13 ianuarie 2008 :: Baiul Mare

Postat de: Emi Cristea in de-ale lui Emi Cristea

     Stiam ca e o ultima sansa sa ajung sus, inainate de seria de week-end-uri plictisitoare, printre examene, la Bucuresti. Mai urma sa cred in sansa ca vremea va tine cu noi. Mobilizarea a fost exemplara … nu doi-trei, ci treisprezece. Nu cred in superstitii, asa ca numarul e important doar ca si cantitate.
    Dimineata este geroasa, pe peronul din Sinaia. In asteptarea prietenilor de la Bucuresti, ne fataim prin centrul orasului, cautand o carciumioara unde sa ne incalzim cu o cafea sau un ceai matinal. Nicio sansa.. Cel putin am pierdut vremea, astfel ca la ora noua, in sala de asteptare, suntem cu totii.
    Am carat rachete de zapada dupa mine. Simteam nevoia de o razbunare fata de zapada de pe muntele Bucsa. Nu trecuse decat o saptamana si probabil ca multe nu s-au schimbat prin munti. Dar, totusi, parca astea ce le-am carat cu mine nu-s cele mai pe plac. Dar m-a bazait Cristi la cap sa le iau! Cert lucru! N-are decat sa-si care o pereche. Eu renunt la idee. Totusi, suntem treispreze. De-ar fi sa inotam, tot raman unsprezece neechipati cu asa ceva. Asa ca, pana la urma, cele doua perechi vor zace in portbagajul masinii. 

---

     Vorbeam candva de pledoarie pentru munti mai anonimi, mai putin luati in consideratie de catre trekkeri din simplul motiv ca au imbatranit in umbra Bucegilor. Muntii Baiului fac parte din categoria asta desconsiderata. Si daca lumea ar sti ca si Bucegii ar fi avut aceeasi soarta de nu ar fi existat acum zeci de milioane de ani un accident tectonic ce le-a separat destinul de cel al Carpatilor de Curbura … Dar asa ne-au ramas muntii Baiului, mai putin inalti, mai putin spectaculosi si cu mai putina poveste. Trebuie sa ne iubim toti munti. In umbra vaii nici nu am simtit ca soarele a rasarit. Ne ingheata oasele desi ne asteapta in fata o zi senina. Pai sa dam din bocanci sa scapam cat mai repede. Strecurati prin culoarul ingust pe care-l traverseaza calea ferata la confluenta Vaii Rele cu Prahova, avem ceva emotii pana dincolo de podul de peste rau. Habar nu ai cand trece vreun tren si ne prinde la inghesuiala. Dincolo, la inceputul unui drum forestier ce pare sa duca spre cateva case, ne asteapta cativa caini golani ce incearca sa ne hartuiasca cu maraituri si latraturi. Stati bre ca nu vrem sa va invadam parcela … vrem doar sa traversam pana la inceputul potecii care nu-i nici pana la inceputul caselor. Din toata harmalaia asta, unul dintre inamici s-a prins ca suntem o potentiala sursa de sandwich-uri si si-a tradat colegii, lipindu-se de gasca noastra. Ce inseamna oportunismul … pana si la animale!
     Plaiul Tufa, pana sa fie plai, se ridica puternic in fata noastra, acoperit de o padure de amestec (molid si fag). Ca sa ajungem sus nu avem de ales decat sa luam cea mai mare panta la bocanc. Cat o fi fost de frig afara, au inceput sa cam “sara” hainele de pe noi, dupa primele sute de metri de ascensiune. Rand pe rand ne oprim sa mai scapam din ele, inghesuindu-le prin micii rucsaci ce-i purtam in carca. Aveam doua posibilitati sa ajungem sus. Dupa cum zicea Cristi, el urcase prima data pe langa stalpii de inalta tensiune, printr-o taietura lata facuta pentru linia electrica (probabil spre Cumpatu). A doua posibilitate era o mica potecuta ce se intindea inaintea privirilor. Am gandit ca e mai normal sa alegem poteca, macar ca nu ne duce de-a dreptul in sus, sa scoata toate transpiratiile din noi. Nu stiu cat de bine ne-am orientat, ca dupa vreun sfert de ceas am cam pierdut urmele ei. De fapt le-am ratacit printre urmele altei potecute. Pana la urma, profitand si ca nu prea era zapada, am luat-o pe o valcea direct in sus, peste copacii cazuti, pana am ajuns in primul umar al culmii. Primul respiro! 

---

      Plaiul Tufa, se ridica intre Valea Rea si Valea Tufa, fiind unul din picioarele terminale ale muntelui Cumpatu. Unde ne-am oprit noi sa ne tragem sufletul, se prinde o potecuta din stanga, dinspre cartierul Cumpatul (orasul Sinaia), Acu, sincer sa fiu, cu greu ti-ai da seama de acea firava urma a pasilor de oameni si o descoperi doar cautand bine din priviri.Pe poteca noastra (foarte bine evidentiata pe culmea muntelui) urcam nu prea tare, avand mereu timp sa fim mangaiati de soarele ce incepe sa bata printre copaci. O tinem tot asa intre cotele 1000 si 1200, acolo unde urcusul nostru ia sfarsit. Suntem pe zona de plai, printr-o padure destul de rara. Zapada de abia acum o intalnim consistenta, iar pe unde e troienita poti sa scapi si pana la brau … altfel, nu te prea uzi la ciorapi!
    Ocolind tot mai des copaci cazuti, urcam Tufa fara sa simtim. Cand lumina devine tot mai puternica e semn ca ne apropiem de golul alpin. O caracteristica a muntilor Baiului (putin intalnita in alta parte prin Carpati) este ca limita de sus a padurii se termina in lungul liniei de nivel de 1400 metri. Nici pe Cumpatu nu e altfel, astfel ca iesim la gol, sub cerul albastru senin, langa Stana Mare din Cumpatu. Aici s-a jucat ceva vantul cu natura. Desi muntele din fata noastra este dezgolit de zapada, stana e ingropata bine mersi sub mai mult de un metru de alb. Zici ca vijelia a mutat toata neaua din creasta, pe stana.
     Cativa dintre colegi bombanisera in ultima parte a drumului ca le-ar fi foame. Asa nu-mi place mie sa ma opresc in drum … I-am tot amagit ca o sa mancam la stana, iar acum nu mai am scapare. Asa ca macar sa aleg un loc cat mai potrivit sa stau la soare. Mai sus de adapostul ciobanesc, langa un gard, gasim un tapsan de iarba, destul de uscata de soarele primaveratic. Este foarte cald astazi … desi e ianuarie.

---

    Stiam ca o sa ne desprindem greu din loc, ca asa se intampla la trupa mare. Dar pana la urma s-a inteles ca nu putem pierde toata ziua stand in iarba si mancand asa ca urnim trenuletul. Initial nu am prea inteles ce se ridica in fata ochilor. Am crezut ca e varful Cumpatului, dar parea prea aproape. Urcand aveam sa realizez ca era doar un picior de vreo 1500 metri si ca pana pe varful principal mai este. Daca pe stanga, spre Valea Tufa, se vedea multa zapada infundata prin microdepresiunile nivale formate, pe dreapta, spre Valea Rea, tot versantul era dezgolit, zapada fiind o raritate. Noi, in schimb, urcam ocolind din loc in loc portiuni pe care combinatia noapte/zi formase gheata, la primele raze de soare. Pana pe acel umar ne-am cam insirat, fiecare pe unde poftea si dupa cum poftea. Panta mare scotea sufletul din noi si ne labartase dupa puterile fiecaruia.
     Gheata ce exista pe alocuri imi cam dadea ceva emotii. Mai sus, daca se face strat compact de zapada, s-ar putea sa ne creeze probleme. N-avea sa fie asa. Ajunsi prin locuri mai pasnice, vedeam toata culmea pana in primul varf mai inalt (1651 m, cel numit Cumpatul), iar drumul nostru nu prea prindea zapada. Linia crestei era dezgolita de soare si vant, iar din loc in loc treceai peste pietre marunte, inghesuite pe cumpana de ape intr-un peisaj plin de urme de eroziune. In dreapta, departe, se vedea creasta principala, trecand peste varfurile Baiului Mare, Draganului si al Piscului Cainelui. Era ceva de mers pana acolo … Pe alocuri reflexiile puternice de lumina indicau gheata formata pe versantii expusi insolatiei. 
Varful Cumpatul este acoperit de piatra tocata de dezgheturi succesive. A trebuit sa urc pana pe crestet, caci traversarea pe curba de nivel, pe sub varf, era destul de expusa. Limbi lungi de zapada inghetata, se pierdeau prin valcelele agatate deasupra Vaii Rele. O fi zicand si toponimul asta ceva.

---

    Pe varful dezgolit de zapada, facem inca o regrupare. Adunam la un loc toate vagoanele trenuletului si incepem sa ne desfatam privirile cu creasta ce se intinde inaintea noastra. De aici se mai ingusteaza si incepe sa fie acoperita de zapada. E bine sa tinem linia pentru a nu intra pe versanti inclinati acoperiti cu gheata. N-ar fi placut sa te culegi de prin fundul vailor … experiente mai avem unii! In stanga noastra, relieful devine mai complicat. Obarsiile vaii Sipa sunt multe si intortocheate. Ma impresioneaza mai ales succesiunea de microdepresiuni nivale, formate nu doar in lungul vailor ci si pe coaste. Este clar ca ele indica locul unde datorita anumitei directii generale a vantului, zapada a fost inghesuita in cantitati mari, presand an de an asupra solului.

---

Ascensiunea spre urmatorul varf este usoara. Nu prea simti diferenta de nivel, dar sporesti atentia pentru a nu aluneca pe gheata. Un ultim popas facem pe cota 1815. Aici se aduna intr-un nod, muntele Cumpatul si plaiul ce vine de la Stana din Picior. Pana in creasta principala mai este un pic, dar e picul cel mai dificil. Unii aleg sa ramana aici, sa se intinda la soare si sa faca plaja. Mie imi face cu ochiul Baiul Mare, si n-as vrea sa ma ofict ca nu m-am dus pana pe el. De pe cota 1815 si pana sub creasta este bine si se ajunge destul de usor. Varful (primul din ele, caci Baiul Mare e format dintr-o succesiune de trei piscuri) se urca pe o panta destul de inclinata. Imi pun coltarii, pentru a mai alunga din emotii. Este un bun  prilej pentru Claudeea sa invete sa urce la coltari pentru prima data … celelalte fete urca doar pe bocanci. Nu e gheata dar stratul este foarte tare. Daca tot urc primul, incerc sa fac urmele cat mai adanci pentru a usura munca celor din spate. Portiunea are doar cincizeci de metri diferenta de nivel si desi este foarte inclinata se urca pe un umar lat, astfel ca daca aluneci te opresti in sa si nu te duci prin cine stie ce vale. Totusi … atentia nu strica!

---

    In cateva minute am ajuns sus, si uitandu-ma pe harta imi aduc aminte de disputa cotelor de pe Baiul Mare. Apare una de 1908 metri (ar fi cea pe care se termina Cumpatul in creasta principala) si una de 1895 metri. Pe plansa topo sunt evidentiate trei cote, iar in realitate asa si este. Dar acea diferenta de 13 metri este falsa. Aveam sa evidentiez cu altimetrul de pe GPS care nu a indicat decat doi-trei metri intre varfuri.
     Sus, privirile cuprind mult mai mult. Ciucasul pare atat de aproape, incat ai senzatia ca in doua-trei ore ajungi pe el. Spre nord, culmea principala luceste in soare, aratand ca e destula gheata, iar zapada de pe creasta e din aia din care face placere coltarilor sa muste. Totusi aici suntem pe o zona mai lata unde putem merge pana pe varful din mijloc fara riscuri. Sa ajungem totusi pe Baiul Mare …

---

      Cred ca am pierdut vreo jumatate de ceas prin zona varfului. Intre timp, dinspre Cazacu mai apar doi turisti, intr-o zi in care muntii Baiului n-au fost la fel de pustii ca in alte perioade … Coborarea e mai simpla, si in zece minute ajungem iarasi la colegii nostri. Am cam pierdut vremea si nu mai sunt multe ceasuri pana la intunecare. Initial ne gandisem sa coboram pe Valea Rea, prin unul din multele valcele ce se pierd in adancuri, apoi ne trecuse prin cap varianta cu Stana din Picior dar am zis ca e mai cinstit sa ne intoarcem pe unde am urcat, caci de vine noaptea suntem pe carare cunoscuta. Cat am stat sa mai zabovim pe cota, am vazut ca dinspre Baiutul, pe curba de nivel, cativa turisti taie versantul spre noi. Par sa fi renuntat sa urce pe Baiul Mare. N-am bagat prea mult de seama si am inceput sa coboram culmea spre Vf. Cumpatul. Eu am ales sa merg pe sub linie, prin microdepresiunile dinspre valea Sipa. Gasisem cateva frumoase contraste prin liniile de umbra lasate de soarele de dupa-masa. Voiam sa profit de ele … 
     Abia spre Cumpatu am mai iesit de sub creasta, si tragand tare sa ajung coechipierii, am auzit strigate din spate. Eram ultimul … asa ca m-am intors cu privirile. Unul dintre turistii vazuti cu ceva vreme un urma, alerga spre mine si tot striga ceva ce nu intelegeam. La un momendat s-a impiedicat, a cazut in zapada, s-a ridicat si a inceput iar sa strige. M-am oprit si am asteptat. Nu striga omu` degeaba … macar sa aflu care-i baiul.
     Baiul era ca voia sa ma intrebe daca drumul pe care coboram noi duce in Busteni. Pas! Ai gresit culmea! Spre Busteni cobori pe Zamora care-i doua vai mai incolo. Erau mai multi, iar el alergase in fata ca ne vazuse pe noi si voia sa se lamureasca de e bine sau nu. Acum na, le-am recomandat sa coboare si ei in Sinaia, dupa noi. Am stat vreun sfert de ceas, cu el, sa-i asteptam si pe restul, dar apoi am renuntat. Nu mai apareau, grupul meu era la mama naibii si depindeam si de un tren de prins …
    - Coboara in urma noastra pe plai, pana ajungi la padure si de acolo tii cumpana pana in Sinaia, indiferent pe unde cobori din capatul ei!

---

     M-am tot uitat in urma mea, dar nici baiatul nu cobora nici altii nu mai soseau. Cine stie ce voiau sa faca. Acasa aveam sa aflu ca intre cei din spate era si bunul amic Tataitza Paraschiveanu cu care tocmai ratasem o frumoasa reintalnire in creier de munti. Nu au mai venit in urma noastra pentru ca pana la urma alesesera sa coborare pe la Stana din Picior, spre Poiana Tapului unde aveau masini.
La Stana Mare am ajuns grupul din urma. Se lasase umbra peste noi, si incepuse sa fie tot mai frig. Trageam tare la vale, sa nu ne prinda noaptea si sa nu ratam trenul. In capatul plaiului, acolo unde se lasa mai multe potecute, am cam incurcat problema si era sa mergem prea mult in dreapta. Pana ne-am dat seama, pierdusem doua gagici dintre noi. Le-am strigat prin padure pana am dat de ele. Ele plecasera bine … noi nu!
     Ultimele sute de metri le-am coborat pe unde am vazut cu ochii … sau mai bine zis pe unde n-am mai vazut ca se facuse intuneric. Panta mare, pamant inghetat, trante suficiente … iar jos, in cor, ne astepta haita de dulai de pe la case. Am scapat noi cum am scapat, dar nu stiu ce soarta a avut colegul nostru de traseu, catelul plimbaret, care n-a fost reprimit cu prea mult fast in gasca. L-au cam alergat latracii …

---

    Ne strecuram pe langa calea ferata, cu emotiile stranse sa nu treaca tocmai acum vreun tren. Ehh, avea sa ne prinda si noaptea si aveam sa ratam si personalul. Prilej sa ne infruptam din niste placinte cu carne si ciuperci in mijlocul Sinaiei. Meritam dupa saisprezece kilometri de traseu. 
    In tren dadusem in motaiala, gandindu-ne la patul moale si cald de acasa … Sarbatoream sforaind, dupa o zi reusita. La cat mai multe!

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii