Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - OFRANDE ABEONEI VI-Nea Niculaie

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI VI-Nea Niculaie

OFRANDE ABEONEI-VI-

 

Nea Niculae

 

(Rarau, 25-30 ianuarie 1988)

 

 

Mai aveam un rest de concediu, din anul anterior, de luat si-mi era dor de o zi de iarna petrecuta pe munte. Am convins-o pe Cecilia sa apeleze si ea la concediu si sa mergem o saptamana pe Rarau.

 

 Cu fes improvizat dintr-o jambiera, prevazut cu un canaf rosu fabricat de Cecilia, cu rucsacul incarcat cu mancare cat pentru un regiment, peste care tronau impozanti bocancii de schi, si cu schiurile pe umar, iata-ma pasind voios alaturi de sotia mea prin Campulungul Moldovenesc.

 

  Mai facem cateva provizii si trecand pe langa grupul statuar cu Dragos si zimbrul o luam pe Valea Seaca in sus. Zapada este pusa intr-un strat subtire dar care se ingroasa pe masura ce urcam. Pentru a o proteja pe Cecilia de un efort prea mare optez pentru varianta care merge pe jos, prin padure, ocolind Dealul Bodea. Echipati corespunzator, asa cum le sta bine unor montagnarzi, urcam voiosi spre Poiana lui Mandrila apoi trecem usor o mica dunga si descindem in Poiana Sihastriei unde ne hotaram sa facem popas pentru masa de pranz. De sus, dinspre Rarau au inceput sa cada fulgi mari  de zapada, muntele impodobindu-se, parca, in cinstea sosirii noastre.

 

 Am plecat mai departe; stratul de zapada fiind subtire si poteca umblata mersul era usor. Doar rucsacii erau grei. Trageam din greu atacand scurtaturile care taiau serpentinele soselei si pe masura ce urcam ninsoarea era mai deasa, iar stratul de zapada mai gros. Dupa aproximativ patru ore de la plecarea din Campulung am ajuns la hotelul Rarau, intr-un feeric peisaj de iarna. Dadusem din Iasi telefon domnului Ionita, cabanierul, sa ne retina o camera asa ca eram scutiti de emotiile provocate de vre-un eventual afis cu: “nu avem locuri la cazare”. Asadar, am primit o camera pe cinste, cu grup sanitar propriu .

 

 Nu eram singurii oaspeti, in hotel fiind cazata si echipa de fotbal de divizia “C” din Campulung Moldovenesc, echipa cu pretentii de promovare in “B”. Vecinii nostri erau antrenorii echipei si masorul.

 

 Dupa ce ne-am instalat in camera de la a carei geamuri sa vedeau privelisti spre varful Rarau, am facut o scurta iesire pe Piatra Soimului. Ningea des, din aceasta cauza am fost lipsiti de posibilitatea de a admira splendida priveliste ce se deschide spre Giumalau si Pietrosul Bistritei. Am fost recompensati, in schimb, de magnifica imagine a padurii cu molizii incarcati de zapada si de ninsoarea ce cadea neintrerupt. Am incheiat ziua la “una mica “ la bar cu domnul Ionita si antrenorul secund al echipei de fotbal.

 

*

 

Cand am deschis ochii era ziua de-a binelea. De la fereastra am vazut ca afara iarna isi exercita din plin drepturile; zapada curgea continuu, brazii erau incarcati precum pomii de Craciun, doar beculetele colorate si globurile lipsindu-le. Totul era acoperit cu o plapuma groasa de nea. Am lasat-o pe Cecilia sa se mai odihneasca, iar eu mi-am luat schiurile si am iesit in fata cabanei. Stratul pufos de zapada imi ingreuna inaintarea dar, nefiind un as in ale schiatului, aceasta frana imi prindea bine. Am facut doua coborari pana la intersectia de sub Piatra Soimului, dupa care, satisfacut, am mers sa servesc micul dejun cu Cecilia.

