Munţii albi ai Muntenegrului

Vineri 7 august 2009

            La ora 13: 20încalec Baghera (Fordul negru) împreună cu Cosmi şi demarăm din Oradea spre Belgrad. În următoarele 10 zile ne aşteaptă un drum de 2500 km prin România, Serbia, Muntenegru, Croaţia şi Ungaria. Ca pentru a uita de tot ce lăsăm în urmă, înainte de Arad intrăm într-un front de ploaie ce ne solicită la maxim ştergătoarele, apoi în oraş înotăm de-a dreptul. Până în Timişoara drumul ne e cunoscut, apoi intrăm în marea pată albă ce se extinde peste teritoriul fostei Iugoslavia.

            -Unde facem plinul? mă întreabă Cosmina

            -În Moraviţa

            -Sunt benzinării?

            -Sigur. La noi în Borş, nu e benzinărie lângă benzinărie? Aşa e la punctele de trecere a frontierei...

            Moraviţa e o mică localitate pe care o traversăm cât ai bate din palme şi ne trezim în plin câmp, lângă o benzinărie cu aerul de pustietate al unui spagheti western: fără copertine, fără reclame, doar o pistă betonată şi câteva pompe ruginite de pe vremea împuşcatului. Nu clintesc nici-un milimetru piciorul de pe pedala de acceleraţie şi înregistrez toate acestea printr-o uşoară întoarcere a capului. Când privesc din nou înainte am în faţă vameşul român şi bariera punctului de frontieră Moraviţa.

            Cobor geamul:

            -Benzină... numai de acolo?

            -Da.

            -OK, revin.

            Întorc Baghera şi o strunesc în aşa zis-a benzinărie construită în pripă probabil pe vremea embargoului. Apare un funcţionar în salopetă ce mânuieşte pistolul (v-am spus că imaginea are aerul unui western) şi sub cerul negru ameninţând cu al treilea diluviu, urmăresc contorul mecanic ce se învârte poticnit. Am senzaţia de capăt al pământului: în spatele benzinăriei o baracă este WC-ul, apoi peisajul este completat de o linie electrică dezafectată, un câmp cu buruieni şi un curcubeu de decor.

            Plătesc, revin la punctul vamal şi după un sumar control al paşapoartelor, bariera se ridică şi părăsim România.

            Serbia ne întâmpină, fireşte, cu punctul său de trecere a frontierei. Pe vremea când Iugoslavia avea ceva din culorile occidentului, micul trafic dădea de lucru acestui punct vamal, azi însă animaţia e cvasinulă. Paşapoartele ies şi se reântorc prin geamul deschis, la fel actele maşinii şi asigurarea şi suntem liberi. Străbatem o şosea pustie ce se strecoară printre lanurile de floarea soarelui, apoi intrăm în prima localitate şi şoseaua se mai animă, fără a deveni vreodată aglomerată. Asfaltul este excelent şi la ora 19 trecem Dunărea la intrarea în Belgrad.

            O privire aeriană aruncată zilele trecute pe Google Earth dă un aer familiar împrejurimilor aşa că rememorând, ies de pe pod pe breteaua din dreapta, fac tot înainte preţ de 2 km până în piaţa cu statuia prinţului Mihai de unde ies prin faţa teatrului de stat şi după alte câteva sute de m am în faţă parcul cetăţii Kalemegdan, ţinta noastră. Combinaţia dintre lucrările la partea carosabilă şi o camionetă ce tractează lent un autoturism ridicat ca parcat neregulamentar mă face să ratez intrarea principală ce beneficiază de parcare (tot de pe Google ştiu) şi încercând să dreg busuiocul ajung la poarta din dos unde opresc în şir cu alte maşini, lângă staţia de tramvai, depăşit de camioneta buclucaşă ce intră alături pe o platformă.

            -E bine aici, glumeşte Cosmina, dacă la întoarcere n-o mai găsim pe Baghera, va fi dincolo în parcare.

            Poziţionată pe o colină ce domină confluenţa Savei cu Dunărea, cetatea Kalemegdan e astăzi un imens parc/muzeu. Cetatea a jucat un rol crucial în istorie când în 1457 a rezistat cu succes atacului otoman condus de Mehmed al II-lea, victorie considerată salvatoare pentru creştinătate. Însuşi Papa a dat ordin să se tragă clopotele la amiază şi acest obicei s-a perpetuat până în zilele noastre, celebrând victoria lui Ioan Huniade la Belgrad.

