Muntele Puturosu (Puciosul)
Desi exista pe internet un site cu material aproape exhaustiv despre Muntele Puturosu ne permitem totusi sa publicam acest jurnal de calatorie, in primul rand pentru ca excursia a fost realizata in conditii de iarna, pe 21-22 ianuarie 2011 si articolul va atinge si cateva puncte inedite.
Muntele Puturosu face parte, ca si Ciomatu Mare din Muntii Bodoc, fiind situat la partea nordica a acestora.
Pentru inceput, cateva cuvinte, despre Lacul Sf. Ana, care alaturi de turbaria Mohos sunt localizate in craterul vulcanic al Ciomatului Mare. La momentul vizitei noastre lacul era inghetat “bocna” putand fi traversat fara probleme pe gheata.
Turbaria Mohos a oferit un peisaj incantator si desi nici un fel de flora specifica (plante carnivore) nu a putut fi observata din cauza anotimpului, imaginea de izolare si de loc straniu (ca in Calauza lui Tarkovski) a fost pregnanta.
Dar sa revenim la Muntele Puturosu, care de fapt constituie subiectul acestui articol.
Pe fragmentul de harta prezentat (Dan Pasere, Muntii Bodoc, revista Romania Pitoreasca, 1972, pag 24) actualul Hotel Best Western apare ca Sanatoriul Turia, iar Grota Sulfuroasa e numita: Pestera Puciosul, aceeasi toponimie Puciosul fiind indicate si pentru varful cel mai inalt, numit in acest articol Puturosu.
Pe coastele Muntelui Puturosu, pe seama fenomenelor post vulcanice, s-a dezvoltat statiunea Balvanyos, care fata de ceea ce se vede astazi a cunoscut desigur si vremuri mai bune, mult mai bune de fapt.
Punctul de atractie al statiunii Balvanyos (cireasa de pe tort) este Hotelul Best Western re-costruit din temelii pe fundatia fostului Sanatoriu Turia (care fiindca tot am pomenit de sanatorii făcea parte, in vremuri de mult apuse, din aceeasi familie cu Sanatoriul Marila din Banat sau mai degraba cu Sanatoriul Moroieni din Bucegi (acestea din urma inca in picioare).
Hotelul actual insa este luxos si scump, dar “face toti bani” fiind echipat cu tot confortul celor 4 stele.
Traseele turistice din Muntele Puturosu incep imediat in spatele hotelului Best Western, si pleaca din doua locuri distincte, separate de aproape 200 de metri, pe punct rosu si pe punct albastru (si rosu). Informatiile despre trasee sunt sarace si subiect de confuzie, dar traseele sunt relativ scurte si la o a 2-a vizita oricine incepe sa realizeze “cam cum sta treaba”. Cei din personalul hotelului Best Western (navetisti din Tg Secuiesc) nu prea au habar de ceea ce se gaseste in spatele hotelului lor.
Traseele sunt in schimb excelent marcate, fiecare obiectiv turistic fiind amenajat cu o placa ce descrie pe indelete ce se gaseste acolo si legaturile cu obiectivele invecinate din masiv.
Obiectivele importante de vizitat sunt grotele sulfuroase (mofete) care de fapt au fost mici galerii de coasta sapate artificial pentru exploatarea sulfului avand dimensiuni foarte modeste, pana-n 15 metri.
Grota Sulfuroasa, este cea mai importanta dintre ele, fiind intr-adevar impresionanta ca fenomen, debitand cam 3000 m3 de gaz pe zi (~2 m3/sec); literalmente se poate vedea gazul care e mai greu decat aerul si nu total incolor cum umple podeaua pesterii si "curge" peste movila de la intrare (movila realizata antropic pentru a regla nivelul gazului din grota); Gazul este format mai ales din CO2, dar si din H2S si alte gaze; miroase a oua clocite de la H2S. Daca grota este fara oameni in ea, gazul se stabilizeaza la nivelul urmelor de sulf de pe pereti, sulf care de altfel se depune din acest gaz; Daca ar fi captat (ceea ce s-a intamplat pe timpul Imperiului) gazul ar curge “ca apa” prin conducte si ar putea fi folosit pe scara mai larga, atat in scopuri balneare cat si semi-industriale, dar asa doar se duce “pe apa sambetei”.
In imediata vecinatate a Grotei Sulfuroase, la nici 5 minute de mers spre est, se afta Grota cu Alaun (Timsos), unde de data asta pe pereti, la nivelul la care repauzeaza gazul, se depune alaun (sulfat hidratat de aluminiu si potasiu), care aici arata mai degraba ca mici cristale de gips maclate “creasta de cocos”, culoarea fiind alb usor galbuie.
Aceste doua grote mentionate mai sus, sunt relativ aproape de hotel, in urcus intr-adevar, dar pot fi atinse dupa 20-30 de minute de mers; In schimb Grota ucigasa este mai departata, la ea putandu-se ajunge, mergand sustinut in 45-60 de minute de la hotel, pe punct albastru, urmand traseul fie spre est fie spre vest de la Grota Sulfuroasa (punctul albastru marcand un traseu circular in jurul culmei muntelui Puturosu);
Accesul spre aceasta grota este mai dificil e drept, dar efortul drumetului perseverent va fi rasplatit pe masura; Fosta galerie de mina, sapata directional in inima curgerilor stratiforme de andezite ce aici inclina cam la 45 de grade spre sud-est, nu are manifestarea gazoasa imediat la intrare, ca le grotele de mai inainte, ci chiar la capatul acesteia, la vreo 15 metri de la intrare; o lanterna este totusi necesara pentru a lumina scurtul drum pana acolo; sulful se depune pe pereti in abundenta la partea terminala a grotei, tot asa, pana la nivelul la care este cantonat gazul de mofeta, si cam pana la genunchiul vizitatorului (exact ca si la grotele de mai inainte de altfel).
In afara de tabla montata de curand de la intrare, care descrie in amanuntime fenomenul, se mai afla si o placuta indicatoare bilingva, mai veche.
Un alt loc ce merita vizitat, fiind de fapt pe poteca turistica marcata cu punct rosu, la nici 10 minute in spatele hotelului, este “troita” Sfintei Maria (troita construita de catolici), cu o statuie in marime naturala a Fecioarei, fiind foarte bine ingrijita si placuta privirii.
Exista si o “clopotnita” imediat langa troita, si desi clopotul, aflat destul de sus, nu mai are funie, poate fi actionat cu a creanga mai grosuta aflata la indemana, inveselind codrul secular cu sunetul lui cristalin si indemnand vizitatorul sa-si sopteasca: “Ave Maria gratia plena Dominum tecum”.
In concluzie se poate spune ca locurile sunt minunate, obiectivele turistice inedite si incantatoare, peisajul de iarna sporind mult farmecul locului, desi vizitele din timpul verii pot fi tot atat de satisfacatoare.
Bibliografie:
1. Dan Pasere, Muntii Bodoc, revista Romania Pitoreasca, 1972, pag 24.
2. http://www.budoshegy.ro/ro/
Autor: GIGI PAUL DRAGOMIR Vizualizări: 8874, Ultima actualizare: Joi, 3 Mar 2011 |