 

 Ne-am propus pentru ziua aceea o vizita la nea Niculaie, mai vechea mea cunostinta de la cabana silvica din Rarau, sa beau impreuna cu el o sticla cu tuica pe care o carasem cu mine de la Iasi, apoi sa facem o plimbare pe drumul forestier spre Pojorata, prin saua Colbu, cat timpul ne va permite. Magnifica zi de iarna ne-a facut sa uitam varsta ce o aveam si sa ne bucuram copilareste de puzderia de fulgi rotitori ce cadeau din inalturi invesmantand in mantie alba imprejurimile, impodobind brazii din jur, topindu-ni-se pe varfurile nasurilor.

 

 Am taiat urma prin zapada  ce ne ajungea la genunchi, pana la canton la nea Niculaie dar aici singurul semn de viata era partia proaspat maturata ce mergea de la poarta si dadea ocol casei. Cel care manuise matura disparuse cine stie unde, urmele acoperindu-i-le zapada. Am plecat mai departe, pieptis, spre varful Rarau; stratul de zapada din ce in ce mai gros scotea sufletul din noi. Ne-am multumit doar cu performanta de a fi urcat in cel mai inalt punct din Rarau, pentru ca ninsoarea deasa ascundea ca o perdea departarile.

 

 Am hotarat ca iesirea pe soseaua care duce la Pojorata sa o facem dupa pranz, iar la intoarcere sa mai trecem o data pe la nea Niculaie. Plimbarea a fost fenomenala dar cu vizita tot nu am avut noroc. Feciorul celui pe care-l cautam ne-a spus ca tatal sau este plecat la Slatioara si se va intoarce abia a doua zi spre seara.

 

 La bar mi-am cunoscut mai bine vecinii de camera, adica pe Vasile Salvari (cu Sh), antrenorul secund al echipei de fotbal si pe masor.

 

*

 

Dupa doua zile si doua nopti de nins continuu vremea  “s-a mai razbunat”. Ninsoarea alterneaza cu perioade cand negurile se feresc cu oarecare zgarcenie aratandu-ne cate ceva, nici o data prea mult, fie de pe valea Bistritei, fie de pe cea a Moldovei. Stam la panda pentru a zari franturi de obcini sau din localitatile de pe vale. La schiat incep sa ma specializez; doar faptul ca ninsoarea acopera urmele imi rapeste placerea de a aluneca mai repede la urmatoarele coborari.

 

 Am plecat cu Cecilia intr-o noua promenada, de data asta coborand spre Chiril, spre valea Bistritei; drumul fusese deszapezit cu vre-un utilaj si calea neteda pe care paseam ne purta printre brazi cu ramurile arcuite de greutatea zapezii. O stare de euforie ne cuprindea din ce in ce mai mult si simteam cum linistea prin care mergeam ne odihneste sufletele. Imaginatia lucra din plin alcatuind fantasme; molidul de colo pare un castel dintr-o poveste cu pitici, iar printre ramurile celuilalt, cel cu trunchiul inalt si potopit de zapada, te astepti sa apara poznasele veverite ale lui Disney. Am ajuns intr-un luminis larg, langa un canton forestier. Trase asemenea unei cortine negurile s-au ferit; mai intai in deal descoperind coasta sudica a Raraului, de sub Pietrele Doamnei, oferindu-ne o imagine inedita a acestora, ca si cum una dintre ele s-ar fi aplecat de dupa o dunga uitandu-se la noi. Nu am avut timp sa pregatesc aparatul de fotografiat pentru a imortaliza magnificul peisaj ca s-a lasat la loc cortina, imaginea ramanand doar pe retina ochilor nostri. Apoi, de pe Bistrita, norii si-au ridicat poala lasand loc liber privirii spre valea Colbului din gura caruia se ridica piramida robusta a Pietrosului Bistritei cu varful ascuns in nori. Vre-un sfert de ceas, “Marele Scenarist Divin” ne-a rapit graiul si ne-a solicitat muschii gatului in incercarea de a vedea cat mai mult din spectacolul oferit dupa care cortina s-a lasat si a inceput din nou baletul fulgilor de nea.

 

 Foamea pe care am inceput s-o simtim ne-a amintit ca suntem doar niste bieti muritori, asa ca am luat-o catre cabana.

 

 Mai spre seara am plecat din nou la cantonul silvic sa-l intalnim pe nea Niculaie.