            Trecem pe sub o poartă spre parcul larg de pe malul Savei. Câteva maşini de luptă medievale dau locului o coloratură istorică. Urmează o a doua poartă şi treptele ce urcă spre zid trecând pe la o mică biserică-magazin asaltată de turişti. Ocolim terasa cu umbreluţe promiţând bere şi după ce trecem de primul şir de fotificaţii nimerim în şanţul cetăţii. Pe sub o nouă poartă trecem şi de al treilea rând de ziduri şi ne regăsim în vârful colinei, în plin fief al îndrăgostiţilor înşiraţi pe meterezele ce oferă imaginea romantică a apusului. Ne aşezăm şi noi pe piatra caldă. urmărind un vapor ce coboară pe Sava, cotind către Dunăre. La confluenţă, o insulă mare e plămânul Belgradului, zonă de agrement cu diverse terenuri de sport, iar dincolo de ea e „novi Beograd”. Ne continuăm plimbarea de-a lungul zidurilor spre partea de vest dominată de o statuie cam comunistă, apoi ieşim din nou în şanţul exterior unde pândesc nişte tunuri vechi medievale ce ne transpun în urmă cu aproape 500 de ani,  în timp ce Ioan Huniade şi călugărul franciscan Giovanni Capistrano încercau să încropească o armată în regatul de jos al Ungariei şi Mehmed al II-lea împresura cetatea Belgradului. Conform documentelor vremii, raportul de forţe era zdrobitor: 7.000 de oameni în cetate, 160.000 de partea asediatorilor. Mehmed a început lupta în 29 iunie printr-un bombardament masiv ce a durat 5 zile, timp în care Huniade şi Capistrano s-au întors cu o armată de circa 40.000 de oameni şi ca primă izbândă, cu ajutorul unei flotile de caravele, au reuşit să spargă blocada navală de pe Dunăre şi să intre în cetatea a cărei ziduri cedaseră deja în mai multe locuri. In 21 iulie, Mehmed a ordonat un atac de noapte ce s-ar fi vrut decisiv. Otomanii au asediat cetatea pătrunzând prin breşele create dar Huniade era pregătit şi a ordonat aruncarea de pe ziduri a chitucilor tăvăliţi prin gudron, care apoi au fost aprinşi. Acolo unde piatra a cedat s-a ridicat un zid de flăcări şi astfel, separaţi de grosul oştirii cei ce pătrunseseră în cetate au fost măcelăriţi. Zorii zilei de 22 iulie aduceau frenezie în tabăra lui Huniade astfel că, ignorând ordinul său, oamenii au ieşit într-un atac spontan ce s-a transformat într-o bătălie adevărată ce nu mai putea fi oprită. Paralizaţi de o teamă inexplicabilă, otomanii dădeau îndărăt. Mehmed însuşi s-a aruncat în luptă împreună cu garda sa de 5.000 de spahii, dar o săgeata l-a rănit grav şi şi-a pierdut cunoştiinţa. Când şi-a revenit, bătălia era pierdută şi de disperare, abia a putut fi împiedicat a se sinucide. Avea 24 de ani!

            Azi vechile tunuri sunt doar obiecte de decor, prea puţin băgate în seamă căci la mică distanţă, în şanţul dinspre oraş, muzeul militar în aer liber expune o panoplie mult mai tentantă: tancuri, piese moderne de artilerie, torpile, mine şi chiar şalupe. Trec în revistă divizia eteroclită de blindate, zăbovim pentru câteva imagini nocturne cu bastioanele intrării şi revenim în parcare pe lângă zidul grădinii zoologice ce este acoperit cu drăguţe mozaicuri reprezentănd fauna de dincolo de gard.

            Baghera e la locul ei şi o pornim înspre gară vis-a-vis de care, într-un apartament de la etajul 6 al unui imobil găsim două locuri libere în 6th Floor Hostel. Hostelul nu este locul ideal în care să te odihneşti, însă în mod cert este un loc cosmopolit, plin de dor de ducă. Recepţia este holul de la intrare tapetat cu hărţile celor mai turistice oraşe din Europa, două camere sunt înţesate cu paturi suprapuse, a treia e pentru petrecerea timpului, cu TV şi internet, mai e o bucătărie şi două băi cu maşină de spălat haine. Desigur, clienţii sunt în marea majoritate tineri din vest cu rucsaci mici, cei mai mulţi în căutarea vieţii de noapte, întorcându-se la ora la care noi facem ochi pregătiţi pentru o nouă zi.

Sâmbătă 8 august 2009

            După un mic dejun în bucătăria hostelului ne luăm bagajele şi coborâm la maşină. Belgradul e scufundat în ceaţă. Zilele trecute, aruncându-mi privirea pe un site meteo am considerat o eroare inexplicabilă icoana de ceaţă de deasupra Belgradului, dar uite că oricât ar fi de incredibil, se poate. Pun ceaţa pe seama fluviului şi cu imaginea Google Earth în minte ies pe lângă gară şi mă înscriu pe şoseaua ce urmăreşte malul Savei. În scurt timp apare şi pasajul suspendat ce trebuie să mă scoată la stânga şi urcăm mereu prin ceaţa ce nu mai dispare. De astă dată traficul e intens. Străbatem o zonă înaltă, cu aer montan, presărată cu reşedinţe de vară şi abia după 60 de km scăpăm de ceaţă, la intrarea într-un defileu destul de pitoresc. În Titovo schimbăm direcţia şi urcăm spre Zlatibor o zonă de schi nu foarte înaltă. Oprim pentru câteva minute în parcarea unui popas turistic de pe malul unui mare lac de acumulare şi auzim vorbindu-se româneşte: sunt cinci tineri din Cluj pe motociclete, opriţi ca şi noi pentru panoramă.

            Dealungul drumului, am remarcat desele panouri indicând deviaţii spre obiective turistice locale, în majoritatea cazurilor mănăstiri şi fiindcă la hostel mi-a picat în mână o vedere cu mănăstirea Studenica ce trebuie să fie pe o deviaţie de la şoseaua noastră, hotărâm să ne vârâm puţin nasul în interes turistic. Din păcate în Prijepolje ratăm deviaţia şi cum suntem la un pas de Jabuka, punctul de trecere în Muntenegru nu ne mai întoarcem.

            Punctul vamal constă din câteva gherete prăpădite animate de doi-trei soldaţi ce după un sumar control al paşapoartelor şi al actelor maşinii ne fac semn să trecem. Suntem în Muntenegru!

            De cum am schimbat ţara s-a schimbat brusc şi peisajul. Am intrat pe calcare şi străbatem un frumos platou  presărat ba cu bolovani albi, ba cu câte o casă. E trecut de amiază şi purceluşul din stomac cam guiţă aşa că oprim şi retraşi pe un dâmb desfacem bucatele, apoi ne facem siesta frunzărind nişte ziare. Suntem în concediu peisajul îmbie la tihnă şi trece o oră bună până ce o luăm din loc dar n-apuc să accelerez ca lumea când ne trezim într-un nou punct de trecere a frontierei. Aoleu, trecusem de Serbia dar n-am intrat în Muntenegru! Îmi închipui cum poliţaiul sârb vorbeşte prin walkie-talkie cu fratele muntenegrean:

            -Şi zici că Fordul negru n-a ajuns la voi? Cum măi, că de la noi a plecat de o oră …

            În realitate nu ne are nimeni grija. Paşapoartele ies şi intră şi după ce trecem de vameş apare o tanti în uniformă, cu ecuson şi tot tacâmul ce se apropie parcă ezitând, cu o vignetă.

