Diaries - Drumetie în Călimani

Atunci când am mintea plina de amintiri si când o mie de încercari peste care am trecut victorios alaturi de elevii mei îmi cutreiera gândurile, îmi este foarte greu sa-mi dau seama de unde este bine sa încep. Poate ar fi bine sa încep prin a sublinia faptul ca muntele înseamna o evadare totala dintre ziduri, asfalt, zgomote de motoare si de fabrici, o evadare într-un alt mediu lipsit de fum, de stiri cu infractori, o evadare într-un mediu, unde muzica ce te înconjoara este cântata de pâraie repezi, fosnet de cascade, ciripit de pasarele, adieri ale vântului ce se strecoara prin paduri salbatice, pe un fundal trasat de natura pura, de vegetatie, fauna si relief care coexista asa cum au fost harazite.
Îmi amintesc cu nostalgie primele mele iesiri în munte cu elevii. În fiecare zi de vineri erau nerabdatori sa termine orele de curs si sa evadam împreuna spre lumea minunata pe care ne-o ofereau Calimanii... iar vacantele ne ofereau un adevarat paradis pentru ca profitam din plin de zilele lungi de vara.

Am plecat din Târgu-Mures cu trenul de dupa-amiaza si la orele înserarii eram deja campati pe malul pârâului Fântânel, la iesire din Lunca Bradului. Eram însotit de asta data de patru elevi si intentionam sa urmam firul traseului ce poarta numarul 25 si face legatura între comuna Lunca Bradului si creasta principala a Calimanilor. Traseul, marcat cu cruce galbena, începe chiar de la soseaua nationala si, dupa ce serpuieste printre gospodariile comunei Lunca Bradului, continua pe Valea Fântânelului, un tinut de basm cu ape limpezi si codrii falnici. Conditiile de amplasare a cortului sunt optime în cele câteva poienite aflate pe partea stânga a drumului forestier, imediat la iesire din comuna, de aceea ne-am hotarât sa ne oprim aici, pentru ca a doua zi sa pornim dis-de-dimineata spre inima muntilor.

A doua zi am pornit odihniti la drum si dupa trei kilometri am parasit drumul forestier, care coteste la stânga, si am luat-o spre nord-vest prin padure. Dupa nici o ora de mers am ajuns în Poiana Capatânii (930 m), unde exista câteva stâne, un loc minunat de popas pentru drumetul obosit. Aici ne-am oprit la o stâna parasita si ne-am astâmparat setea de la izvorul din apropiere. Marcajul continua prin poieni si raristi de padure în directia nordica si nu dupa mult timp începem sa urcam o panta destul de abrupta. În stânga se vede Bâtca Bradului, iar în dreapta, jos, se afla drumul forestier din Valea Ilvei. Continuam un drum de creasta care devine dificil pe o portiune de aproximativ doi kilometri datorita aglomerarilor de foioase si conifere... dar, efortul ne e rasplatit de privelistea de necrezut care ne întâmpina la iesirea din padure. Un pârâu de munte serpuieste printre brazi raspânditi ai poienii si soarele dupa-amiezii te îndeamna parca sa te opresti în acest loc. Nu am stat pe gânduri si ne-am hotarât sa ne oprim aici caci ceasul arata deja ora 17. Am coborât panta abrupta si am instalat corturile pe malul acelui pârâu de munte. A urmat o seara minunata petrecuta lânga foc si apoi, oboseala acumulata si-a spus cuvântul. Cortul a devenit pe neasteptate o cetate în mijlocul pustiului... unde un profesor si patru elevi se odihneau dupa o zi plina de aventuri.

Racoarea diminetii ne-a facut sa ne trezim mai repede decât planuisem asa ca nu am stat prea mult pe gânduri si am pregatit micul dejun. Întotdeauna am insistat ca aceasta masa sa fie servita înainte de plecarea pe traseu pentru ca greul se face întotdeauna în prima parte a zilei. Dupa servirea mesei am încercat sa continuat drumul pe traseul marcat cu cruce galbena, dar acesta se pierduse in imensitatea poienii. Eram sigur ca directia de mers este buna pentru ca busola nu minte niciodata si de aceea nu am stat pe gânduri. De-abia la intrarea în padure am reîntâlnit crucea galbena. Drumul, care la început parea usor, a început sa ne oboseasca datorita diferentei mari de nivel si cu toate acestea în jurul amiezii am depasit vârful Tatarului (1532 m) si locul unde odinioara exista refugiul cu acelasi nume. Urcusul se accentua vizibil iar traseul printre stâncile colturoase devenea dificil si datorita arborilor cazuti. Marcajul disparuse dar singurul drum pe creasta îngusta ne ducea spre vârful Tihu (1799 m). Oboseala drumului se facea simtita tot mai mult... când, brusc, am iesit din padure. Privelistea ne-a facut sa uitam de oboseala. O ciuperca uriasa de piatra statea cocotata în poiana alpina iar în jurul acesteia diferite forme stâncoase cu aspect ciudat. Am hotarât sa facem un popas pentru a admira mai bine peisajul... si am avut surpriza sa constatam ca aici exista semnal pe telefonul mobil. Nu am stat pe gânduri si copiii au sunat acasa povestindu-le parintilor ce minunata este lumea muntelui. Dupa ce ne-am odihnit circa o jumatate de ora, am ocolit spre est Vârful Tihu, acoperit de ienuperi si am revenit la poteca de creasta care ne-a condus spre Cotul Ruscii (1912 m). Aici am întâlnit traseul de creasta ce face legatura cu vârful Pietrosul Calimanilor (2100 m) dar starea vremii nu ne-a permis sa mergem mai departe.

Noaptea am petrecut-o la o cabana forestiera parasita, aflata sub vârful Tihu, pe valea Tihu Ilvei iar a doua zi am parcurs, pe valea Ilvei, cei 20 de kilometri care ne desparteau de punctul nostru de pornire – comuna Lunca Bradului.

IULIAN NICHITA