Aici este un indicator ce ne spune ca trebuie sa ii urmam cursul in aval
pentru a ajunge la pestera.
Copiii cuminti, Andrei si cu mine coboram pe un drum betonat ce da intr-o
statie de balast (de macinat piatra sau ce o fi fost), iar baietii
"rai", alde Nati si Cata, la marginea podului se pregatesc pentru o
coborare "pe directa" pana in albia paraului.
Ajung jos cu Andrei, traversam paraul pe pietre si ne pregatim sa ii
intampinam pe coboratorii nostri. Scot camera. Nati porneste. O ia pe directa,
sare peste ceva pietre si ajunge cu bine jos. Vine randul lui Cata. Franeaza
putin in partea de sus, apoi isi da drumul. Bicicleta sare cand in stanga,
cand in dreapta, dar pastreaza directia. Trece in viteza pe langa mine si se
opreste undeva chiar pe malul apei.
Se aude un strigat al victoriei. Pe malul celalalt al paraului, un om batran,
paznicul statiei de "betoane" isi face cruce si se intoarce resemnat
la "locul de munca"...
Lasam in urma balastiera si intram pe o vale frumoasa, cu iarba verde. Paraul
face ceva meandre si se pierde mai jos in padure, in inclestarea cu muntele.
Acolo este pestera.
Ezitam intr-o prima faza pe ce mal sa inaintam, trecem pe cel stang, apoi ne
blocam. Ne intoarcem pe malul drept si ne oprim in padure, chiar indreptul
unui izvor.
Am facut pana aici putin mai bine de 3 ore de la plecare, cam 24 km cu o medie
de 17-18 km/h. Plus fotografiile si opririle de rigoare.
Cata si cu Andrei raman cu bicicletele la izvor, eu si cu Nati intram in
padure pentru a vedea cum ajungem la pestera. Valea se ingusteaza brusc, apa
devine involburata. Mergem pe malul drept, trecem de o cascada artificiala, ne
intrebam pentru ce or fi facut-o, traversam pe malul stang al apei si ajungem
in cateva minute in locul unde un imens bolovan incastrat intre peretii
muntelui pare a ne fi blocat inaintarea. Totusi pe sub el se poate trece mai
departe. Se pare ca mai sunt doar cativa metri pana la intrarea in pestera
pentru ca in fata noastra valea este inchisa de pereti abrupti.
Undeva deasupra, recunosc o sa ce da in drum, sa de unde acum vreo doi ani
m-am uitat in jos...
La Pestera Ponicova
Ne cocotam pe o piatra deasupra apei pentru
a arunca o privire mai departe. Totul e ud, plin de muschi si aluneca foarte
tare. Nati chiar o ia putin la vale, fara urmari insa.
Convinsi ca acolo e pestera, dar si de faptul ca fara o coarda e cam periculos
de coborat, plus ca nu prea mai avem timp de explorari, ne intoarcem. Imi
amintesc ca totusi pestera e destul de greu de vizitat, necesita echipament
tehnic, asa ca nu ne pare chiar rau ca nu am mai inaintat.
Totusi promitem ca vom reveni si cu o coarda.
Ne reintalnim cu Cata si Andrei. Bine, bine, dar acum ce facem cu Andrei
caruia i-am promis ca ii aratam pestera?
Trebuie sa il ducem si pe el, macar pana unde am fost noi. Eu ma bucur, iau si
aparatul si camera pentru a face cateva poze.
Ajungem la bolovanul spanzurat. Cata se hotaraste sa coboare sa vada ce e mai
departe. Eu sunt putin sceptic, dar vazandu-l ca deja e jos ma linistesc si
imi zic ca stie el ce face.
Asteptam putin pana il revedem jos, descult, cu bocancii in mana. Pesemne s-a
udat, imi zic!
Urca la noi si ne povesteste ca intradevar zona e cam inaccesibila fara
materiale tehnice, dar ca e interesant de vazut si pana acolo.
Ne multumim cu atat si ne intoarcem. Andrei este multumit si el si intelege
situatia.
Ne intoarcem la izvor, ne alimentam cu apa si o pornim inapoi. Ne gandim ca
daca la venire am facut cam 3 ore, din care 2 de pedalat, acum, obositi fiind,
precis ne va lua 3 ore sa ajungem la masina.
Dar, n-a fost sa fie asa!
Iesim din padure, trecem apa din nou peste pietre, urcam pana in drum si de
aici incepem sa pedalam la deal... Cam greu, dar stiam ca din dreptul
bufetului urmeaza o coborare a-ntaia!
Cata scoate coarda pentru a-l remorca pe Andrei, dar copilul trage tare si se
tine foarte bine. Il mai impinge din cand in cand de la spate, asa ca repede
strabatem kilometrul ce ne desparte de varful pantei.
Schimbatoarele se aud din nou mutand lantul pe foliile mari din fata si pe
cele mici din spate... Vantul ne suiera pe la ureche... 40-45km/h arata
vitezometrul... O placere... In cateva minute suntem jos in golful Dubovei.
Raman in urma sa fac niste poze in lumina calda a soarelui.
Golful Dubovei
Baietii o pornesc inainte, dar stiu ca ma vor astepta la
intrarea in Cazanele Mici. Intradevar asa a fost. Ii ajung din urma. Ma uit la
ceas. Nu trecusera nici 20 min de cand am plecat si noi facusem mai bine de 7
km...
Intram in Cazane uitandu-ne la un remorcher-impingator ce urca incet pe Dunare
impingand doua platforme. Intreaga "coloana" cred ca avea mai bine
de 150 m si manevra destul de greu.
Lasam in urma in viteza, pe Decebal si ne pregatim sa iesim din Cazane. Ii
depasesc pe baieti si o iau la goana inainte oprindu-ma la indicatorul cu
Cazanele Mici. Baietii undeva mult in spate, pornesc. Ii urmaresc prin
obiectivul camerei. 3 punctulete mici care o iau in viteza la vale devenind
din ce in ce mai mari. Intra pe linie dreapta si linistea este
"tulburata" de fasaitul cauciucurilor ce devine din ce in ce mai
puternic. Trec in viteza pe langa mine, abia pot sa ii urmaresc cu camera.
Cata imi striga: 45km/h!
Bag camera in rucsac si o iau si eu la vale pe portiunea ce a mai ramas.
Mergem destul de tare si realizam ca de fapt mai mult coboram decat urcam.
Cazanele au ramas mult in spate. Pe nesimtite ajungem la
mai putin de 6 km de locul unde ne-am lasat masina. Nu trecuse nici o ora...
Intrarea in Eselnita
Incercam sa bem un suc la un bar - Perla Dunarii de pe
margine drumului, dar ni se spune ca localul e inchiriat...:-(
Asta e! Ne consolam si ne continuam pedalatul.
Ritmul incepe sa mi se para infernal. Andrei se tine fantastic... Ma opresc
sa-mi trag sufletul, apoi gonesc sa-i ajung pe baieti. Ce-am castigat, ma
intreb?
Lasam Dunarea sa curga linistita spre Portile de Fier, iar noi incepem sa
urcam spre sat. Iarasi schimbam viteze, iarasi devine greu. Noroc ca vedem in
drepta drumului un butic si ne oprim. Cumparam o cutie cu suc de rosii si una
cu suc de piersici de la Tutti Frutti.
Ne asezam pe niste barci de metal pe marginea drumului. Cred ca niciodata nu
mi s-a parut sucul de rosii atat de bun!!! Reusesc sa ii patez pantalonii lui
Cata, dar sper ca detergentul cel inteligent va rezolva situatia!:-)
Cutiile de suc se golesc umplandu-se cu aer... Noi ne consolam cu ideea, semn
ca trebuie sa plecam mai departe... Nu mai e mult si vedem masina
asteptandu-ne in benzinarie.
Cata si Andrei se opresc, Nati si cu mine o luam inainte. Ajungem in
benzinarie, scot camera, ii fac semn lui Cata sa porneasca si regizam o sosire
ca la turul Frantei...
Pregatiri de plecare:-(
Ne dezechipam, mai mancam ceva, punem bicicletele pe
masina, facem niste poze bagand-o cred in sperieti pe patroana benzinariei
care cine stie ce o fi crezut, ca o vom da la ziar, ii multumim din suflet
promitandu-i ca vom reveni si, la ora 6, pornim incet spre Timisoara.
Din nou drumul cu gropi... Dar noua nu ne pasa. Le ocolim cat putem, mergem
mai incet si discutam despre tura.
A fost frumoasa, lejera, numai buna pentru a ne dezmorti oasele si a deschide
sezonul de primavara!
La ora 9: 30 eram cu totii acasa.
