Diaries - O zi in Bucegi

---

Septembrie 2005. Zori de zi cu stele pe cer. Anuntau o zi frumoasa, altfel de cum preziceau toate jurnalele meteo. Dupa cateva ore de somn nu eram hotarat prea tare sa plec spre Poiana Tapului. Stelele de pe cerul senin m-au razgandit. Am plecat din Racadau, spre gara, unde ne-am intregit tot grupul. La 6 dimineata plecam spre Bucegi. Rapid ne-au sarit ultimele urme de somn, astfel ca ajunsi in Poiana Tapului eram cu totii cu chef de urcat. Trebuia sa gasim mai intai tabara de corturi de la Trofeul "Ursul Carpatin", caci in acest week-end era concursul celor de la Caraiman Campina. Dupa putina dezorientare prin mica statiune, am reusit sa gasim poiana Golf, noul loc de tabara. Lume nici multa nici putina. Dar nici ca in anii trecuti, cand fara sa fie in federatie etapa, Caraiman aduna la concursul lor zeci de cluburi, sute de participanti. Anul acesta am vazut maxim 15. Este o cadere generala, nu doar la trofeul lor. Lumea nu mai iese ca inainte. Si e pacat.

N-am stat prea mult pe ganduri. Soarele si cerul senin ne chemau spre inaltimi. Am plecat in acelasi timp cu cei de la Carpatia (Garcea, Mihai si Eliza), alegand drumul pe la Urlatoarea. Dupa aproximativ jumatate de ceas de urcus sustinut, am ajuns la celebra cascada. Lume multa. Oameni de munte mai putini. Predominau adidasii, sandalele, blugii si de ce nu?... slapii. N-a durat mult si au aparut si intreprinzatorii particulari cu rucsaci plini de bere, cafea, chips-uri si alte "mirodenii". Urma o zi de profit...

Am lasat in urma cascada si am pornit pe drumul lui Schiell, sau Jepii Mari, cum il cunosc turistii in ultima vreme. Eu am preferat mereu sa ii zic Drumul Urlatorilor, pentru ca serpentinele sale traverseaza firele de apa ale celor doua Urlatori. Dupa ce am nimerit la inceput pe poteca nemarcata ce duce de-a lungul caderilor de apa, am iesit in marcaj undeva mai sus, urmand sa mergem pe odihnitorul drum de piatra spre cantonul Jepi. Diferenta mare de nivel nu o simteam prea tare, datorita serpentinelor ce traversau usor versantii abrupti ai muntelui Jepii Mici, prin vaile Comorii si Urlatorilor. Dupa vreo doua ore sustinute, padurea s-a rarit, laricea a inceput sa fie predominanta si panta s-a marit. Ajungeam in golul alpin de sub cantonul Jepi. Dupa un popas odihnitor la intrarea spre Brana lui Raducu, ne-am purtat pasii pe poteca de piatra, asigurata cu lanturi, care urca suspendata deasupra Urlatorii Mari. Dupa un urcus sustinut de vreo 15 minute, intram in jnepenii ingramaditi la obarsia vaii. Deasupra lor, la marginea prapastiei, sta neclintit Cantonul Jepi. Povestea lui este veche. Acum inchis, a fost multi ani refugiu sub administrarea Salvamontului. Dar la origini, a fost un canton al muncitorilor forestieri, care asigurau buna functionare a liniei de teleferic Bratei - Bolboci - Piatra Arsa - Busteni, pe care se transportau bustenii de la exploatarea forestiera de pe Valea Brateiului. La canton ne despartim de cei de la Carpatia, care o iau inainte spre Saua Calugarului.

De la Cantonul Jepi (altitudine 1950 metri), trecem pe sub varful Jepii Mari (2071 m altitudine), intrand in padurea de jnepeni. Nu mai coboram la Piatra Arsa, ci mergem direct spre Saua Calugarului, pe o poteca nemarcata care taie jnepenisul, pe langa terenul de sport al complexului alpin. In Saua Calugarului (1950 metri altitudine), ne intalnim cu Baronu de la Caraiman, care asigura un post de arbitri din concurs. Revederea vine dupa o lunga durata de timp, iar placerea este si mai mare sa ne intalnim in munti. Stam la popas in saua larga de sub Furnica, renuntand sa mai coboram si pe la Valea Dorului. Norii care se mai aduna pe cer dinspre Babele, ne sfatuiesc sa coboram spre Sinaia. Nu alegem sa urcam Furnica, ci coboram spre drumul de vara din Valea lui Carp. Ca si in trecut, asa cum ne obisnuieste "civilizatia", platoul este plin de "turisti" de week-end, imbracati exact cum nu trebuie, in echipament cat mai de oras. Si daca tot suntem in "civilizatie", doua doamne isi fac nevoile in mijlocul potecii ce leaga Saua Calugarului de Piatra Arsa, in vazul lumii care trece. Deh, Romania surprinzatoare...

Coboram pe Valea lui Carp, pe cel mai scurt drum spre cota 1500, sau cabana Valea cu Brazi, cum este cunoscuta. Aici intalnim un nou post cu arbitri si facem un nou popas. De aici alegem sa coboram spre Poiana Stanii, nedorind sa facem lungul drum spre Sinaia. Dupa jumatate de ora de mers de la Valea cu Brazi, intram in poiana Stanii Regale, unde ne chinuim sa ghicim poteca spre Poiana Tapului. Cativa stropi de ploaie ne iutesc pasii, dar soarele revine pe cer, si nu ne strica o zi atat de frumoasa pana acum. Poteca, nemarcata, incercam sa o tinem fara a o pierde, dar spre poale ratacim pana la urma drumul. Traversam drumul forestier ce leaga Sinaia de Poiana Tapului, si intram in mica statiune, chiar in dreptul garii de cale ferata. Ajungem obositi in tabara, unde toata lumea sosise deja din traseu. Asteptand seara, unii se apuca de cantat printre corturi, altii de alergat pe la orientare sau cros. Numai o parte din noi ne grabim spre a ajunge in Brasov, unde ne asteapta alte probleme. A fost o zi frumoasa, o tura frumoasa, si reintalnirea cu Bucegii dupa jumatate de an. De data asta fara zapada. A fost un moment de relaxare si liniste, inainte de ultima etapa, cea decisiva, care ne asteapta in Apuseni. Dar fie ce o fi... cel mai mult conteaza sa ne bucuram de frumusetea Padisului, pe care multi din noi inca nu am vazut-o.