 

 Dar cine este acest nea Niculaie? De nea Niculaie ma leaga o intamplare care m-a amuzat foarte mult.

 

 In toamna trecuta, inainte de a pleca la Voineasa, am facut o excursie cu Mobra, urmare a promisiunii facuta Antonellei ca la implinirea varstei de 14 ani o voi lua cu motoreta  sa vizitam manastirile din nordul Moldovei. Fusesem la Probota, cetatea Suceava, Voronet, Humor, Solca, Arbore, Putna, Sucevita si Moldovita. Urma sa trecem peste Rarau pe valea Bistritei, sa mergem la manastirea Bistrita, iar de aici in muntii Neamtului. Urcand spre Rarau, unde aveam de gand sa innoptam, din cauza calitatii combustibilului folosit la motoreta (si care era orice, numai benzina nu) aceasta s-a defectat, iar pentru repararea ei ar fi trebuit sa ma intorc in Campulung Moldovenesc sa cumpar cele necesare. Deoarece nu mai aveam timp suficient pentru a face acest lucru am hotarat sa o las undeva urmand ca la intoarcerea din statiune sa vin pe Rarau pentru a o repara. Cunosteam pe fochistul de la centrala termica a hotelului si voiam sa-l rog sa-mi pastreze “autovehicolul”. La restaurantul hotelului am nimerit in mijlocul unei batai ca in filme a carei erou principal era unul din ospatari, pe care-l cunosteam. Omul fiind “ocupat” nu l-am putut aborda asa ca m-am adresat unei patimase spectatoare care era si ea ospatara. Intr-un moment de respiro m-a informat ca cel pe care-l cautam nu mai lucra pe Rarau si ca de-as fi lasat motoreta inlocuitorului acestuia avea “sansa” ca in cel mai scurt timp sa fie transformata in vodca. M-a sfatuit sa ma duc la nea Niculaie, la canton, care sigur ma va servi. I-am urmat sfatul si iata-ma intrand in curtea acestuia, ignorand protestele furibunde ale unui dulau inlantuit. Una din usile cladirii anexa a cantonului s-a deschis si o bucovineanca subtirica, nu prea inalta, de varsta mijlocie, cu obrajii imbujorati de focul plitei, si-a facut aparitia. Vazandu-ne, ochii i s-au ingustat ca la pisici aruncand flacari in directia Antonellei.

 

 - Buna ziua, acasa-i nea Niculaie?

 

 - Nu, da’ si treaba avetz’ cu dansu’?

 

 - Mi s-a stricat motoreta si as vrea s-o las aici pana voi veni s-o repar!

 

 - Nu sa poati… dar nu a mai avut timp sa spuna “di si nu sa poati” ca de undeva, din dosul casei, a aparut nea Niculaie. Din vedere il cunosteam de cand venisem pe Rarau, tot cu Antonella, din Ceahlau.

 

- Buna ziua nea Niculaie, il salut bucuros, si-i expun pe larg necazul solicitandu-i sprijinul.

 

- D-apoi cum domnule sa nu sa poata, uiti adu-o aisi; si deschide o usa din scandura masiva ajutandu-ma apoi sa aburc motoreta peste niste butuci si fel de fel de acareturi, pana intr-un loc mai liber, si mi-a dat niste folii de polietilena s-o invelesc pentru a nu o gainata gainile.

 

 Toate acestea sub privirea revoltata a bucovinencei, consoarta dumnealui, care fulgerandu-l cu priviri asasine si tintuindu-l in varful aratatorului l-a apostrofat cu naduf;

 

- Tu s-o pazasti Niculaie, ca io nu ma bat cu betavii cari vin pi aisi!

 

Dupa privirile pe care ni le arunca am priceput ca nu-si da seama de faptul ca  are in fata un tata cu fiica lui.

 

 Dupa vre-o trei saptamani, cand am urcat din nou pe Rarau, pentru a-mi recupera motoreta, l-am gasit pe nea Niculaie singur, soata-i fiind coborata in sat. Si stand amandoi la un pahar de “rachiu de mere aromatizat”, bautura nou aparuta in comertul iesean, din care-i dusesem o mostra de trei sferturi de litru, l-am intrebat de ce era asa de furioasa consoarta dumnealui.

 

-Ei, asa-i dansa cam jingasa. Pi aisi pi la noi vin fel di fel di barbat’ cu feti tinereli si dumneaei o banuit ca tat di aseia esti si matali.

 

 Acum, mergand, ii povesteam Ceciliei aceasta intamplare. La canton am gasit din nou pustiu. Suparat de esecul repetat am hotarat sa ne intoarcem la hotel si sa beau eu sticla de rachiu, fara nea Niculaie. Dar pe drum l-am intalnit urcand din greu prin zapada ce trecea de genunchi. Ne-am manifestat amandoi bucuria reintalnirii si ne-am intors la canton.

 

 Am petrecut cateva ore minunate cu acest om al tarii fagilor, agitat ca argintul viu, scund de statura, slab dar extrem de vioi, cu sangele pulsandu-i in obraji, volubil si extrem de ospitalier. Era in timpurile cand cafeaua devenise un lux rezervat numai “reprezentantilor poporului”, iar gazda noastra ne-a servit la alegere, ness sau cafea naturala, iar pe masa ne-a pus cele mai fine preparate din carne de purcel, niste porcarii spune el in gluma.

 

 Si apoi, incalzit de rachiu si prietenie mi-a povestit intamplari incredibile ai caror “eroi” erau potentatii vremii, oameni de seama ai judetenei de partid Suceava care veneau la el la canton insotiti de mari sefi din nomenclatura comunista: prim ministru, ministri, membri mai mari sau mai mici din C. C. si chiar “printisorul” Nicu Ceausescu; intamplari pe care la vremea aceea, din prudenta, mi-am impus sa le uit.

 

 Se innoptase de mult cand ne-am indurat sa ne despartim de el. Am luat-o spre hotel. Simteam cum cele cateva ceasuri petrecute cu nea Niculaie, feeria unei seri de iarna cu gleznele ingropate in zapada si bolta instelata drept caciula, ma faceau sa plutesc peste realitatea mistificata a societatii din care venisem si in care, din pacate, trebuia sa ma intorc.

 

*

 

 Un tractor, amenajat ca agregat de deszapezit, curatase omatul de pe drumul ce cobora spre Moldova formand o partie ideala pentru schiat. Partie pentru cei care stiu sa schieze, nu pentru mine. Eu nu stiam decat sa-mi dau drumul sa alunec spre vale. Altceva nimic. Si cum copacii nu voiau sa se fereasca, atunci cand imi aparea vre-unul in cale, ma tranteam la pamant sa ma opresc. Era o adevarata placere sa fac lucrul acesta. Ma culegeam din troianul de zapada ce-l adunam in pravalirea-mi impetuoasa, imi fixam o noua directie care, inevitabil, ducea spre un alt molid, ma avantam alunecand spre el, iar la momentul potrivit, “buf” jos. Numai ca facand “buf” pe zapada, de data asta batatorita, am facut o entorsa la piciorul stang. Contra unei cafele si a unui paharut, masorul echipei de fotbal m-a doftoricit precum pe “ciumetii” lui. Asa-i numea pe fotbalistii carora le punea la locul lor muschii zdruncinati de efort. Si era pe buna dreptate revoltat de glumele proaste ale celor care gandeau mai mult cu picioarele. Ca avea dreptate stiam de la unele din antrenamente, la care privisem si noi, cand ma impresionasera neplacut manifestarile lipsite de amicitie dintre componentii echipei. Dar adevarata rasplata pentru serviciul facut a fost sfatul pe care i l-am dat; sa fie el primul care rade (chiar daca-i vine sa urle) la glumele lor. Mai tarziu mi-a multumit pentru sfat spunandu-mi ca doar asa si-a mai linistit “ciumetii”.

 

 A patra zi pe Rarau a debutat cu o ninsoare deasa de aveai impresia ca daca te opresti in scurt timp vei deveni un om de zapada. Impreuna cu Cecilia si doi cetateni in varsta, din Galati, care urcasera cu o zi inainte, am facut o noua plimbare pe varful Rarau. Ajunsi sus, printre instrumentele statiei meteo “duhul muntilor” (care probabil ma iubeste) a oprit ninsoarea si a ferit perdeaua de neguri dinspre valea Moldovei descoperind Obcinile Bucovinei, de la Vama pana sus spre Mestecanis. Privelistea “m-a rupt”. Am zburat din propriu-mi trup incepand a pluti deasupra splendorii. Vedeam sub mine, curgand spre mare, valea larga a Moldovei, iar pe malurile ei, odihnindu-se cum le-a prins vesnicia, culmile muntilor, ca oile unei imense turme. Ici-colo, tasnind spre ceruri ca intr-o ruga disperata, turle purtatoare ale semnului crucii sub care se adapostesc locasuri de inchinaciune ridicate de oameni, stapani si slugi, intru slava aceluiasi Mare Creator. Cu regret m-am intors la nimicnicia trupului, alaturi de tovarasii mei. Am luat-o spre vale pentru a le sluji de ghid noilor mele cunostinte de la Galati, intr-o scurta raita pe la Piatra Soimului. Intrand in molidis, falfaitul precipitat al unei femele de cocos de munte ne-a provocat palpitatii. Spaima s-a transformat in incantare cand, uitandu-ma dupa provocatoarea emotiilor noastre, am descoperit faptura gingasa a unei veverite iesita in cautare de hrana sau, poate ca si noi, la o mica plimbare.

 

 Inotand prin zapada si strecurandu-ne printre ramurile aplecate de greutatea omatului am ajuns in scurt timp pe micul platou ingradit de pe fruntea Pietrei Soimului. Negurile, ca intr-o vraja, s-au ridicat din nou si senzatia de plutire a reaparut la vederea haului de sub noi pe fundul caruia fuge soseaua inzapezita si mai departe, jos, adanca vale a Colbului. Numele acestui rau ne-a provocat mare haz cand, urcand de la Zugreni cu Antonella, la o traversare a raului, impiedicandu-se era sa cada in apa.

 

 -Ai grija sa nu cazi cu fundul in Colb, am atentionat-o eu, prapadindu-ne apoi de ras sesizand comicul expresiei; una era Colbul si alta era colbul.

 

 Si peste vale, strivindu-ne parca, imensul Giumalau, de neconfundat datorita uriasei cruci de pe fruntea-i, se inalta maiestuos. De peste Bistrita ne privea ispita supla a Pietrosului.

 

 Dupa amiaza cerul s-a limpezit punandu-si albastrul pe imprejurimi si in sufletele noastre, euforizandu-le.

 

*

 

 Ultima zi. Raraul parca vrea sa ne opreasca pentru vesnicie, sa-i fim oaspeti. Vremea este splendida si avem senzatia ca suntem prinsi intr-o imensa sfera albastra. Cristalele de nea fac risipa de culori imprastiind lumina. Ne dor ochii dar ne canta sufletul de frumusete. O luam ca intr-un delir pe drumul inzapezit al Pojoratei. Simt ca noaptea a fost agitata; pe zapada necalcata de om se vede pe unde au trecut cerbii. Iata mersul ilogic al iepurelui; parca ar fi dansat pentru ca urmele-i nu au o insiruire fireasca…sunt imprastiate peste tot…parca in cerc…o fi valsat oare? Multe alte urme pe care nu le cunosc…

 

 De pe vai, din varfurile molizilor uriasi si de pe piscuri vin peste noi sunete de instrumente muzicale. Pe marginea drumului o borna kilometrica a carei inscriptie ne atentioneaza ca mai sunt nu stiu cati kilometri pana la Pojorata. Si in sfera albastra, graiul Vicovencei ne explodeaza in suflete:

 

 “ Frunza vestida-n gradina…

 

Zace lumea ca-s batrana,

 

Da mi-i tanara ursata

 

Cat mai pot jiuca batuta

 

Sa hora din Pojorata maaaiii!...”

 

Si chiotu-mi galgaie in gatlej si fac mari eforturi sa-l stapanesc sa nu iasa. Si pasii nostri sunt ca pasii de hora …”Hora-i din strabuni pentru tineri si batrani” in care “Tat’ mosejeii jioaca-n rand cu flacaii”.

