe să se îngraşe.

În fine, pornim. Fac echipă cu Dragoş, Geo cu Remus. Prima lungime e banală. A doua areo traversare la stânga, apoi revenirea se face peste nişte pâlcuri de jnepeni iar regruparea se face pe un ţanc, chiar în muchia stâncii imense, trapezoidale. Priveliştea începe să se aştearnă la picioarele noastre. Facem aici un mic popas şi pentru că e tare cald, bem de sete miere cu lămâie.

Următoarea lungime se anunţă cea mai tare. Urcă acum Geo primul şi după el Remus. Merg amândoi fără să atingă pitoanele; Geo urcă rapid şi atacă o fisură, în bavareză. Remus îl urmează, puţin mai încet, dar la fel de sigur, prin acelaşi loc. Au ajuns la regrupare şi strigă să pornim şi noi. Dragoş merge relaxat, papucii lipindu-i-se de stâncă. Îmi lasă două scăriţe şi bucle în fiecare piton, pentru că eu nu am nici pe departe siguranţa lor. Urc cu bine până sub fisură, dar de aici, neputând s-o trec în bavareză, trebuie să urmăresc traseul clasic, care ocoleşte placa surplombată, prin stânga.

Însă nu e deloc treabă uşoară. Echilibrul e destul de precar, o mână deja mi-a obosit şi degetul inelar mi-a înţepenit într-o poziţie nefirească. Îl dezdoi cu greu, dar încăpăţânat, revine la loc. Îmi scutur atunci mâna, pentru a se relaxa. În jos e hău aşa că n-are rost să mă uit; în sus, la vreo 20 de metri sunt băieţii, dar din cauza surplombei nu-i văd, doar îi aud discutând vesel. Salvarea e tot în stânga, pe sub placă, dar cum naiba să trec, fiindcă prizele sunt mici şi depărtate. Atunci îl strig pe Dragoş să mă fileze strâns şi simt cum coarda se tensionează. În cazul în care cad, nu risc decât un mic balans de vreo 4-5 m. Trec uşurel, concentrându-mă şi simt cum coarda curge odată cu mine, dându-mi încredere. Folosesc din plin scăriţele şi recuperez buclele din traseu. În sfârşit, ajung la traverseul spre dreapta care trebuie să mă scoată deasupra fisurii. Porţiunea asta e chiar mai dificilă dar o trec direct, fără să mai ezit, pentru că am început deja să obosesc.
Mai am vreo 5-10 m şi ajung la băieţi, care stau la soare pe un tăpşan şi fac glume pe seama mea. Pe Dragoş nu-l mai rabdă inima şi vine în întâmpinarea mea. Îi promit o bere în plus, îmi pun asigurarea şi respir în voie, sorbindu-mi porţia de miere păstrată.

Ultima lungime, printr-un jgheab puţin înierbat, ne scoate pe vârf fără probleme. Cuprinzând cu privirea cheile în toată splendoarea lor, ne îmbrăţişăm şi chiuim de bucurie, ca nişte copii. Facem fotografii şi nu încetăm a ne minuna de fiecare clipă, de fiecare rază de soare!

Firul gândurilor se rupe şi ochii mi se umplu de lacrimi… Astăzi se împlinesc şase ani de când Dragoş şi Remus nu mai sunt cu noi…
Într-o sâmbătă, la fel de însorită din februarie 1998, au urcat împreună cu Geo, pe Hornul Coamei din Bucegi. La coborâre, Dragoş şi Remus au căzut pe Valea Scoruşilor. Geo a scăpat ca prin minune.

Două tinereţi s-au frânt. Doi pumni de vise, speranţe şi căutări s-au spulberat în câteva clipe şi ne-au lăsat pe noi aici, cu sufletele sfâşiate şi cu o întrebare neroadă şi inutilă pe buze: „Ce ne cheamă mereu în sus?”

Dragoş Chiţulescu – născut la data de 15 septembrie 1974, în comuna Pucheni - Dâmboviţa, profesor de geografie în comuna Pietroşiţa, membru al A. T. Chindia din noiembrie 1993, coleg de facultate şi de coardă cu Geo. A urcat multe trasee de dificultate maximă în Bucegi, Piatra Craiului, Cheile Bicazului, Cheile Turzii etc, atât vara cât şi iarna. Pe 7 februarie 1998 a urcat pe Vf. Kilimanjaro (5845m, Africa). A murit pe 21 februarie 1998, în Bucegi, pe Valea Scoruşilor, după o cădere de circa 200m.

Remus Constantin Vlădescu – născut la data de 21 august 1975, în Târgovişte, student la medicină în Bucureşti, membru al A. T. Chindia din aprilie 1997. A participat la ture alpine cu ATC în Bucegi, Piatra Mare, Piatra Craiului, Cheile Bicazului. Mort în Bucegi pe 21 februarie 1998, după o cădere pe gheaţă pe Valea Scoruşilor.

Articolul a fost publicat şi în revista „Munţii Carpaţi” anul II, nr.6 / 1998.


Ileana Bocanciu - AT Chindia

Autor: Ileana Bocanciu
Vizualizări: 5360, Ultima actualizare: Joi, 21 Feb 2008


Comentariu
Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Joi, 21 Feb 2008, 19:14

O lacrima si un gand pios!
Au ajuns prea devreme acolo sus, sus de tot!

Robert Laszlo Robert Laszlo, Vineri, 29 Feb 2008, 20:39

Si din partea mea, un gand pios. Dumnezeu sa-i aiba in grija Lui!

Mihai Cernat Mihai Cernat, Miercuri, 5 Mar 2008, 12:34

Mi-a placut articolul, dar m-a intristat sfarsitul...

Odihneasca-se in Pace!

Alin Ciprian Ciulă Alin Ciprian Ciulă, Sâmbătă, 8 Mar 2008, 0:35

Nu e drept! Nu e drept sa-ti pierzi cei mai buni prieteni, nu e drept sa se stinga cei apropiati in accidente, pe munte sau aiurea!

Nu-i cunosteam, si simt o tristete care ma cuprinde... imi pot inchipui ce e in sufletul celor care i-au avut in preajma.

RIP, alpinistilor cazuti. Iar tie, Ileana, putere sa mergi inainte. Cei cazuti si-ar fi dorit ca noi, ceilalti, sa mergem mai departe, sa ne indeplinim visele... dar si sa ne aducem aminte de ei cu drag.

Corina Ciuraru Corina Ciuraru, Sâmbătă, 8 Mar 2008, 20:17

cand pierzi pe cineva drag pe munte se pare ca niciodata rana nu se inchide definitiv. speri timpul sa vindece, dar nu se intampla. mai ales cand e vorba de tovarasi intru aceeasi pasiune pentru munte. cand treci printr-o astfel de pierdere e greu sa accepti realitatea.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii