Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Despre Alpinet - OFRANDE ABEONEI-XIII- Preludiu la "Simfonia Maramureşuli"

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XIII- Preludiu la "Simfonia Maramureşuli"

OFRANDE ABEONEI-XIII-

Preludiu la „Simfonia Maramureşului’’

(Munţii Rodnei-13-16 iunie 1989)

Nici nu a trecut o lună de când m-am întors din Bucegi şi dorul de munte nu mă lasă în pace. Orgoliul meu cere spălarea ruşinii; faptul că am fost nevoit să abandonez ascensiunea pe Pietrosul Rodnei îmi provoacă insomnii şi visez cu ochii deschişi la piscurile Munţilor Rodnei.

Îmi fac planul: plecarea cu trenul până la Vatra Dornei, iar de aici cu vre-un mijloc de transport să merg până la Pasul Prislop; după ce-mi voi petrece noaptea la hanul de aici să plec pe culmea Ştiolului, iar din şaua Gargalău să mă îndrept, urmând linia crestei, spre Pietrosul apoi să cobor la Borşa. În varianta că nu voi avea posibilitatea să ajung la Prislop îmi voi continua drumul cu următorul tren spre Salva şi voi ataca traseul spre ţinta călătoriei din Pasul Şetref.

1-Joi

Mă scol cu noaptea în cap. Rucsacul e aranjat de aseară, aşa cănu am altceva de făcut decât, după ce risipesc umbrele somnului cu câţiva pumni de apă rece, să-l aburc în spinare şi, după ce-mi iau rămas bun de laCecilia şi Antonella, să plec. O curea se rupe (semn rău, îmi trece prin minte) întârziindu-mi plecarea cu câteva minute necesare reparaţiei. Nu sunt superstiţios aşa că alung din cap orice gând fatidic şi plec la drum. La gară, la casa de bilete, găsesc aglomeraţie mare şi cu toate că am ajuns cu 35 de minute înainte de plecarea trenului nu reuşesc să-mi vizez permisul; când mai rămân două minute abandonez coada, mă duc la ”naşul“si-i explic situaţia. Cam strâmbă din nas dar când îi spun că plătesc bilet în tren până la Suceava unde trenul are staţionare mai mare şi am timp să-mi vizez permisul îmi face semn să urc. Mă instalez într-un compartiment gol şi când apare şeful de tren îi arăt carnetul C. F. R. şi cel de permise să-l conving că nu l-am minţit şi-i„plasez“ 25 de lei. Nu mă refuză şi sunt gata să leşin de fericire pentru că un bilet eliberat în tren m-ar fi costat mult mai scump. E drept, ţinând cont de faptul că suntem colegi ar fi putut să refuze ciubucul. Mă atenţionează să intru în legalitate când voi ajunge la Suceava, lucru pe care aveam de gând să-l fac şi fără îndemnul lui.

De la Suceava, scăpat de emoţiile provocate de clandestinitate, mă plasez la geamul compartimentului în care mă găsesc în continuare singur şi-mi încânt sufletul cu frumuseţea dimineţii de vară. De la Câmpulung Moldovenesc cerul se înnourează, la Mestecăniş câteva picături de apă stropesc geamul vagonului, iar la Vatra Dornei cobor în plină ploaie. De aici urmează să încerc prima şi cea mai tentantă variantă a călătoriei, parcurgerea pe şosea a drumului până la Pasul Prislop. Cel mai la îndemână ar fi un autobuz aşa că după ce se potoleşte rafala de ploaie mă îndrept spre autogară. Aici îmi vine să sar în sus de bucurie; lunea, joia şi sâmbăta circulă autobuze spre Vişeul de Sus, cu plecare din Vatra Dornei la ora 14.30. Am timp suficient până atunci aşa că intru în bufetul pieţei unde mănânc ceva şi mă delectez cu două halbe de bere. Mai fac un tur prin împrejurimi şi intrând prin magazine mă conving că domneşte aceeaşi calicie ca şi la Iaşi.

Întors în autogară cumpăr bilet şi urc în autobuzul nu prea aglomerat. Se nimereşte să am vecin de scaun un tânăr din Borşa, pasionat şi el de munte, aşa că timpul trece într-un mod cât se poate de plăcut. Am reţinut din povestirile lui una în care, fiind cu nişte prieteni într-o excursie pe munte, a avut o întâlnire de gradul“zero” cu un urs. Au aruncat rucsacurile şi au luat-o la goană simţind mereu răsuflarea ursului în ceafă. Epuizat de efort şi groază s-a prăbuşit la pământ aşeptând să simtă colţii ursului înfingându-i-se în carne. Dar cum nu se întâmpla nimic, a ridicat capul şi privind în jur nu a văzut nici urmă de urs. Abia dupa vre-o două zile s-a dus cu pădurarul la locul unde avusese loc întâlnirea. Au găsit rucsacurile sfâşiate şi din hrana nici o fărâmă.. Cutiile de conserve erau găurite de colţi şi stoarse de conţinut cum storci buretele de apă. Autobuzul opreşte lângă poarta maramureşană care marchează Pasul Prislop; îmi iau rămas bun de la vremelnicul meu tovarăş de drum, trag rucsacul din compartimentul pentru bagaje şi mă îndrept spre han. Din nu ştiu ce motive uşile sunt zăvorâte zdravăn şi nici ţipenie de om de la care să primesc vre-o lămurire. Îmi întăresc cureaua de la rucsac (care din nou dă semne de slăbiciune şi îmi fac planul în funcţie de situaţia creată