 

 De peste vale, svelt ca un plutas, mutandu-si cusma de ceata din varful capului cand pe-o ureche, cand pe cealalta, asculta o data cu noi si Pietrosul Bistritei. Ferind cu mana, sacait, negurile ce se ridicau de pe vai, Giumalaul cauta curios spre cantul bucovinean ce domina imprejurimile. Cecilia, exaltata, uitand de ea, uimindu-ma pentru ca nu o vazusem niciodata exteriorizandu-se, punea anevoie frau cantecului care izbucnea din sufletu-i plin de extaz. Simtamintele-i izbucneau impetuoase:

 

“Da mi-i tanara ursita

 

 Cat mai pot juca batuta

 

 Si hora din Pojorata maaaiii!” 

 

 Un vant dusmanos ne-a trezit din reverie amintindu-ne ca totusi suntem pe pamant, in miez de iarna si ne-a facut sa luam neintarziat calea intoarsa spre Pietrele Doamnei. Pe drum ne-am intalnit cu un tractor de pe care ne-a facut semn de prietenie feciorul lui nea Niculaie.

 

 Prin telefonul cu care zilnic luam legatura cu Antonella, ramasa la Iasi, am primit vesti ca pe acolo s-a lasat cu frig si viscol.

 

 Am petrecut o seara la un paharut turnat de domnul Ionita, fost fotbalist la Campulung Moldovenesc, platindu-si-l fiecare “nemteste”, discutand romaneste cu Vasile Salvari, antrenor secund cu voia “domnului”(sau poate a tovarasului), cu masorul (avand trasaturi de demn urmas al lui Moise) uimit ca, urmandu-mi sfatul, i-a intristat pe “ciumeti”. Scapand o lacrima in pahar mi-a marturisit chiar parerea-i de rau ca acestia, lipsiti de vioiciune, nu mai dau randament la antrenamente si ca e posibil, din cauza lui, sa nu promoveze in divizia secunda a campionatului de fotbal. Tare-mi era drag omul acesta atat de naiv. L-am sfatuit sa le faca placerea si sa-si manifeste din nou supararea la glumele lor proaste, ca sa indrepte lucrurile. Cred ca mi-a urmat sfatul pentru ca la cateva luni dupa intamplare am aflat ca echipa de fotbal din Campulung Moldovenesc, filiala a renumitei echipe Steaua, din Bucuresti, a promovat. De ce in urmatoarea editie a campionatului a revenit la locul cuvenit n-as putea spune; ori semitul si-a platit pasaportul, ori cine stie ce profesor de la liceul militar din localitate a cazut in dizgratie sau poate chiar a murit.

 

*

 

 Sedeam pe malul Vaii Seci, parau care nu stiu de ce se cheama asa pentru ca mereu l-am vazut plin cu apa si puzderie de pastravi minusculi. Beam din pahare de plastic cel mai minunat ness pe care l-am baut vre-o data, pregatit sus pe Rarau si pastrat in termos. Sufletele ne erau cuprinse de nostalgia celor mai minunate zile de vacanta petrecute impreuna dar si de dulcele dor pentru puiul lasat acasa. In tren am “sfintit” tovarasii de calatorie dandu-le sa bea apa de la Izvorul Rece, de sub Pietrele Doamnei, iar acasa, la Iasi, ne-am contopit cu dor trei suflete, trei inimi, trei trupuri. Am revenit la starea normala: din trei, am redevenit unul. 

 

--------------------

 

                                                                          --------     -------- 

 

                                                                           --------     --------

 

Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 5415, Last update: Sun, Jan 20, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii RARAU-GIUMALAU  


A photo [Not found]

An article [Not found]

A trail
Cabana Mestecanis-Varful Piciorul Lat (1233)-Poiana Ticseni-Poiana Ciungilor-Varful Giumalau (1856)-Mt. Piatra Caprei-Hotel Rarau-Varful Rarau-Saua Ciobanilor-Mt. Todirescu-Saua Chiril

 

Login or register to comment