VALEA SADULUIÎn anii '50, copil fiind, urcam adesea cu "Mocanita" la Dudas pe Valea Sadului, la vreo 30 km de Talmaciu. Dudasul era un loc defrisat destul de întins pe care se dezvoltase un mic centru muncitoresc: baraci, utilaje, câtiva barbati angajati la exploatari forestiere si, temporar, femei venite la cules de fructe de padure. Linia a fost construita în urma cu o suta de ani pentru transportul bustenilor din Muntii Lotrului si Cindrelului. La început, vagoanele goale erau trase în sus de cai, iar în jos coborau încarcate pe linia în panta. Firma italiana Feltrinelli facuse si ea o cale ferata pe stânga râului Sadu tot în scopul exploatarii lemnului din acest bazin. Ajunsese, astfel Talmaciul sa fie, între cele doua razboaie mondiale, cel mai mare centru din lume "devorator" de arbori, de transformare a lor în cherestea pentru constructii, elice de avioane si instrumente muzicale. Au cazut, atunci, prada celor 27 de gatere mii de hectare de padure, de pe cursul mijlociu si superior al Sadului si de pe afluentii sai. Dezastru era, dealtfel, la scara nationala. Numai între 1920 si 1935 a fost defrisata o cincime din fondul forestier al României (respectiv 1.280.000 ha). Consecintele s-au simtit multi ani dupa aceea: schimbari de topoclimat, viituri în alternanta cu debit scazut de apa, degradarea solurilor, scaderea biodiversitatii s.a.
Nostalgia calatoriei cu "Mocanita" de Valea Sadului, dar si atractivitatea vaii m-a determinat sa îmi aleg în 1976 ca tema a tezei de doctorat "Flora si vegetatia din bazinul Vaii Sadului". Am revazut imagini din copilarie de zeci de ori. Nu din vagoanele trase de "Mocanita" caci linia se desfintase la începutul deceniului sase, ci parcurgând valea pe jos. Dar înca se mai vad portiuni de terasament de-a lungul conglomeratului tortonian al Sadului, mascat partial de aluni (Corylus avellana), pe poalele Dealului cu Pini, acoperit cu goruni (Quercus petraea), tei-argintii (Tilia tomentosa) si pini plantati (Pinus silvestris), pe malul Sadului la Masa Verde, Ciupari, Sadurel. Dupa ce strabatea terasa râului linia intra la Sadu într-un mic defileu în care se afla hidrocentrala Sadu I, despre care se spune c-ar fi prima din România (datând din 1896). Interesant este ca n-are nici baraj nici lac, turbinele fiind puse în miscare de forta de cadere a apei adusa printr-o conducta de la peste 2 km. Apoi la Masa Verde valea se largeste cale de câteva sute de metri, ca apoi iar sa se îngusteze, strânsa între Muntii Cindrelului si Muntii Lotrului (Steflesti). "Mocanita" cu vagoane croite pe masura si puterea ei traversa rând pe rând cele patru catune ale localitatii Râu-Sadului si ajungea la confluenta Sadului cu Sadurelul (cca. 770 m. alt.). Aici este hidrocentrala Sadu V, cea mai puternica din vale, contruita în 1960. Era si este locul care ma fascineaza cel mai mult. Stâncarii impresionante silesc râul sa se zvârcoleasca, sa se agite, facând mici cascade, vâltori si spume. Iar pe stânci, îndeosebi pe Dl. Caprei apar, când valuri-valuri, când cu zgârcenie, ierburi si flori tipice defileelor din acesti munti: ciucusoara (Alyssum saxatile), bulgarii-de-stânca (Cnidium silaifolium), pana-ghionoaiei (Woodsia ilvensis), caciulitele (Symphyandra wanneri), cocoseii (Dianthus henteri, D. tenuifolius), atârnatoarea (Moehringia pendula), verzisoarele (Sempervicum heuffelii, S. soboliferum), iarba-faptului (Sedum album) si iarba-nigeilor (Sedum hispanicum), cimbrisorul sau sa(r) punelul (Thymus comosus), scunchiuta (Veronica bachofenii), priboiul (Geranium macrorrhizum), rumenele (Silene armeria), bobitelul (Cytisus nigricans), drobita (Genista januensis) s.a. Fagi uriasi (Fagus silvatica) cuprind maruntaiele muntelui între radacinile lor puternice, asigurându-se ca nici vânturile si nici viiturile nu-i vor azvârli în vale.
Sadurelul de azi e centrala electrica, o tabara de elevi în paragina si niste baraci muncitoresti. Nu mai tin minte ce era în urma cu 45 de ani. In schimb, din Dudasul de atunci n-a mai ramas nimic. Timpul a sters ca un burete si mica statie de cale ferata si baracile si platforma de încarcare a bustenilor. Peste toate, chiar si peste imensele zmeurise din jur, s-a întins padurea. Ceea ce e un lucru bun. Dar de câte ori trec pe acolo, încerc sa-mi imaginez locul camarutei în care dormeam, cel al alergarii cu cercul, al "expeditiilor" prin buruienisurile mai înalte ca mine. Nu mai sunt, dar în nari mai simt acel amestec caracteristic de miros de lemn de brad si de vaselina, de zmeura si sudoare.
Trist, dar în acelasi timp si încurajator, peste o parte a copilariei mele s-a asternut padurea.
Constantin Dragulescu - Sibiu