O aruncătură de ochi pe hartă, apoi după un mic calcul hotărăsc să mă întind la drum pentru a ajunge până în seară la cabana Puzdrele. Pornesc spre asfinţit tăind Poiana Prislopului, strecurându-mă pe sub culmea dealului, trecând pe lângă construcţia zdravană, să dureze decenii, a unui saivan de vite; drumul se întinde incitant în faţa mea. După vre-o doi kilometri face o curbă uşoară spre sud tăind o limbă de pădure şi aburcîndu-se pe Bâtca Prislopului dispare, după dungă, spre…undeva. Merg grizat de entuziasm, trec culmea şi am înfaţă un drum prelung care, după ce mai taie un pâlc de pădure se întinde, la vedere, pe creasta golaşă a muntelui ocolind vârful Ştiol deasupra căruia se zăreşte roata uriaşă a teleschiului. Mă opresc pentru un scurt popas şi mă delectez cu spectacolul oferit de Cascada Cailor. Poteca este clară şi marcajul dens. Încep să urc pe sub dunga ce ascunde Zănoaga Cimpoieşului şi pătrund în jnepenişul de la Izvoarele Bistriţei. Poteca se strecoară printre rădăcini şi trunchiuri viguroase de jnepeni urcând spre căldarea Gargalăului unde îşi are obârşia Bistriţa Aurie. Ajung la firicelul zglobiu de apă născut din mulţimea de izvoare care umezesc pietrele de pe fundul marelui circ glaciar al Gargalăului unindu-se într-un mic lac, matrice a viguroasei Bistriţe care purta cândva pe spinarea valurilor viitoare catarge de corăbii, iar mai târziu aruncându-se din lacul de la Izvorul Muntelui, va produce lumină în hidrocentrala de la Stejaru. Mai am de urcat o coastă bolovanoasă pentru a atinge orizontul din Şaua Gargalău când neguri groase năvălesc ivindu-se din dosul muntelui picurând peste mine stropi deşi de ploaie. Mă împachetez în folia de polietilenă şi-mi continuu drumul. Fac popas la adăpostul unui pâlc de jnepeni şi-mi refac forţele apelând la alimentele din rucsac. Ploaia nu se opreşte dar cum nu am timp de aşteptat plec mai departe. Vizibilitatea este redusă mult şi nu nimeresc lacul în schimb ajuns la unul din izvoare beau ca să fiu cu inima împăcată că mi-am potolit setea din obârşia Bistriţei. Urc greu printre bolovanii uzi care se rostogolescsubtălpilemeledezechilibrându-măadeseori şi dau peste un cort de tip alpin din „‌uşa” căruia se iţesc capul unui bărbos şi nasul unei femei. La salutul meu mi se răspunde cu un „bună ziua” cu accent străin. Schimbăm impresii, mişcând mai mult din mâini decât din limbă, aflu că sunt din Germania „Democrată” şi merg spre vârful Ineu.. O clipă de neatenţie şi pierd marcajul; recurg la ajutorul busolei şi-mi dau seama că o luasem în partea opusă direcţiei normale. Negurile se mai subţiază şi nimeresc relativ uşor în Şaua Gargalău ajutat şi de imaginea indicatorului turistic de aici. Deşi ceaţa s-a subţiat, burniţează mărunt.

Scăpat de povara urcuşului merg pe drumul drept ce se strecoară pe sub culmea Muntelui Cailor şi în suflet pătrunde încet-încet buna dispoziţie. În şaua Galaţului am o mică ezitare dacă să cobor la cabana Puzdrele pe sub culmea Muntelui Galaţului sau să trec peste acesta şi din şaua Laptelui să cobor în zănoaga Negoiescului; dilema o rezolvă picioarele care o iau singure pe drumul cel mai uşor, adică pe sub vârf. Ocolesc într-un larg arc de cerc zănoaga de la obârşia Pietrei Rele, trec pe lângă rămăşiţa de beton a unui stâlp din vechiul funicular şi mă strecor printre jnepeni peste Piciorul Păltinişului. Negurile s-au ridicat, ploaia s-a potolit, iar lumina unui soare palid se strecoară printre pâcle. Înşelat de plafonul de nori care s-a ridicat pliez folia de polietilenă şi la un popas o bag în rucsac pentru ca după ce depăşesc zănoaga Păltinişului şi încep să cobor spre Puzdrele trei rafale de ploaie scurte şi repezi să mă ude până la piele. Odată cu amurgul năvălesc în cabană şi rog de găzduire pe femeia ce o găsesc în sala de mese; este soţia cabanierului Grecu pe care l-am cunoscut astă toamnă. Sunt ud şi înfrigurat, iar căldura ce mă învăluie venind dinspre soba în care se aude trosnind focul îmi provoacă o stare de foarte bună dispoziţie. Trei tineri, ciobani de la o stână din apropiere, discută cu cabaniera, o femeie trecută de jumătatea vieţii. Intru şi eu în vorbă şi ne întindem la poveşti. Aud cum zgomotul ploii se linişteşte apoi dispare cu totul dar încă nu-mi fac un plan pentru ziua de mâine fiindcă nu ştiu cum va fi vremea. Ciobanii îmi spun că plouă de câteva zile şi, după socotelile lor, mâine ar trebui să se oprească. Ar fi culmea să ratez Pietrosul încă o dată! Cu toate că cei 2303m. ai celui mai înalt vârf din Carpaţii Răsăriteni nu mai constituie un record, după ascensiunea pe Omul din Bucegi, o eventuală nereuşită m-ar mâhni mult. Acest neaşteptat avans, ţinând cont că aveam planificată petrecerea nopţii la hanul Prislop, iar acum mă aflu la Puzdrele, mă pune în posibilitatea de a ajunge mâine la Borşa, cu o zi mai devreme, şi nu prea ştiu cu ce să o umplu. Dar să nu anticipez. Cabaniera îmi propune, iar eu accept cu bucurie, să petrec noaptea în sala de mese, la căldură. În pragul miezului nopţii rămân singur; profit de ocazie, scot de pe mine totce-i ud, le întind în preajma sobei, la uscat, iar eu îmi fac culcuş comod pe un vraf de saltele şi plonjez în somn.

2. Vineri.

Afară e ziuă şi totuşi nu se vede nimic. O ceaţă deasă a coborât asupra muntelui sufocându-l. Ciobanii cu care am stat de vorbă aseară au spus că dacă ceaţa coboară de pe munte nu va dura mult până să dispară. Dar cine a stat s-o pândească de unde a năvălit?

Mă ridic din culcuş şi după ce servesc micul dejun îmi fac bagajele hotărând ca la ora opt, indiferent de vreme, să plec. Mă voi întoarce în şaua Galaţului şi de aici îmi voi continua drumul pecreastă, peste vârfurile Galaţului, Laptelui Mare, Negoieselor, Repede, Cormaia, Buhăescu, şi după ce voi coborî în Zănoaga Iezerului să cer găzduire la cabana meteorologică. În caz că voi fi refuzat voi coborî în Borşa.

Simt cum mă cuprinde o inexplicabilă bună dispoziţie şi un grozav chef de drum. Simţul umorului încă nu m-a părăsit cu toate că vremea de afară este tare urâtă. Plătesc găzduirea, îmi iau rămas bun de la gazdă şi plec conform planului pe care mi l-am făcut. Urc orbeşte până în Şaua Galaţului şi după o oră şi jumătate ating cei 2048 m. ai vârfului. Mă înfofolesc în folia de plastic pentru a mă apăra de ploaia care a început să curgă de sus; plouă liniştit, o ploaie caldă, fără vânt, fulgere sau tunete. Mă aflu undeva în stratul de nori şi soarele se iţeşte cu mare greutate prin ceaţa de deasupra mea. Cu lecţia învăţată în Bucegi caut cu privirea la picioarele mele şi descopăr tufe de smârdar (bujor de munte) care ard coasta muntelui. Cobor în Tarniţa Laptelui unde dau peste o turmă de oipăzită de unciobănel şi doi dulăi. Rămân uluit văzând ca sunt tratat cu indiferenţă de câini; oare călătoriile mele pe munte m-au transformat într-atât încât şi câinii să se fi obişnuit cu mine? Din cauza lipsei de vizibilitate ratez poteca ce urcă pe vârful Laptelui Mare şi o prind pe cea care-l ocoleşte, ambele purtând acelaşi marcaj, bandă roşie. Îmi dau seama prea târziu de acest lucru şi nu mă mai întorc din drum. Trec prin Şaua Puzdrele fără să văd ceva în jur. Simt cum poteca coboară lin şi după ce măstrecor printr-un desiş de jnepeni din care mă stropesc sute de duşuri, mă prăvălesc de pe un mal abrupt într-un drum de căruţă ce urcă din stânga, pentru ca puţin mai sus să dispară în smocurile de iarbă ce acoperă platoul care coboară în continuare, acoperit de pâclă groasă, urmând direcţia generală S. V.. Ajung la un indicator care mă dumireşte că sunt în Tarniţa Bârsanului. O rafală de vânt vine să împrăştie norii; profit de scurtul răgaz cât am vizibilitate, iar printr-o gaură razele soarelui mă încălzesc scoţând aburi din pantalonii-mi uzi, pentru a face fotografii şi a admira peisajul din jur. Văd pete de zăpadă care încă mai persistă prin locuri dosnice. Mai sunt 45 de minute până la amiază şi ar trebui să caut un loc de popas pentru masa de prânz dar cum nu mi-e foame mă hotărăsc să-mi continuu drumul. Îmi iau rucsacul în spate, mă pun la adăpostul foliei de polietilenă şi încep a icni urcând Piciorul Negoieselor. Intru din nou cu capul în nori şi ploaie, pătrund într-undesiş de arbuşti, întins şi puţin mai înalt decât genunchii mei. Mă plouă din toate părţile; de sus, din nori; de jos, din copăceii printre care calc; dinlateral scurte rafale de vânt strecoară picăturile prin deschizătura foliei cu care m-am acoperit. Prind o creastă prelungă poteca pierzându-se pe sub jnepeni viguroşi ce-mi ies în cale şi cu care, neavând încotro, mă iau la trântă, victoria înclinând când într-o parte, când în alta. Ploaia este calduţă şi mă binedispune. Mă lupt cu greutatea potecii şi lupta mă înveseleşte; sunt singur şi scot strigăte copilăreşti de plăcere; ajung la un loc unde jnepenii dispar lăsând vederii cărarea ce mai încolo se repede la peste 45˚ urmând muchia unei custuri. Este cel mai dificil loc pe care l-am întâlnit până acum dar cu calm reuşesc să-l parcurg fără surprize neplăcute. Marcajul turistic, care dispăruse din Tarniţa Bârsanului, reapare foarte frecvent şi după ce se strecoară pe sub o muchie mă scoate în Tarniţa Negoieselor.

Ies din nou sub plafonul de nori pe care-l pot atinge cu mâna. Am înfaţa mea mici formaţiuni de rocă având aspectul unor felii orizontale, sculptate de acţiunea vântului făcând impresia unor cărţi puse vraf, una peste alta. Denumirea locului, înscrisă pe hartă, este sugestiva: „La Cărţi”. Pe undeva, prin apropiere, trebuie să fie şi un lac dar nu-l văd. Cele două ore de mers din Tarniţa Bârsanului au scos multă apă din organismul meu şi se cere completată, drept care fac o pauză ceva mai îndelungată bând din când în când câte puţină apă pentru a restabili echilibrul. Tot nu-mi este foame aşa că amân prânzul pentru mai târziu. Ceţurile mi se prăvălesc din nou în cap răpindu-mi plăcerea de a admira împrejurimile, aşa că mă îndemn din nou la drum. Dinspre Maramureş se ridică aburi groşi ca dintr-un cazan cu apa în clocot; spre Valea Someşului ceaţa este mai subţire şi la un moment dat chiar o străbate razele soarelui; lipsa de vizibilitate îmi joacă aceeaşi festă ca în şaua Laptelui Mare, ratând de data aceasta vârful Repede. Poteca îl ocoleşte prin dreapta, prin căldarea de la obârşia pârâului Repedea, fără diferenţe de nivel pronunţate, strecurându-se printre bolovanii prăvăliţi de pe munte şi printre izvoare ce se preling unindu-se în vale pentru a forma râul Repedea care, sculptând în stânca muntelui splendide peisaje, se grăbeşte să-şi aducă obolul de ape Vişeului, vatră a strămoşilor noştri, ai moldovenilor şi maramureşenilor, Dragoş şi Bogdan, prin care suntem veri de sânge. Merg fiind atent doar la potecă şi la semnele de marcaj, până când acestea, socotind ca mi-au dat destul răgaz, se reped abrupt spre înaltul cerului; de sus se porneşte potopul de ploaie; plouă cald, plouă limpede; cristalul apei îmi spală picioarele iarba rămânând, ca prin miracol, totuşi limpede, fascinându-mă încât îmi vine să îngenunchez şi luând-o în pumni s-o beau sfinţindu-mă dar socotesc că aş comite un sacrilegiu şi, inconştient, feresc folia de pe cap –nu şi de pe rucsac- lăsându-mă purificat de şuvoiul celest; sufletu-mi cântă şi simt ce nu am simţit niciodată; o imensă fericire mă potopeşte, simţurile concentrându-mi-se doar spre această fericire supremă ne mai simţind, ca până atunci, usturimea tălpilor, durerea muşchilor sau inima bătându-mi în tâmple. Păşind printr-un iluzoriu Eden ajung, nu ştiu când, pe o culme, mai mult bănuită pentru că nu o văd, fac o întoarcere de 180˚ încât lipsa marcajului m-ar fi convins că mă întorc de unde am venit, urc uşor puţin timp apoi încep să cobor printre lespezi de piatră pe sub o coastă de munte ce o bănuiesc a fi a vârfului Obârşia Rebrii şi intru într-o şa mlăştinoasă unde recunosc, după silueta crucii de lemn care se zăreşte prin ceaţă, Tarniţa La Cruce, locul unde toamna trecută am abandonat excursia spre Pietrosul Rodnei din cauza vremii care se stricase. Acum starea vremii se deosebeşte doar prin faptul că plouă şi-i cald; atunci era lapoviţă. Caut cu privirea potecile de oi dinspre obârşia Guşeţului, pe unde coborâsem atunci, dar plec cu regret în suflet că nu pot vedea începutul unui traseu care s-a dovedit a fi atât de frumos. Tot uitându-mă spre obârşia Guşeţului scap din vedere marcajul şi-mi trebuie oarece timp să-l regăsesc. Urmez drumul spre Pietrosul Rodnei, pe marcaj bandă roşie, care mă duce pe sub muchia ce se ridică în stânga mea. Cobor uşor în căldarea din nordul culmii şi în acest moment plafonul de nori începe să se ridice descoperind splendorile de la izvoarele Buhăescului. Poteca se insinuează pe sub coasta ruinată a muntelui, sărind peste pietrele risipite haotic ca în urma cine ştie cărui cataclism, coborând uşor; spre dreapta, jos, licăreşte un lac în oglinda căruia norii îşi piaptănă cu cochetărie bărbile, iar nişte pasionaţi de frumos şi-au instalat, multicolore, cinci corturi minuscule, străjuite semicircular de vârfurile Buhăescu Mare –suplu, cu vârful ascuţit împungând cerul- Rebra şi Pietrosul –masive, cu mai bine de jumătate din înălţimea lor ascunsă în ceaţă–. Trec de-a curmezişul povârnişul pardosit cu lespezi de piatră aşezate aiurea, sar precum capra neagră, din piatră în piatră, iar după ce scap de acest sector lipsa marcajului mă face să mă învârt, ca ursul în jurul băţului, o bună bucată de timp fără să dau de semne care să-mi indice drumul cel bun. Mă aşez pe o lespede imensă, privesc peisajul selenar ce mă înconjoară, impun sistemului propriu de alarmă să-şi atenueze semnalele să pot judeca în linişte şi scot mijloacele de orientare, harta, ghidul turistic şi busola, le consult şi toate dau indicii sigure că sunt pe drumul cel bun. Dar lipseşte marcajul! În mod normal poteca urcă pe vârful Buhăescu Mare. Şi cum coasta Buhăescului este liberă de ceaţă mă întorc la ultimul semn de marcaj pe care-l văzusem, cercetez cu binoclul împrejurimile şi-mi imaginez că eu sunt cel care face marcajul… deci pe unde l-aş face?... Stabilesc din ochi un drum, la inspiraţie, care m-ar scoate în şaua dintre Buhăescu Mare şi Rebra şi-l urmez, hotărând ca în cazul când ceaţa se va lăsa din nou să mă opresc continuând mersul doar când voi avea vizibilitate perfectă. După vre-o cinci minute de mers nu-mi pot reprima chiotul de bucurie, multiplicat de pereţii de stâncă din jur, care izbucneşte din pieptu-mi; am descoperit pe o piatră vopseaua roşie încadrată cu alb a marcajului multiplicat în nenumărate exemplare orientându-se către locul ce mi-l fixasem ca reper. Lansez spre vârful ascuţit al Rebrei un imens răsuflat de uşurare şi mă aşez pe o piatră pentru un scurt popas. Mă uit spre abruptul Rebrei şi mă apucă disperareavăzând cât mai am de urcat, pe un plan înclinat cam la 45˚. Dar, vorba lui Cehov, mă bucur gândindu-mă că putea fi şi mai rău –de exemplu să urc până în vârf cu un lift care…s-ar fi putut bloca… între etaje şi cum aici nu are cine să-l repare…Încep să urc în pas uşor, dozându-mi forţele, oprindu-mă să-mi trag sufletul înainte de a mi-l pierde definitiv şi, încet-încet, mă apropii de vârful ascuţit ca un cui al Rebrei. Parcă pentru a mă răsplăti, Eol împrăştie ceţurile deschizându-mi perspectiva de jur împrejur şi zăresc în depărtare, spre est, un vârf ascuţit ca un ac pe care-l bănuiesc a fi Ineul. Doar Pietrosul se încăpăţânează să-şi ascundă, pudic parcă, vârful. În prim plan, pe direcţia Pietrosului, se ridică cota maximă a Rebrei, marcată de o bornă geodezică, până la care nu mai am mult de urcat. Când visam călătorind cu degetul pe hartă, plănuind acest traseu, îmi închipuiam Rebra (vârful) cu totul altcumva. Rebra îmi sugera silueta unei fete din poeziile lui Coşbuc, cu trupul suplu şi apucături şăgalnice, gata să-i joace feste flăcăului care-i cere o sărutare. Până la un punct este tocmai opusul a ceea ce-mi imaginasem. Cu trup solid de atletă îţi vine să-ţi blestemi soarta văzând, ajuns pe Buhăescu, cât mai ai de urcat. Ajung sus dar sunt decepţionat de căciula de ceaţă ce şi-a pus-o, cocheta, împiedicându-mă din nou să văd împrejurimile. Impresionată, poate, de dezamăgirea-mi şugubeaţa-şi fereşte puţin căciula-i pufoasă, atât cât să văd cărarea pe care voi coborî în adânca Curmătură a Pietrosului. Panta este foarte înclinată şi accidentată făcând ca poteca să aibă un traseu sinuos strecurându-se printre colţi de piatră şi, aidoma frumoasei din poeziile lui Coşbuc, când te aştepţi să-ţi dea sărutul care să te uşureze de efort atunci, de după un stei, apare un prag pentru trecerea căruia trebuie să te foloseşti de toate cele patru membre pe care ţi le-a lăsat moştenire strămoaşa noastră, maimuţa.