-                     Ecotaxa, ne explică cu importanţă.

Importantă sau nu, pe ea scrie 10 Euro şi în timp ce achit, Cosmina aranjează noul tablou în galeria de artă de pe parbriz. Acum suntem cu adevărat în Muntenegru!

Pornim mai departe printr-un peisaj de platou, asemănător pe undeva cu Munţii Apuseni. În scurt timp ajungem deasupra unei cariere fantastice şi intrăm în localitatea Pljevlja. Pe un stâlp sunt câteva indicatoare pe care în viteză abia apuc să le remarc şi opresc pe o străduţă lăturalnică de unde mă întorc să le citesc. Nu departe zăresc un magazinaş gen ABC şi cum e sâmbătă şi pâinea e pe sfârşite, îmi spun că n-ar fi rău să fac aprovizionarea. Intru şi pe tejghea zăresc două franzele pe care un tânăr tocmai le achită. Ştiu din poveşti că deşi Muntenegru nu are nimic de-a face cu Uniunea Europeană, foloseşte euro ca monedă, dar dintr-o dată, aici în magazin, mi se pare neverosimil şi mă ridic pe vârfuri să văd peste umărul tânărului cu ce plăteşte: euro!!!

Omul îşi ia pungile şi iese iar eu caut în zadar nişte pâine pe raft ca să pot mima către ea. Încerc să explic în engleză dar e inutil şi atunci arăt cu degetul ieşirea şi locul de pe tejghea în care au stat cele 2 franzele. Degeaba. Mă scarpin după ureche şi-mi vine în minte ideea salvatoare: iau pixul de pe tejghea şi pe o bucată de hârtie desenez o franzelă ca-n reclamele pictate de pe vremea lui Ceauşescu.

-Hlieb! se luminează vânzătoarea

-Hlieb, aprob eu. Două … şi ridic degetele în semn de victorie.

-Tva, îmi traduce ea.

Scoate de sub tejghea două franzele pufoase pentru care plătesc 1 euro şi cu asta termin cumpărăturile şi revin triumfător la maşină.

Ieşim din Pljevlja pe un drum bombardat aflat în lucru, mai şerpuim câţiva km pe platou după care coborâm serpentinat în adânca vale a Tarei. La capetele podului ce traversează valea există mici parcări în care puţinele maşini, în majoritatea covârşitoare cu numere străine, opresc pentru vizită şi poze. Tara este cel mai adânc canion european şi imaginea podului, dar mai ales cea de pe pod este măreaţă.

Mai departe drumul urcă din greu celălalt versant al văii şi odată ieşit pe buza platoului ne dezvăluie silueta masivă a unor vârfuri serioase: e masivul Durmitor, ţinta noastră. În scurt timp intrăm în staţiunea montană Zabljak şi urmând un indicator cu săgeată spre camping ajungem pe aleea asfaltată ce se îndreaptă spre Crno Jezero (Lacul Negru). Înghesuială. Maşini. E sâmbătă seara şi aleea e bulevard! O barieră blochează accesul auto în parcul naţional dar drumul spre campigul Ivan Do o ia pe lângă şi iată-ne ajunşi.

Instalăm cortul, mâncăm şi ne pregătim de o plimbare pe malul lacului. Revenim la barieră şi dăm să trecem când suntem strigaţi dintr-o gheretă.

-Tickets!

Aha! Plimbarea costă 2 euro/persoană. N-ar fi fost nici cea mai mică problemă să ieşim prin pădure dincolo de barieră dar dacă n-am ştiut şpilul îi vărs omului în palmă monedele solicitate şi cu biletele color în buzunar ne continuăm plimbarea.

Crno Jezero este un mare lac, gâtuit în formă de 8. Vârful Meded ce se oglindeşte în apa sa, precum şi toate celelalte vârfuri ce închid orizontul, îi pun valoare frumuseţea. O cabană restaurant, pontonul cu bărci de închiriat şi câteva băncuţe presărate ici colo pe mal umanizează locul. Facem un ocol complet pe poteca amenajată uneori cu trepte săpate în stâncă şi odată cu înserarea revenim la cortul roşu.

În jurul campingului sunt presărate căsuţe de vacanţă pe terasele cărora lumea ia masa sau sporovăie în tot felul de limbi. Nu toate sunt terminate: prin geamurile deschise se aud zgomote de rotopercutor şi de aspirator. Mulţi maghiari şi polonezi, ba de pe o terasă prindem cuvinte româneşti şi zărim o maşină cu număr de Tulcea. Adormim uşor în această ambianţă internaţională. 

            Duminică 9 august 2009

            Leo şi cu Lia, prietenii noştri din Oradea, n-au apărut. Când i-am sunat aseară erau la circa 100 de km distanţă şi preconizau să înopteze în preajma Tarei. Vremea e închisă şi un plafon cenuşiu nu lasă speranţe de vreme bună, noi însă ieşim în faţa cortului pentru micul dejun şi plănuim o tură pe sus.

            Durmitorul e un masiv calcaros, restrâns ca suprafaţă, astfel că două zile sunt suficiente pentru ai străbate traseele importante. Pentru azi plănuim un circuit pe faţa dinspre Zabljak, urmând ca mâine să îl ocolim cu maşina şi să atacăm cel mai înalt vârf, Bobotov Kuk (2523m), pe uşa din dos.

            Avem deja experienţă cu intrarea în parcul naţional aşa că la adăpostul pădurii ieşim la aleea asfaltată dincolo de barieră. Deşi e duminică, din cauza orei matinale, nu e nici urmă de turist. Ajungem aproape de Crno Jezero şi de departe zărim un ranger verde pregătindu-se să ne iasă în întâmpinare.

            -Hai să intrăm în pădure, propune Cosmina, sugerând o scurtătură spre intrarea în traseu.

            -Nu, ar fi prea bătător la ochi.

            Aşa că ne continuăm drumul, spre rangerul ce într-adevăr ne abordează. Nu mă prefac deloc atunci când îi sugerez că nu înţeleg ce vrea, dar când pomeneşte de tickets, mai nu mă pocnesc cu mâna peste frunte şi foarte cooperant caut prin geanta foto biletele cu data de ieri pe verso. Din fericire tipul nu este un scorţos şi odată ce le vede prin plasa buzunarului îmi face semn că nu mai e nevoie să le scot, suntem bineveniţi.

            O luăm în stânga şi în scurt timp intrăm în traseu. Traseele Durmitorului sunt marcate cu un singur semn, cerc roşu umplut cu alb, completat la bifurcaţii cu o săgeată sau, la schimbările de direcţie, cu o liniuţă orientată corespunzător. La intrările în traseu apar indicatoare din lemn sau, în zona alpină, inscripţii pe stâncă, însă în intersecţii, marcajul unic poate produce confuzii.

            Urcăm prin pădure spre vârful Meded, uriaşul bulgăre de calcar ce domină Crno Jezero. Avem de urcat câteva sute de m şi răsuflăm uşuraţi abia când ajungem în căldarea Velika Kalica. Putem urca pieptiş pe vârf dar fiindcă plafonul negru a coborât lent ascunzând linia crestei, optăm pentru continuarea traseului pe vale, spre refugiul din capătul ei.

            Traseul are un oarecare aer alpin. Căldarea, de dimensiuni apreciabile, mai adăposteşte încă petece de zăpadă tasată, alternând cu grohotişuri nesfârşite ce curg de la baza pereţilor brăzdaţi de lapiezuri. Până la refugiu mai facem circa 40 de minute şi când ajungem constatăm că norii negri au închis orizontul şi vin spre noi. E ora 12 aşa că întindem bucatele şi ne ospătăm, apoi vizităm refugiul construit sub formă de tunel, apreciind grija cu care a fost gândit. Chiar dacă spaţiul este mic, refugiul este compartimentat într-un hol de intrare dotat cu rafturi pentru rucsaci şi o încăpere cu masă, scaune şi priciuri. Prin compartimentare şi mobilare fiecare loc este folosit judicios, ceea ce oferă un aer primitor. Mai mult decât atât, interiorul din lemn este lucrat îngrijit, cu atenţie la detaliu, iar exteriorul îmbrăcat în tablă zincată este pus la pământ şi chiar are două paratrăznete scurte.

            Avem timp să observăm toate aceste lucruri căci a început o ploaie mocănească de care ne adăpostim înăuntru. Picotim o jumătate de oră pe lângă un pachet cu biscuiţi, apoi se aud glasuri: un grup coboară din şaua de legătură cu valea Lokvice. Ploaia pare să se fi oprit şi plafonul s-a mai ridicat aşa că, învioraţi, o pornim şi noi în sus. Nu e ziua norocoasă: plafonul se lasă din nou şi ne trezim în plină ceaţă. În aceste condiţii urcuşul pe Meded devine inutil şi coborâm dincolo, în Lokvice. Cu fiecare metru coborât vizibilitatea creşte însă dăm de altă dandana: picură. La început firav, apoi tot mai intens până ce ne trezim mărşăluind prin ploaie. Pe hartă traseul nostru ar fi fost mai lung dar în noile condiţii coborâm fără regrete pe vale şi la ora 16 ajungem înapoi la Ivan Do unde chiar la intrare zărim Suzuki roşu cu număr de Bihor şi cortul Eureka ţinând companie igloolui nostru, însă nici urmă de locatari. Ploaia s-a oprit şi chiar dacă pe creste, zdrenţe albicioase ascund zona înaltă, vremea pare să se îndrepte.

            Spre seară apar şi prietenii noştri. După cum bănuiam au fost la Crno Jezero unde s-au plimbat cu barca şi au făcut consumaţie la restaurant. Întinşi pe izolire petrecem o seară plăcută pe marginea unei beri şi-a unei supe la plic ce găseşte cele mai ingenioase soluţii pentru a evada din oală.

Oare ce vreme vom avea mâine?

Luni 10 august 2009

Dimineaţa aduce vreme bună. Roua abundentă a udat cortul ca după furtună şi până îl vede un pic soarele fug pe deal să fac câteva panorame.

Orădenii în echipă cu prietenii din Bucureşti, cu care au venit, se pregătesc pentru o tură de două zile: vor să lase maşinile în camping şi cu bagaje uşoare să urce Mededul, după care să treacă creasta, să ajungă pe Bobotov Kuk şi să înopteze în valea de dincolo de vârf, lăngă lacul Scrska. Noi am făcut de bine de rău o incursiune prin zona Mededului aşa că împachetăm, plătim campingul (16 Euro – oameni, cort şi maşină pentru 2 nopţi) şi după ce ne urăm vreme bună, la volanul Bagherei traversăm Zabljakul pentru a prinde drumul de contur al Durmitorului. E o zi exact cum mi-am dorit, cu cer de cerneală dincolo de filtrul de polarizare şi cumuluşi bucălaţi ca-n luna mai. Drumul căutat, deşi asfaltat şi fără cea mai mică groapă, este doar cu câţiva zeci de centimetri mai lat decât coapsele Bagherei aşa că nu mă simt în largul meu: ba îmi suflă-n ceafă un jeep grăbit, ba dau nas în nas cu vre-unul ce vine din faţă, ba tocmai când mă opresc să fac o fotografie apare cineva şi trebuie să plec. Găsim o platformă de parcare lângă un mic deal de pe vârful căruia culmile albe ale Durmitorului se văd nemaipomenit şi în acest decor armonios hotărâm să luăm micul dejun. Scoatem iaurturile şi cornurile luate din Zabljak (buuuune!) şi printre înghiţituri, în loc de tacâmuri mânuiesc Canonul. Ştiu, sunt incurabil, dar peisajul ăsta nu-mi dă pace! Aşa cum în India am avut revelaţia templelor din marmură, în faţa crestelor albe ale Durmitorului realizez că cei mai fotogenici munţi pe care i-am văzut (Dolomiţii şi Pirineii) au fost munţi calcaroşi.

Cu burta pusă la cale străbatem cu “a doua” acest drum fantastic, oprind pentru fotografii ori de câte ori vre-o mică platformă îmi oferă posibilitatea de a ieşi măcar cu 2 roţi de pe carosabil. Peregrinarea pe la poale îmi oferă perspectiva “de afară” pe care nu o am pe trasee şi vremea excelentă vine să completeze peisajul: ce mi-aş fi putut dori mai mult?

Găsim loc pentru maşină într-o mică parcare ce domină 2-3 serpentine şi cu rucsaci minimali pornim într-o tură de 5-6 ore spre Bobotov Kuk. După ce urcă o pajişte înclinată poteca se strecoară pe la baza unui perete, apoi prinde un brâu ascendant şi iese într-o mică şa de unde se zăreşte o tabără de corturi. Căutăm din ochi sursa de apă, dar nu o găsim aici, ci mult mai jos: pe o stâncă ce străjuieşte poteca apare o săgeată lângă cuvântul IZVOR.  PET-ul din rucsac e încă plin aşa că nu ne abatem din traseu, mai ales că drept în faţă zărim despicătura în V a şeii Sarnar şi impresionant, simbolul Durmitorului, vârful Stit cu brâurile lui frânte de calcar. Urmează micuţul iezer Zeleni, apoi derivaţia spre vârful Bobotov ce atacă frontal o pantă grea. Sub soarele amiezei urcuşul pare interminabil.

-Mai e mult până la Habacuc ăsta? mă întreabă Cosmina.

Ieşim într-o şa cu largi perspective asupra Zabljakului şi a feţelor nordice, apoi ocolind prin spate, marcajul ne conduce pe vârf răsucindu-ne într-un fel de spirală. Deşi lumea vorbeşte că pe ultima porţiune urcuşul e dificil, nu întâlnim nici-o piedică şi la ora 14: 15 trântim rucsacii pe vârful Bobotov, la 2523m. Mai departe creasta este destul de accidentată aşa că mă bucur că trebuie să ne întoarcem, nu înainte de a ne trage sufletul şi de a savura depărtările într-un tur de orizont. Dinspre Tara apar nori de ploaie. Identificăm cărarea ce coboară la şosea şerpuind printre calcare, apoi ca ultim act îl rugăm pe un băiat să ne facă o fotografie şi ne dăm duşi.

La ora 17 suntem din nou în şosea, de astă dată la aproximativ 5 km de parcarea în care am lăsat-o pe Baghera. Cu toate că norii se adună, asfaltul încins ne moaie şi paşii ne sunt din ce în ce mai mici.

Pe ultimele sute de m trebuie să înfruntăm serpentinele. Nu ne simţim destoinici să le tăiem într-un urcuş frontal aşa că mai pe iarbă, mai pe asfalt, cu chiu cu vai ajungem în parcare.

-Ce facem mai departe?

Habar nu avem. E ora 18, prea devreme pentru a întinde cortul şi prea târziu pentru a pleca spre mare. Amânăm decizia în timp ce un tip se apropie de noi şi ne roagă să-l luăm, împreună cu prietena lui, până în staţiune. Îmi aminteşte de vremurile când colindam şi noi cu speranţa în autostop, aşa că acceptăm: vom merge în Zabljak, apoi vom mai vedea. Cei doi sunt polonezi. Au fost şi în România, prin Padiş şi Retezat şi le-a plăcut: anul viitor vor să mai vină!

Pe drumul de întoarcere se dezlănţuie potopul, dar după o răpăială intensă se luminează şi soarele îşi reintră în drepturi. Într-o atmosferă veselă parcăm în centrul Zabljakului, le urăm drum bun polonezilor şi ne hotărâm să plecăm spre mare. Cu harta în mână mă îndrept spre un poliţai ce dirijează circulaţia, cu intenţia de a mă dumiri asupra ieşirii din staţiune. Omul legii tocmai a oprit un camion aşa că stau pe bordură urmărind acţiunea. Prin geamul deschis iese şi se reântoarce permisul, apoi actele maşinii, apoi actele mărfurilor. Poliţistul e foarte serios, Doamne fereşte să nu fie în regulă ceva. Merge în spate şi se uită la cei câţiva paleţi cu materiale de construcţii, apoi cere să verifice semnalizarea. În urma camionului s-a strâns o coloană de maşini dar nici una nu îndrăzneşte să mişte. Poliţaiul revine în faţă şi cere din nou să vadă semnalizarea. De astă dată seriozitatea e lăsată deoparte şi un zâmbet i se lăţeşte pe faţă: nu se aprinde ceva. Şoferul se dă jos să vadă cu ochii lui. Destul! Îmi iau harta şi mă informez într-un magazin, de la o vânzătoare fără clienţi, apoi plecăm.

Drumul spre Niksic e blocat de nişte utilaje ce-l scurmă cât vezi cu ochii şi o săgeată indică o deviere. Până la primul sat panglica de asfalt e îngustă ca drumul de contur al Durmitorului, apoi nimeresc într-o răscruce nesemnalizată unde nu ştiu încotro s-o apuc. Îi dau tot înainte şi drumul (la fel de îngust) ne suie pe culmea unui deal de unde zăresc pe vale o şosea parcă mai lată şi mai circulată. Întoarcem până la intersecţie şi o luăm pe vale. Ne-am cam înşelat, şi aici drumul e la fel de îngust. Îi dăm tot înainte pe şoseaua plină de curbe: bine că traficul e cvasinul. Kilometri se scurg unul după altul şi nu-mi vine să cred că un drum către un mare oraş poate arăta ca o alee, însă nu avem de la cine să culegem informaţii şi mergem mai departe. Nici urmă de indicatoare sau borne kilometrice, apoi intrăm într-un sat risipit şi oprim în faţa unei curţi unde zărim o femeie. Cobor geamul:

-Niksic?

-Bravo! Bravo! Şi gestul îndeamnă tot înainte.

Dincolo de certitudinea că nu suntem pierduţi, modul în care am fost felicitaţi pentru alegerea corectă ne binedispune şi când unul, când altul, o imităm pe femeie, fără a ne da seama că de fapt ea spusese “pravo”, adică “drept”, dacă se poate spune aşa ceva pe drumurile întortocheate ale Muntenegrului. În continuare curbele se succed foarte strâns ceea ce face ca orice întâlnire cu maşinile din faţă să fie în viraj, în plus am intrat prin pădure şi nu e vizibilitate, aşa că rareori ajung la 40km/h. Drumul în miniatură şi viteza redusă îmi creează impresia că sunt la volanul unei maşinuţe dintr-un parc de distracţii. E grozav, cu condiţia să nu te grăbeşti. De pe platou drumul coboară odată cu înserarea într-o vale adâncă. Suntem la Savnik. În centrul localităţii dăm peste un hotel cu mutră de han turistic şi tânjind după un duş şi un pat comod, luăm o cameră la etaj.

Marţi 11 august 2009

            Dimineaţa ne trezim binedispuşi şi cum avem micul dejun inclus în preţ, coborâm la sala de mese, la ora asta pustie. Luăm loc la o masă şi apare un chelner:

            -Coffee? Tea?

            Comandăm din fiecare câte una şi aşteptăm, cam nerăbdători, să ni le aducă. În sfârşit apar. Chelnerul ni le aşează înainte ca pe o mare ispravă şi dispare înainte de a pomeni ceva de mâncare.

            -Cam ciudat, zice Cosmina, în mod normal astea le-ar fi adus după... Eu cred că ăsta e tot micul dejun.

            Sorbim lichidele fierbinţi în timp ce în sală intră un cuplu mai în vârstă, după vorbă francezi. Noi ne vedem de ceştile noastre, ei se aşează la o altă masă şi ca împins de un resort apare chelnerul binevoitor:

            -Coffee? Tea?

            În timp ce sunt servite ceaiurile francezilor, sala se mai animă cu un grup de 4 tineri şi chelnerul mai aduce cu copy/paste câteva ceşcuţe aburind. E clar că ăsta e tot micul nostru dejun aşa că mă ridic …

            -Breakfast? mă întreabă chelnerul peste mese

            Întrebarea m-a luat complet prin surprindere dar îmi revin iute din uimire şi confirm.

            -Mermelad?

            Aş fi preferat ceva mai cu colesterol dar până la urmă, din bogata ofertă, aleg …

            -Mermelad!

            Dispare mai iute decât duhul din lampa lui Aladin şi se întoarce cu  două farfurioare în care o unghie de unt pluteşte într-o băltuţă gălbuie. În timp ce savurăm dulceaţa de piersici, e rândul francezilor. M-ar putea lăsa pe mine să continui:

            -Breakfast?

            Francezii consimt.

            -Hot dog?

            Na, că m-a lăsat mască!!! Meniul nu lasă loc de alternativă dar cum perspectiva câinelui fierbinte nu-i ademeneşte, se uită muţeşte la chelner

            -Mermelad?

            Aşa mai merge. Chiar şi francezilor le sună mai plăcut şi se hotărăsc pentru “mermelada” ce apare imediat. E rândul tinerilor:

            -Mermelad?

            Nu!

            -Hot dog?

            Pentru unul merge hot dog-ul, ceilalţi ezită.

            -Omlet?

            Ha?

            -Şuncă? continuă chelnerul

            Măi, măi! Omul ăsta e plin de surprize! Lingem farfurioarele de ultimele dungi de gem când chelnerul surpriză defilează cu delicatesele tinerilor, lăsând ca într-o doară pe masa noastră un colţ de hârtie, rupt dintr-un caiet cu pătrăţele, pe care scrie îngrijit cu pixul: 1 coffe – 0, 6 Euro, 1 tea – 0, 65 Euro, Total: 1, 25 Euro. Nu pot decât să mă amuz! Foaia cu pătrăţele face victime şi la celelalte mese: tânărul în faţa căreia este plasată discret rămâne cu lingura la jumătatea drumului spre gură, într-o mişcare ancrasată pentru o lungă perioadă de timp. Ochii ţintesc la bucata de hârtie exprimând nedumerire în timp ce gura, nemaiprimindu-şi obolul, e uitată deschisă. Am văzut destule aşa că ne recuperăm paşapoartele de la recepţie şi plecăm mai departe.

            E o zi frumoasă cu soare deja dogoritor. În serpentine dese ieşim din fundul văii pe un platou calcaros. Drumul e tot îngust dar aici există spaţiu suficient pe margine aşa că din când în când opresc pentru fotografii.

            În scurt timp ajungem în Niksic. La prima benzinărie facem plinul (1, 1 Euro litrul), intrăm la un supermarket pentru a reface stocul de iaurt şi ieşim spre Podgorica pe un străvechi pod de piatră, dincolo de care o intersecţie ridică semne de întrebare asupra direcţiei de urmat. Dăm cu banul (mental) şi ne trezim în scurt timp urcând un drum (îngust), în serpentine strânse. Ne e din ce în ce mai clar că n-am optat pentru direcţia corectă şi deocamdată oprim pentru prânz la umbra unor ruine din piatră. Soarele îşi face de cap. Pentru latitudinea noastră, expresia deşertului e dată de atmosfera acestor locuri: tufe pline de spini, bolovani de calcar calcinaţi, greieri ţârâind neîntrerupt. Undeva deasupra se zăreşte o bisericuţă dar aerul condiţionat al Bagherei e parcă mai atracţios şi plecăm mai departe până într-o altă intersecţie unde, de astă dată, un indicator ne lămureşte: în stânga mănăstirea Ostrog, în dreapta Podgorica. Auzisem de mănăstirea Ostrog aşezată ca un cuib de vulturi sub o fanică faleză şi dacă tot am ratat Studenica, ne-am hotărât să ne abatem până la ea: de astă dată drumul avea o lăţime normală, asfaltul era OK, de ce nu? Ce a urmat a fost cea mai mare ţeapă luată în Muntenegru. Imaginea idealizată a drumului facil n-a ţinut mult şi după doar câţiva km ne-am trezit bară la bară pe un alt drum îngust, pe deasupra ţi bombardat, ba mişcându-ne cu 20 de km/h, ba dând prioritate maşinilor din sens opus. De obicei drumurile înguste ale Muntenegrului sunt aproape pustii dar ăsta era intens circulat, şi mai mult, fiind tăiat pe curbă de nivel într-un versant abrupt, ne dădea senzaţii tari: neavând parapeţi, mă lăsa să ies cu roţile până pe muchie. Pentru mine, aşezat spre axul drumului, nu părea cine ştie ce, dar Cosmina ce vedea pe parbriz semnul de începător iar în dreapta “space, the last frontier” se încleşta cu disperare de mânerul portierei. Eram, cum s-ar zice, “pe ţeavă” aşa că nu ne puteam întoarce şi am continuat încă vreo 10 km, până într-o parcare plină ochi cu maşini, restaurante şi tarabe cu artizanat. Se verifica încă o dată că obiectivele turistice super mediatizate sunt distruse chiar de mulţimea ce vine să le vadă aşa că ne-am înscris fără regret pe drumul de întoarcere, ceva mai puţin stresant deoarece acum aveam parte de banda dinspre versant. Am pierdut aproape o oră cu această tentativă şi ne-am simţit cu adevărat salvaţi când ne-am vărsat în şoseaua Niksic – Podgorica pe care se circulă cu 100 km/h.

            După încă o oră de parcurs-viteză, înainte de Podgorica  o facem la dreapta, spre Cetinje, şi intrăm brusc într-un front de ploaie. Pânza de apă e atât de deasă încât ştergătoarele abia fac faţă şi ca să nu ne oprim de-a dreptul, ne târâm în coloană cu 30-40 de km/h. În scurt timp ieşim din şoseaua principală pe un nou drum îngust ce şerpuieşte în coborâre spre rezervaţia lacului Skadar şi realizăm că suntem parcă teleportaţi într-o altă lume. Aici asfaltul e uscat, soarele dogoreşte iar tufele cu ghimpi au invadat fiecare milimetru pătrat. Oprim într-o încropitură de refugiu să aruncăm o privire la cursul meandrat al unui râu ce se varsă în lacul Skadar. În ţârâitul netulburat al cicadelor admirăm un bizar amestec de deltă cu munte: valea îngustă şi meandrată, flancată de pereţi abrupţi de calcar e umplută din perete în perete de mlaştini şi nuferi, iar pe axul canalului, pânza albastră de apă, curăţată şi marcată cu jaloane, e folosită pentru navigaţia de agrement. Cu dese opriri ajungem în localitatea din amonte, Rijeca Crnojevica. Un aer liniştitor, de loc uitat de timp, pluteşte magic peste aceste locuri. În centrul localităţii, de pe podul înalt cu arcade de piatră copii plonjează în râul curat, casele din piatră au ceva arhaic în ele şi ne oprim la o terasă umbrită de pe mal unde consumăm o uriaşă salată grecească cu roşii, castraveţi, brânză sărată şi masline. Fascinaţi de acest loc încântător hotărâm să nu ieşim la şoseaua mare spre Cetinje, ci să continum parcursul pe drumuri înguste şi şerpuite spre Virpazar. Dacă la Ostrog ne plângeam de aglomeraţie, aici suntem ca în singurătatea junglei şi asemănările nu se opresc aici. Lăsată în voia ei, vegetaţia tinde să cotropească totul: prin crăpăturile asfaltului ţâşnesc smocuri de iarbă iar „zidurile” de vegetaţie tind să îngusteze culoarul rutier. O întâlnire auto în aceste locuri se rezolvă cu marşarier până în locuri mai largi şi chiar trebuie să facem astfel loc unei Zastava trăgând o remorcuţă pe care e legat cu funii un măgăruş. Atunci când drumul iese pe versant, avem panorama aproape maritimă a imensului lac Skadar, a cărui culoare vecină cu a cerului maschează orizontul. Părăsim aceste locuri tulburătoare şi ne vărsăm în şoseaua intens circulată ce ajunge aici de la Podgorica travesând lacul Skadar pe un pod lung. Enervată de prea desele opriri Baghera rulează mulţumită pe pista impecabilă de asfalt, în timp ce aparatul foto îşi regăseşte liniştea în poşeta lui (ciudat de fierbinte). Ieşirea spre mare se poate face prin tunelul ce perforează muntele, sau pe deasupra lui, pe serpentine, dar suntem prea puţin atenţi la indicaţiile rutiere şi contrar dorinţei noastre realizăm că am ajuns în faţa tunelului când drumul se lăţeşte şi apar ghişeele de plată. Traversarea prin tunel costă 2, 5 Euro şi când bag mâna în poşeta foto după monede dau mâna cu efectul Joule: acumulatorii de schimb sau amestecat cu mărunţişul european şi scurtcircuitul s-a lăsat cu bănuţi fierbinţi, mânjiţi cu plastic topit, pe care, săltându-i dintr-o mână în alta, îi eliberez în palma funcţionarului de la ghişeu. N-am timp să mă îngrijesc de soarta acumulatorilor fiindcă e coadă după mine aşa că îi arunc pe covoraşul de sub pedale şi cu 80 de km/h traversăm tunelul lung de mai bine de 5 km. Pentru cei obişnuiţi cu tunelul de pe Transfăgărăşan trebuie spus că aici e altceva: betonul e perfect, fără fisuri şi fără infiltraţii, iluminatul e impecabil, asfaltul la fel şi peste tot, afişoare cu LED-uri te avertizează sau te îndrumă în ceea ce priveşte chestiuni legate de trafic. În scurt timp, această cale modernă ne scoate la Petrovac, pe malul Adriaticii.

            După tărâmul vrăjit al rezervaţiei Skadar, şoseaua de coastă ne sperie de-a dreptul. Traficul este obstrucţionat de lungile şiruri de maşini parcate în dreptul plajelor, printre care se scurg trupuri blegite de soare, în şlapi şi costume de baie. Aoleu mami, unde am ajuns? Hotărât lucru, nu suntem fanii acestor concedii maritime şi ajunşi în Bar cotim din nou spre munte, pe urma săgeţii ce ţinteşte spre vechea cetate.

            Drumul spre poarta principală trece printr-o uliţă „medievală” ticsită cu momeli turistice: restaurante, terase şi artizanat. Pentru doar 1 Euro avem acces dincolo de poartă şi ne pierdem printre vechile uliţe, pe treptele donjonului, printre ruine, pe terasele cu adăposturi de tragere, prin biserica sau pe sub zidurile de incintă ale cetăţii. În spate muntele inaccesibil, în faţă marea pe care veneau corabiile invadatorilor. Muntenegru are faima unui stat cu lungi perioade de autonomie. Italienii i-au spus Monte Negro, adică Munţii Negri, datorită faptului că erau împăduriţi (eu aş spune mai degrabă acoperiţi cu vegetaţie, căci altfel, fiind din calcar sunt de-a dreptul albi). Ocupând un teritoriu muntos, pe deasupra împădurit şi deci lipsit de căi largi de circulaţie (situaţie perpetuată în bună parte până în zilele noastre), nici nu e de mirare că nu a fost prea râvnit. În primul război mondial luptă alături de Serbia şi de aliaţii ei. În 1916 capitulează în faţa armatelor austroungare şi în 1918 este anexată Serbiei pierzându-şi independenţa, situaţie este restabilită abia în 2006 odată cu destrămarea Iugoslaviei.

            Printre zidurile vechi ţârâie telefonul. Fred care a plecat cu câteva zile înaintea noastră hai hui prin balcani a ajuns la Ulcinj via Bulgaria, Grecia, Albania. Pe de altă parte, Leo, Lia şi restul echipeiau descins în Petrovac. Hotărâm să luăm drumul Ulcinjului şi coborâm din nou în Bar. E prea multă înghesuială pentru gustul nostru.

            La Ulcinj ajungem odată cu înserarea. Străzile sunt pline ochi cu oameni în vacanţă şi ne găsim greu cu Fred. Ieşim spre suburbii, tocmim o cameră pentru 30 de Euro şi ieşim la o pizza pe marginea căreia ne povestim călătoriile. A fost o zi plină dar, gata, de mâine chiar suntem în vacanţă...

Jurnalul complet cu hartă şi foto poate fi consultat la http://www.proexpedition.org/destinatii/Muntenegru/muntenegruindex.htm

,,, oprim într-o încropitură de refugiu să aruncăm o privire la cursul meandrat al unui râu ce se varsă în lacul Skadar. În ţârâitul netulburat al cicadelor admirăm un bizar amestec de deltă cu munte: valea îngustă şi meandrată, flancată de pereţi abrupţi de calcar e umplută din perete în perete de mlaştini şi nuferi, iar pe axul canalului, pânza albastră de apă, curăţată şi marcată cu jaloane, e folosită pentru navigaţia de agrement. Cu dese opriri ajungem în localitatea din amonte, Rijeca Crnojevica. Un aer liniştitor, de loc uitat de timp, pluteşte magic peste aceste locuri. În centrul localităţii, de pe podul înalt cu arcade de piatră copii plonjează în râul curat, casele din piatră au ceva arhaic în ele şi ne oprim la o terasă umbrită de pe mal unde consumăm o uriaşă salată grecească cu roşii, castraveţi, brânză sărată şi masline...

Comentariu

catalin stroe, Luni, 15 Mar 2010, 7:36 După ce am citit tot articolul şi m-am enervat că n-ai pus poze, am văzut link-ul. Mişto excursie, dar poate zici şi tu ceva de preţuri.

Kiru Chiş Dorin, Luni, 15 Mar 2010, 8:53 In Muntenegru gasesti cazare pe loc intre 10-15Euro/persoana, benzina este cam cu 10% mai scumpa ca la noi, mancarea cam ca la noi... In Croatia preturile urcaaaaaa

Comentarii pentru acest articol