Fluierat golăneşte de ţapii de capră neagră ce stau la pândă, crezându-mă cine ştie ce duşman fioros, descind în adâncul Curmăturii Pietrosului răcorindu-mi faţa înfierbântată cu zăpada ce persistă aici şi rămân interzis văzând nişte capre (domestice) „alpiniste” ce pasc aici, la mai bine de 2000 m. Îmi fuge gândul la o prietenă de familie care ajunsă pe plaiurile Cindrelului a văzut nişte capre de culoare neagră şi povestea cu mare haz cum a vrut să mulgă una care s-a dovedit a fi ţap; voia cu tot dinadinsul să mă convingă că fuseseră capre negre şi nu nişte simple…capre negre. Am în faţa ochilor o turmă de capre domestice care mă surprind prin uşurinţa cu care se deplasează pe coasta abruptă, pardosită cu piatră, a muntelui. Sunt păzite de un vajnicciobănel cu care intru în vorbă şi aflu că-i din Rebrişoara. Mă despart de el şi dau nas în nascu trei dulăi fioroşi, apăruţi dintre bolovani, care cercetează „la metru pătrat” împrejurimile. După ce mă cercetează de la distanţă cu nasul, urechile şi privirile, convingându-se că nu au în faţa lor vre-un lup sau urs îmi arată dispreţuitori orificiul de sub coada ridicată. Răsuflu uşurat. Doamne, mai sunt şi câini de treabă în lumea asta! Încep urcuş epuizant spre vârful nevăzut al Pietrosului călcând din greu pe poteca alunecoasă şi adâncită, ca un făgaş, în pământ; nu simt oboseala dar sunt foarte sensibil la usturimea tălpilor revoltate de umezeala pătrunsă prin bocanci, tot atât de impermeabili ca o pereche de ciorapi, pe parcursul celor opt ore de mers. Când urcuşul se mai potoleşte un pic ajung la marginea unui hău protejat de o balustradă din fier beton cam cât degetul de groasă. Mă aflu deasupra căldării glaciare a Iezerului şi, jos de tot, zăresc ca pe o jucărie cabana staţiei meteorologice. Dinspre vârf apare coborândspre mine o pereche. Între timp, cum se pornise din nou ploaia, mă adăpostisem sub folia de polietilenă aşa că încep a-mi face procese de conştiinţă gândindu-mă că s-ar putea să-isperii pe cei doi turişti confundându-mă, poate, cu vre-un… o.m.n. (obiect mergător neidentificat –idee proprie). Dovedindu-se mai curajos decât mă aşteptam, domnul Bogdan Cândea, colaborator la revista România Pitorească, fiul istoricului Virgil Gândea (după spusele dumnealui) mă anunţă că mai am 100 m. până la vârful Pietrosul (pe care acum îl văd) şi menţionează prevăzător „dacă nu aţi mai fost”. Se manifestă foarte prietenos. În timp ce-mi dă o mulţime de informaţii despre zona în care ne aflăm îl studiez cu atenţie; este mai tânăr decât mine, înalt şi slab, parcă neavând destulă putere să calce munţii, poartă ochelari cu multe dioptrii şi este foarte comunicativ. Îmi solicită un chibrit să aprindă o ţigară dar cum nu reuşeşte i-o aprind eu la adăpostul foliei. Mă chestionează asupra traseului pe care-l urmez; aflând că voi coborî în Borşa îmi spune că şi ei au gazdă în oraş şi-mi promite să mă aştepte la Iezer să mergem împreună. Îi spun că e posibil să mai întârzii pentru că nu vreau cu nici un chip să plec de pe vârf până nu se vor risipi cât de cât negurile să pot admira priveliştile din jur. Spune că vor aştepta pentru că şi dumnealor întenţionează să facă un popas mai îndelungat, după care ne despărţim. Urc spre clădirea ca o cazemată a staţiei meteo automate de pe vârf, călcând pe lespezi de piatră aşezate în trepte ca de mână de om. Şi iată-mă, după două încercări nereuşite, pe vârful Pietrosul Rodnei la 2303 m. înălţime, cea mai mare altitudine din Carpaţii Răsăriteni. De pe blocul imens de piatră de la cota maximă desprind un mic souvenir pentru borcanul meu cu munţi de acasă, apoi îmi fac adăpost de ploaie sub folia de polietilenă şi masă pe o lespede de pe malul hăului ce se deschide undeva spre zănoaga clocotindă de ceaţă. Nu-mi pasă de picăturile ce bat darabana în acoperişul meu improvizat şi servesc prânzul cel mai gustos ce mi l-am oferit vreodată. Este normal să fie aşa după cele opt ore de mers urcând, uneori prin ploaie, cinci vârfuri de peste 2000 m, altitudine. După ce termin această prea lumească necesitate, dejunul, şi-mi adun lucrurile în rucsac, ca sub o vrajă, norii se ridică lasându-mă să-mi hrănesc sufletul cu mirificul peisaj ce se desfăşoară sub privirile mele. Am în faţă întreaga panoramă a crestelor Rodnei, cu depărtările uşor înceţoşate dar cu orizontul spre Munţii Maramureşului complet închis. La picioare, spre nord, se întinde hăul adânc al Zănoagei Mari, iar uşor spre dreapta, închisă într-un uriaş amfiteatru format din muchia Piciorului Moşului şi culmea Piatra Albă, Zănoaga Iezerului cu lacul în oglinda căruia se admiră, cochete, flenduri de nori; tocmai jos, în gura potcoavei, ca o jucărie, se vede cabana meteorologilor. SpreNV se întinde muchia, accesibilă doar caprelor negre, a Culmii Hotarului. Spre vest izvorul Pietrosului (altul decât cel ce formează râul Pietrosul) curge, firicel vijelios, spre întâlnirea cu Bătrâna şi Valea Gropii –unite mai sus– pentru a forma împreună un râu ce poartă numele legăturii de sânge a maramureşenilorcu moldovenii, Valea Dragoşului, ce-şi varsă obolul de ape, la vest de Borşa, în Vişeu. La sud se întinde culmea Buhăescu-Pietrosul, cu Rebra în prim plan care pare foarte înaltă în comparaţie cu joasa Curmătură a Pietrosului; năzdrăvana, care îl domină pe sfiosul Buhăescu Mare, poartă la gât salba a patru lacuri botezate, ca o recunoaştere a demnităţii masculine, cu numele de Tăurile Buhăescului, iar râul format din aceasta idilică unire se cheamă tot Buhăescu. La est, culmea prelungă a vârfului Puzdrele (Puzdrea, îi mai spun localnicii) pune în inferioritate, prin măreţie, celelalte vârfuri care mi-au scos sufletul şi kilograme de transpiraţie. Jos de tot, spre nord, uşor atenuată de ceaţa diafană, imaginea Borşei se întinde pe valea Vişeului, şi ale altora a căror ape vin să sporească debitul unuia din cele trei râuri care sfinţesc Maramureşul: Iza, Mara, Vişeu. Simt cum în inima-mi, alături de cabana lui nea Niculaie de pe Rarău, îşi face loc acest oraş al Maramureşului despre care nu se vorbeşte prea mult.

Cu părere de rău, deoarece nu pot opri timpul în loc, după ce iau cu mine pe peliculă câteva imagini, îmi iau calabalâcul la spinare şi încep să caut poteca pe care să cobor în Zănoaga Iezerului. Nu mă îndur totuşi să părăsesc aşa repede vârful pentru că o gingaşă şi roşcată capră … neagră mă mai reţine încă vre-un sfert de oră; o descopăr în timp ce-mi rotesc privirile asupra peisajului, în semn de rămas bun. O zăresc pe muchia Zănoagei Mari, spre valea Pietrosului, la vre-o două sute de metri distanţă de mine, stând nemişcată, ca făcând parte din peisaj şi căutând atentă în vale. Mă simte şi-mi aruncă o privire impasibilă după care continuă să studieze cu interes acel ceva din vale. Vreau să plec dar imaginea caprei mă ţine pe loc; dacă ar pleca m-aş putea mişca şi eu, de aceea fac zgomote uşoare pentru a o determina să plece; nu reuşesc, ba ca să-şi manifeste şi mai convingător lipsa de interes scurmă piatra de câteva ori cu copita în locul pe care mai apoi se culcă. Îmi vine să mă aşez lângă ea şi, cuprinzându-i umerii, să ascultăm împreună „Poema Inimii” contopindu-ne în decorul paradiziac al muntelui. O boare de aer rece îmi aminteşte că se apropie seara şi mai am de întins o bună bucată de drum până la Borşa.

Prind poteca şi încep să cobor pe serpentine dese spre fundul circului glaciar marcat de ochiul aproape rotund al lacului Iezer, numit şi „Tăul Fără Fund”; am auzit de la unii din localnicică este atât de adânc încât nu are fund şi comunică cu Marea Neagră sau cu Dunărea – acest lucru l-am aflat de la un inginer în aprilie când am fost la Borşa precum şi de la ciobanii din căldarea Negoescului cu care am stat de vorbă aseară. Dar aceasta este doar legendă. Prin binoclu văd proaspetele mele cunoştinţe aşteptându-mă aşezate pe tăpşanul din preajma cabanei meteo dar când mai am puţin până la Iezer, pierzându-şi probabil răbdarea, o iau încet pe drumul care coboară spre valea Pietroasei. Ochii-mi caută lacomi spre priveliştea din zănoagă, pe care nu o văzusem în primăvară din cauza stratului gros de zăpadă care acoperea totul lăsând liber doar unochi mic din suprafaţa lacului deasupra căruia coborâşul abrupt al potecii se domoleşte luând-o pieziş prin grohotişul de sub Piatra Albă lăsându-se pe nesimţite în preajma unui bolovan uriaş lângă care au fost aprinse nenumărate focuri, afumându-l, astfel că te duci cu gândul la cine ştie ce altar al vreunei credinţe străvechi pe care se aduceau jertfe cine ştie cărei divinităţi păgâne protectoare, poate, a iubirii; pentru că frumuseţea din jur îţi induce un copleşitor simţământ de iubire. Beau cu sete din apa limpede a lacului apoi, cât îmi trag sufletul, privesc roată; mai întâi la imensitatea pereţilor care se ridică în jurul meu şi din înălţimea cărora am coborât; fluierături stridente izbucnesc printre stânci, marmotele-strajă percepându-mi prezenţa ca pe aceea a unui vrăjmaş dau alarma; mă uit după ele dar nu reuşesc să le descopăr, drept pentru care mă delectez în continuare cu splendoarea priveliştii din jur. Din înalturi, pe poteca ce se vede conturată în serpentine scurte şi dese pe peretele aproape vertical, se vede coborând un grup de patru persoane;chiar de lângă lac izbucneşte ascuţişul unei stânci acoperită cu muşchi şi continuându-se, după un mic platou, spre muchia zimţată care desparte Zănoaga Mare de Zănoaga Iezerului pe care, mai spre cabană, se vede urcând o potecă mărginită cu balustradă de lemn şi, cu binoclul, descopăr, în locurile mai dificile, chiar trepte amenajate din piatră. Pe partea cealaltă coboară, tot la fel de prăpăstios, peretele Pietrei Albe. Toate acestea formează circul glaciar al Iezerului care are formă de „U” mult alungit. Poteca se strecoară printre pâlcuri de jnepeni, cu exemplare impresionante, însoţită de conducta care duce apă la cabană. Părăsesc, simţind acelaşi regret ca pe vârf, Iezerul şi mă îndrept spre Borşa grăbind pasul să ajung familia Cândea. Trec pe lângă cabană, iar prietenul meu din aprilie, ne mai cunoscându-mă, se zbuciumă amarnic în lanţ plin de ciudă, poate, de lipsirea de libertate. Prind un drum săpat în coasta muntelui care, după ce ocoleşte un pinten înecat în tufişuri de jneapăn şi potopit de rugi de afin, în două serpentine lungi coboară din zona alpină a Piciorului Moşului şi pătrunde în pădure. Aflu cunoştinţele mele angrenate în discuţie cu un grup de turişti care urcă pe munte. Coborâm împreună, iar tovarăşul meu se dovedeşte a fi un om deosebit de volubil. Aflu astfel că ambii sunt absolvenţi ai facultăţii de filologie, doamna fiind profesoară de limba română, iar dumnealui traducător de limbă engleză la un institut de cercetări biologice din Bucureşti. Îmi mai povesteşte aventuri trăite pe munte şi-mi spune că de ajung în Retezat să merg la Gemenele şi să spun că-l cunosc pe dumnealui; îmi spune că acum petrece câteva zile de concediu în Maramureş şi că sunt cazaţi la un cetăţean din Borşa; la hotel nu sunt locuri şi-mi propune să merg cu dânşii pentru că, chiar dacă gazda dumnealor nu va avea loc, sigur voi găsi cazare la vre-unvecin. Totuşi ideea mea este de a mă caza la hotelul Iezer, sperând să fie de serviciu recepţionera pe care am cunoscut-o în aprilie şi care-mi promisese că mă va servi întotdeauna când voi veni prin Borşa. Dar în cazul când din cine ştie ce motive planul nu-mi va reuşi trebuie să urmez propunerea lor.

Angrenat în discuţii nu-mi dau seama când trece timpul şi mă pomenesc în marginea pădurii, la canton, unde drumul ni se încrucişează cu al unui cetăţean, purtător al unei monumentale bărbi; „bună ziua” îl salut; „laudăm pe Isus”, îmi răspunde; „din ce sectă va fi făcând parte?” comentez răspunsul în gând, şi ne vedem fiecare de ale lui. Drumul se prelinge pe lângă un grup de case unde nişte copii ne cer gumă de mestecat. După încă vre-o oră de mers ajungem în faţa hotelului Iezer; îmi iau rămas bun şi domnul Bogdanzice că-şi vor continua drumul mergând mai încet, în caz de nevoie să-i pot ajunge. Intru la recepţie şi ce văd mă întoarce cu 180˚ propulsându-mă pe urmele familiei Cândea; pe masă tronează, ţanţoş, afişul cu „nu mai avem locuri la cazare”, iar în spatele mesei stă singurul bărbat recepţionerde la hotelul Iezer pe care aflasem că amabilitatea nu-l dă afară din casă. Dar şi la proaspetele mele cunoştinţe remarc ceva care mă determină să fac pasul înapoi. Doamna profesoară cam pufneşte pe nări, iar pe domnul Bogdan îl văd cam stingherit. Presupun că aceasta se datoreşte invitaţiei pe care mi-a făcut-o şi pun la cale o strategie de a ieşi elegant din situaţie. După ce întreb dacă mai este mult până la gazdă, şi aflu că mai este încă, fac pe mofturosul spunând că-i prea departe; domnul Bogdan răsuflă uşurat şi se oferă chiar să mă ajute să găsesc o gazdă în zona în care ne aflăm. Întrebăm la prima casă întâlnită; primim răspuns negativ dar suntem îndrumaţi două case mai înapoi. Doamna Cândea îşi continuă, vizibil supărată, drumul dar prea amabilul dumneaei soţ se întoarce cu mine. Nici aici nu am noroc. Pentru a evita vre-o dispută conjugală îl sfătuiesc să-şi urmeze consoarta pentru că mă voi descurca singur. Acceptă doar după ce-l asigur că am capacitatea de a-mi rezolva problema cazării şi ne despărţim stabilind să ne întâlnim mâine la ora zece la barul hotelului Iezer. Mă întorc încet din drum chibzuind la ce am de făcut. Mă hotărăsc să apelez la părintele Simion Mihali pe care-l cunoscusem la biserica din spatele hotelului, în aprilie, totuşi mă reţine faptul că nu a luat legătura cu mine, aşa cum convenisem, să ofer găzduire fiicei dumnealui pe perioada examenului de admitere la facultate. Nu am ce face pentru căaltă soluţie nu există. Mai apelez la o casă unde din nou sunt refuzat lucru care mă face să mă îndrept hotărât spre biserică. Seara s-a lăsat binişor peste oraş aprinzând lumini pe la ferestre. Mai am câteva case până la colţul străzii care mă va scoate în faţa bisericii când, trecând pe lângă o casă, văd cum se aprinde becul de afară, de deasupra uşii şi o tânără îmbrăcată în alb se îndreaptă spre cişmeaua de la colţul casei. Ceva din mine mă îndeamnă să mai încerc o dată. Bat cu sfială în poartă, cu băţul de schi şi când se întoarce zic;

-Bună seara, şi continuu fără să mai aştept răspuns, nu primiţi un drumeţ ieşean pe care l-a prins seara prin Borşa, în găzduire pentru o noapte?

Răspunde ceva, ca o încuviinţare mi se pare mie, nu am înţeles ce, şi intră în casă. Aştept o vreme, şi când sunt pe punctul de a pleca crezând că ce am luat eu drept un răspuns favorabil fusese în realitate un refuz, se deschide uşa şi apare fata în alb urmată de o femeie robustă îmbrăcată în negru; se apropie de poartă. Presupun că femeia, care pare puţin mai tânără decât mine, este persoana de care depinde dacă mi se va oferi sau nu găzduire, aşa că trebuie să mă port astfel încât să nu fiu luat drept ceea ce nu sunt. Explic.

- Sunt un turist, vin de la Iaşi, din Moldova, am făcut o excursie în Munţii Rodnei şi acum am coborât de pe Pietrosul. Nu am găsit loc la hotel aşa că am pornit în căutare de gazdă, doar pentru o noapte, mâine urmând să plec acasă. Se uită la mine fără a mă studia îndelung, aşa … o privire fugară dar pătrunzătoare şi deschide portiţa invitându-mă.

- No, intraţi dară!

Casa de bârne este foarte aproape de gard aşa că după ce intru pe poartă fac doar câţiva paşi, urc două trepte de beton şi pătrund într-un antret, destul de spaţios, din care, prin două uşi, în faţă şi în stânga, se intră în două camere. În uşa din stânga, îmbrăcată într-o fustă neagră, lungă, cu o bluză albă ca zăpada, cu cusături la mâneci şi la gât, subţire şi nu prea înaltă, cu faţa uşor ridată dar plină de zâmbet, cu ochii mari, lacomi parcă să vadă totul dintr-o privire, ducându-şi cu semeţie anii ce par destul de mulţi (avea să aflu puţin mai târziu că are 83 de ani) îşi face apariţia … bunica mea din partea mamei, „mămăica bătrână” cum îi spuneam noi nepoţii. Nu am cunoscut-o, eu fiind foarte mic atunci când a părăsit această lume, dar sunt sigur că aşa arăta. Părul alb îi este acoperit de o basma neagră, de lână, aşa cum am văzut-o pe „mămăica bătrână” într-o fotografie. Este mama stăpânului casei. Scot buletinul de identitate şi-l întind femeii care mă primise pentru a-l ţine garanţie până voi pleca. Refuză, nici nu vrea să se convingă că mă cheamă aşa cum am spus. Sunt invitat să mă fac comod, invitaţie pe care nu zăbovesc s-o urmez. Dau rucsacul jos din spate, îmi aleg o pereche de ciorapi uscaţi şi bascheţii, îmi las bocancii şi ciorapii, uzi şi murdari şi unii şi alţii, pe pragul de beton din faţa uşii, îmi răcoresc picioarele la robinetul din colţul casei şi mă întorc. Mi se spune să mai aştept puţin până doamna Dorina, aşa aflu că o cheamă pe stăpâna casei, aranjează camera în care urmează să dorm, după care voi putea merge să mă schimb de hainele prăfuite şi îmbâcsite de transpiraţie. Îmi ţine companie bătrâna şi fata în alb, pe care aflu că o cheamă Maria, are 20 de ani, a terminat liceul şi lucrează la o cooperativă de croitorie din Borşa. Nu este înaltă, are uncorp suplu, vorba blândă şi un surâs permanent îi luminează faţa. Fără să vorbească prea mult, mezina Dana, elevă la liceul din Borşa, moşteneşte ochii mari şi negri ai bunicii paterne, are pe faţă acelaşi surâs ca al surorii mai mari; mă studiază cu ochi în care îi sclipeşte o lumină ghiduşă, gata parcă să facă vre-o şotie.

Vorbeşte mai mult bătrâna care, după ce mă chestionează un timp, trage probabil concluzia că sunt un om de treabă şi îşi deschide sufletul. Mi se spune că am nimerit la familia fiului ei, Dumitru Danci care este miner la Baia Borşa, iar acum este de serviciu „pe schimbul trei”. Mai aflu că familia este compusă din: feciorul, nora ei, Dorina, trei nepoate, Maria, Ana, Dana şi un nepot, Dumitru; aflu astfel că în Maramureş este obiceiul ca feciorul cel mai mare să poarte numele tatălui şi, uneori, fata cea mai mare poartă numele mamei. Dumitru cel mic (de regulă copilul este strigat cu nume de alint pentru a-l deosebi de tată) face armata la grăniceri, la Constanţa; Ana, nepoata mijlocie, este la Iaşi pentru a da examen de admitere la facultatea de chimie. Şi mi se povesteşte o întâmplare care-mi aprinde ruşinea în obraji pentru ieşenii mei. Dumitru a fost la Iaşi cu Ana să-i ia loc la cămin pentru perioada examenelor, să facă vizita medicală şi s-o înscrie pentru examen. Aveau pentru asta nevoie de vre-o două zile. Loc la hotel nu au găsit, iar pentru o noapte de găzduire la particularii ce-şi ofereau serviciile prin gară li s-a pretins o suma enormă. Pentru că nu au avut bani suficienţi au dormit în sala de aşteptare a gării. În timp ce stăm de vorbă, apare Dorina spunând că pot merge în cameră să mă schimb, după care să vin la masă. Zadarnic am încercat să refuz masa motivând că nu-mi este foame pentru că nu a fost admisă nici o motivaţie. Ar fi fost o impoliteţe să nu servesc din ceea ce gazda mi-a oferit cu multă amabilitate, aşa că după ce m-am schimbat în haine curate şi uscate am mers să cinez.

Sunt foarte impresionat de găzduire. După lipsa de omenie a concetăţenilor mei din Iaşi faţă de Dumitru şi Ana, eu sunt găzduit în camera de curat a familiei. Gândul îmi fuge cu mai mulţi ani în urmă când, aflat într-un circuit prin ţară cu motoreta, am înnoptat într-un oraş din Ţara Oaşului unde aveam o rudă pe care nu aş fi vrut s-o deranjez dar am avut acelaşi ghinion de astăzi: nu am găsit loc la nici unul din hoteluri. Neavând încotro am îndrăznit să cer găzduire rudei mele. Stăpânul casei m-a primit cu multă amabilitate şi bucurie. Nici soţia lui nu m-a primit cu mai puţină amabilitate. Venind vremea culcării mi-a oferit un pat în bucătărie şi numai intervenţia delicată a rudei mele a făcut-o să-şi schimbe gândul. Eu eram mulţumit şi cu bucătăria după o zi de drum în care parcursesem 260 km., ultima parte a zilei printr-o ploaie torenţială, şi o baie fierbinte care mă moleşise de adormeam cu îmbucătura în gură. Acum, după ce mai stau un pic de vorbă cu gazdele mele care mi-au încălzit sufletul merg la culcare, nu mai puţin obosit., după 11 ore de mers pe munte pe o vreme care nu prea m-a protejat.

3. Sâmbătă.

Este dimineaţă şi mă trezesc pe partea pe care m-am culcat. Mai lenevesc câteva minute în aşternutul cald şi privesc în jurul meu. Lucruri ţesute în război sau cusute în motive maramureşene mă înconjoară, iar de uşa nefolosită ce dă în camera vecină văd rezemată o pereche de schiuri şi lângă ele o pereche de clăpari. Mă duce gândul la iarna petrecută cu Cecilia pe Rarău şi la zbenguiala mea pe schiuri. Dacă aş fi găsit loc la hotelul Iezer aş fi stat până mâine seară dar pentru că nu pot să speculez amabilitatea gazdelor mele îmi propun să plec diseară.

Acum, amintindu-mi de întâlnirea cu soţii Cândea, sar din pat şi mă îmbrac. Ies din cameră şi fac cunoştinţă cu stăpânul casei, Dumitru Danci, un om nu prea înalt, slăbuţ, brunet, cu vorba deosebit de blândă. Îi dau bineţe şi mă recomand, apoi îi spun împrejurarea prin care am ajuns aici şi-mi cer iertare de îndrăzneală. Mă linişteşte şi-mi spune că la dumnealor oaspeţii suntbucuria casei. Îi spun că voi pleca după masă, iar acum mă duc să vizitez puţin centrul după care am o întâlnire la barul hotelului Iezer.

Ies în oraş, fac un tur prin magazinele în care nu găsesc mare lucru apoi, cu jumătate de oră înainte de întâlnire îmi caut loc la o masă din bar. Timpul trece şi familia Cândea întârzie. Îmi fac companie dintr-un „nechezol” continuat cu un coniac mare, completat cu unul mic. Mă distrez urmărindu-l pe Mitică. Mitică este omul de crâşmă al oraşului Borşa. „Muşcat de filoxeră” de cu zori, s-a pornit pe la cârciumi să-şi potolească focul din chilipiruri care însă, în ziua aceasta, întârzie să apară. Mitică nu se descurajează ci insistă, spre disperarea barmanei care periodic îl scoate afară din local şi tot periodic Mitică se întoarce, ca o muscă sâcâitoare. Îl privesc cu atenţie şi constat că Mitică face excepţie de la regula după care beţivul este îmbrăcat în zdrenţe şi răpănos, dimpotrivă este curat, îmbrăcat cu haine corect încheiate, jegul pielii lipseşte cu desăvârşire. Dacă ar fi stat liniştit la o masă l-ai fi putut lua drept un consumator onorabil. Dar Mitică nu are astâmpăr şi umblă de la masă la masă bolborosind ceva, probabil cerând băutură, neţinând cont de sexul celui căruia i se adresează. Urmărindu-l pe Mitică fac încă o constatare: la Borşa egalitatea femeii cu bărbatul se manifestă chiar şi în ceea ce priveşte accesul în cârciumă. Ce-i drept nu am văzut nici una care să-i facă pereche lui Mitică. Ar fi fost de tot hazul. Un client agasat probabil de insisţentele lui Mitică îl avertizează:

- Mitică, ieşi afară! Dacă te spun Măriei îţi face un joc cu învârtite de pe Iza şi strigături de pe Mara! Încerc să mă edific asupra învârtiturilor şi strigăturilor pomenite dar nu reuşesc. Rezultatul este că Mitică se linişteşte. Pentru un timp. În sfârşit, cu o întârziere de marchizi, familia Cândea îşi face apariţia. Depănăm povestiri din peripeţiile noastre şi dacă ieri aveam impresia că domnul Bogdan se cam laudă, acum mă conving că cel puţin în privinţa numărului de locuri vizitate lucrurile sunt reale. Fiind angajat al unui institut de cercetări biologice din Bucureşti face multe călătorii de documentare în diferite locuri din ţară. Sosind ora prânzului ne mutăm la restaurantul hotelului Iezer şi reuşim să servim dejunul. Ne despărţim buni prieteni, Bogdan Cândea dăruindu-mi ghidul turistic al munţilor Suhard care mie îmi lipseşte, iar dumnealui are două exemplare, şi ne promitem să corespondăm.

Cumpăr o sticlă de vodcă şi merg la gazda mea. În timpul care mai rămâne până la plecare, după ce-mi fac rucsacul, stau de vorbă cu stăpânul casei, Dumitru Danci, cu Dorina şi Maria, cu bătrâna. Dumitru refuză să primească bani pentru găzduire şi chiar se supără când insist, spunând că şi-a dat seama cât de greuîi este călătorului care nu găseşte loc de înnoptat sub un acoperiş. Stăm la un pahar de horincă şi sufletele ni se încălzesc, inimile ni se deschid şi o mare prietenie se leagă între noi. Cât stăm de vorbă, Maria iese repede din casă şi se întoarce cu ciorapii ce-i descălţasem aseară; îi spălase şi-i pusese la uscat uitând de ei. Rămân fără grai, puternic impresionat. Şi ca uimirea să nu rămână singulară, nu m-a lăsat să bag bocancii în rucsac până ce nu i-a curăţat, cu toată opoziţia mea, scuzându-se (!!!) că nu a făcut-o aseară pentru că erau uzi. Ne despărţim făcându-ne invitaţii reciproce de a ne vizita, facem schimb de adrese, las numarul de telefon.

Şi prin ploaia caldă, care începuse să curgă, plec pe jos spre gară. Ce contează că mă udă ploaia? Mă simt extrem de fericit şi-mi vine să iau Maramureşul în braţe şi să-l sărut. De undeva, se insinuiază zvon de muzică şi apropiindu-mă văd prin poarta deschisă adăpost pentru nuntaşi, pavoazat cu frumoase lăicere de lână pe care roşesc uriaşe flori de trandafiri, iar o ceteră zice cu nostalgie „Ciobănaş cu trei sute de oi.”

Mă instalez în tren şi nu-mi dezlipesc ochii de la crestele zugrăvite pe albastrul cerului, de pe care coborâsem, şi simt în inimă viitoare chemări. Mă lupt cu mine însumi încercând să înving dorinţa de a mă întoarce anul acesta din nou pe aceste meleaguri. Ar fi nedrept acest lucru, nedrept faţă de multe alte locuri frumoase care aşteaptă să fie vizitate. Şi călătorind cu trei trenuri: de la Borşa la Vişeu, de la Vişeu la Salva şi de la Salva la Iaşi, prelungesc sâmbăta în duminică într-un tren arhiaglomerat, călătorind literalmente într-un picior de la Salva la Suceava. Îmi abat atenţia de la durerea de picioare la expresiile verbale din jur amuzâdu-mă la auzul unora de genul: „faceţi un loc pentru domnişoara asta gravidă!”Ajung acasă cu usturimea în tălpi şi cu regretul în suflet că totul s-a terminat atât de repede. A fost o excursie minunată, chiar dacă a plouat, pentru că muntele merită să fie văzut în orice ipostază.

Şi este splendid în orice ipostază.

Scot lucrurile din rucsac, le pun pe fiecare la locul lor şi încep să visez la o nouă întâlnire cu măria sa MUNTELE.

                                                      ------------------------------
                                                      ---------              ---------
                                                      ---------              ---------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 7947, Ultima actualizare: Joi, 5 Iun 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RODNEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii