Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - Calatorind printre amintiri.

Bookmark and Share

Calatorind printre amintiri.
CALATORIND PRINTRE AMINTIRI
(Rarau, 20-21 decembrie 2007)


     Cu ceva vreme in urma, bradul de Craciun a devenit motiv de zazanie in familia noastra. Doua pareri contradictorii declansau conflictul dintre mine si Cecilia.

    Odata trecute sarbatorile de iarna, bradutul, acel copacel rupt (ucis) din mediul lui si adus in casa pentru ca, impodobit cu multa dragoste, sa fie participant la bucuriile noastre, devine o povara…ceva in plus care trebuie aruncat devenind nefolositor. Dar cum sa arunci la gunoi acest simbol al nemuririi pe care tu insuti l-ai ucis? Cum sa arunci musafirul asteptat cu atata nerabdare sa-ti intre in casa? Singura solutie pentru evitarea acestor dispute a fost renuntarea de a mai impodobi brad de Craciun. Am rezistat doar un an apoi am recurs la un compromis. Am cumparat un brad artificial; pe acesta il impodobesti, apoi il impachetezi frumos si-l pui la pastrare pana in urmatorul an. Toate bune si frumoase dar lipseste mirosul de cetina care da tot farmecul simbolului de Craciun. Ei, de aici am inceput eu a „trage spuza pe turta mea”…o iesire la munte de unde sa aduc cateva ramuri dintr-un brad din padure pentru a le pune in „facatura”…astfel avem mirosul natural de cetina fara a ucide un copacel. Si asa s-au nascut scurtele mele iesiri de iarna; de regula plecam dimineata cu acceleratul de Timisoara undeva intr-o localitate d­e munte si ma intorceam seara. Contactul cu muntele era simbolic, doar o scurta plimbare prin padure si suspinul de dor din suflet privind crestele in timp ce, in asteptarea trenului de intoarcere, ma oploseam prin vre-o carciuma la un pahar de vin. Dar anul acesta ne mai rezistand ispiteiam hotarat sa nu mai privesc cu jind la creste ci, prelungind durata excursiei, chiar sa urc spre ele.
    Asadar, dupa cateva zile de visare, am purces la pregatirea echipamentului de iarna. Am ales din „trusoul” de munte stravechiul meu hanorac kaki din tercot (poate mai in varsta decat unii dintre carpatisti) si care nu-mi lipseste niciodata din rucsac, cateva tricouri din bumbac, camasi groase si o flanela de lana. Dintr-un colt de frigider, unde fusese bine pusa la pastrare, am scos untura de pasare si mi-am uns, ca pe vremuri, bocancii pentru a-i impermeabiliza si pentru a impiedica formarea ghetii in zona sireturilor. Pun in rucsac cele necesare si merg, asemenea unui baiat cuminte, devreme la culcare pentru ca maine plec la intalnirea cu prima mea dragoste, Raraul.
    Ca de obicei, cand plec in nord, apelez la serviciile oferite de acceleratul 1833 cu destinatia Timisoara. Calatoria a decurs fara probleme deosebite; doar o batranica cocheta, guraliva si plina de importanta functiei avute pe vremuri m-a facut in cateva randuri sa ridic privirea si sa intreb: „Doamne, cu ce ti-oi fi gresit?” Ajuns la Campulung Moldovenesc cobor scapand de chinuri. Mai fac cateva cumparaturi, inmanez Silviei cadoul de Mos Craciun al Antonellei pentru fina ei, Gabriela si iau apoi drumul muntelui. Timpul este foarte placut, bolta celesta nu este maculata de nici cea mai firava umbra de nor; pamantul este inghetat, stratul de zapada este subtire dar continuu, doar sus pe munte se vede ca este din belsug. Ma orientez spre traseultare drag mie, acela de pe Valea Seaca cu varianta de pe Dealul Bodea. Trec pe langa piedestalul unde Dragos se lupta cu zimbrul netinand cont de stratul gros de omat ce s-a asternut peste ei, apoi pe langa unitatea spitaliceasca de un anumit profil, cu gratii la ferestre, numai bun pentru internarea anumitor personalitati publice din Romania, las in dreapta unitatea de pompieri in curtea careia un brad imens cu radacinile adanc infipte in pamant este impodobit (ca in fiecare an) cu lungi siruri de ghirlande luminoase si la prima intersectie o iau la dreapta. Trec pe langa gospodarii tipic bucovinene, cu garduri scunde dincolo de care poti admira in voie vile noi sau traditionalele case de la munte, gatite in strai de sarbatoare pentru a intampina sfanta zi a Craciunului; ghirlande de becuri clipitoare intinse pe la geamuri pe sub stresini incadrand usile de la intrare sau chiar portile; ici si colo cate un Mos Craciun-papusa se straduie sa intre in casa escaladand balcoane sau ferestre. Ajung la malul Vaii Seci unde drumul coteste brusc, la 90ْspre dreapta continuandu-se in urcus lin, de nesimtit. Aici in coltul din stanga este o gospodarie unde candva erau expuse radacini culese din padure si care, cu infime interventii, inchipuiau cu fidelitate diferite salbataciuni ale padurii. Acum, din pacate, aceasta originala expozitie de sculptura a naturii nu mai este. Narile imi prind iz de fum scos de foc de lemne, iar inchipuirea prinde a plasmui imagini idilice, cu trosnet de lemne arzand in soba, cu un pahar de vin bun pe masa si cu oameni mult dragi mie. Amintirile ma inunda; parca vad in fata mea un tanar insotit de o copila urcand spre munte sau doi tineri, un el si o ea, explodand de buna dispozitie, ea ironizandu-l pe el pentru jambiera ce o purta, in chip de fes, pe cap.
     La izvorul unde poteca se bifurca, o ramura continuandu-se pe firul apei, iar cealalta ataca pieptis spre culmea Bodii pentru a se reunifica in Poiana Crucii, ma opresc pentru popas. Bine au gandit cei ce au amplasat aici locul de odihna prevazut cu o masa si banci de lemn sub adapostul unui acoperis; cei care urca fac popas pentru„scuipatul in palme”, gestul traditional al romanului inainte de a se apuca de o treaba grea, iar cei ce coboara pentru a-si domoli tremurul pulpelor starnit de coborasul navalnic. In timp ce imbuc cate ceva imi schimb tinuta pregatindu-a de drum generator de efort si transpiratie. Imi pun la indemana binoclul si noua noastra achizitie (a mea si a Antonellei) un aparat foto digital, Canon A460. Ma uit cam stramb si fara incredere la el dar mai ales mi-e groaza de multimea de butoane, butonase, rotite si beculete care clipesc intimidandu-ma; doar micul dreptunghi, ca un ecran de televizor de care, adeseori, in virtutea obisnuintei, imi lipesc ochiul cand vreau sa fotografiez, ma incanta de-a dreptul. In preajma orei 11 si jumatateimi arunc rucsacul, incomod de usor, in spate si indemn la drum. Urc mai intai pe un shleau de caruta, cu zapada batatorita de urme de sanii si de animale, printr-o margine de padure; in scurt timp ies la limpezis, printre saivane si soproane, inhalez cu nesat cel mai suav parfum, cel de fan, emanat de unul din ele si prind o urma de sanie care urmeaza poteca, acum ascunsa sub un strat de zapada ce se ingroasa pe masura ce urc. De undeva, o voce ma intreaba incotro zoresc; pe posesorul vocii il descopar cu mare greutate langa peretele unui saivan cu care se confunda (mai sa cred ca am intrat in mediul fantomelor, si mama cand eram mic m-a invatat sa nu graiesc cu ele). La raspunsul meu arunca samanta spaimei „d’apoi ai grija matale ca prin padure au aparut lupchii ”. Asemenea avertisment imi lansase si cabanierul de pe Rarau cand dadusem telefon sa-mi rezerve loc, sfatuindu-ma sa nu ma prinda noaptea in padure. Mimand curajul ii raspund celui de langa saivan ca fiind batran am carnea tare si nu pot fi pe placul lupilor. Imi vad in continuare de drum luandu-mi ghid urma de sanie care, ajunsa la un alt saivan, ma lasa balta inconjurat de un strat de zapada in care piciorul se scufunda pana sub genunchi. Pentru a nu ma intoarce sa caut poteca ce poate fi cine stie unde in urma consumand inutil energie, pun in functie g.p.s-ul (a se citi „glagorea personala cu schepsis”) si cum este putin trecut de amiaza, stiind ca trebuie sa merg spre SSV iau soarele in frunte (mi-e lene sa mai caut busola prin cele buzunare) incepand a calca cu sarg prin zapada inalta pana la genunchi urcand spre dunga muntelui din fata mea urmand ca acolo sa descopar poteca si s-o urmez. Soarele incepe sa friga dar fiind transpirat ma tem sa mai dau jos din deja putinele haine ce le am pe mine. Incet dar sigur ma apropii de culmea de dupa care incep a se iti mai intai antenele de pe varful Rarau, apoi maria sa varful insusi. Vad ca m-am indepartat cam mult spre stanga fata de poteca si incep a ma redresa; ajuns in punct de belvedere o descopar undeva jos, spre dreapta si ma indrept spre ea. Nu mai inainte de a-mi hrani sufletul cu imagini magnifice scaldate de lumina unui soare generos si de a le inchide in micuta cutie metalica cu pretentii de aparat de fotografiat; in fata se ridica peretele nordic, ca de cetate, al varfului Rarau, iar putin mai spre stanga se itesc pe deasupra padurii „ Doamnele”; in stanga si in dreapta se lasa plaiuri domoale presarate cu salase de vara si soproane de fan, frumos mirositoare; dincolo de valea Izvorului Alb se lasa spre valea Moldovei culmi desprinse din spinarea Raraului ascunzand pe undeva spectaculoasele chei de la Moara Dracului, iar spre apus, peste Valea Seaca, se insira Munceii Raraului; in spate se insira gurguiele varfurilor din extremitatea sudica a Obcinei Feredeului. Timpul ma indeamna la drum si nu trebuie sa uit avertismentul cabanierului in privinta lupilor. Merg scriind dara singuratica a pasilor mei, prind poteca si in curand intru in padure incepand un scurt coboras, ceva mai aspru, catre Poiana Crucii. De dupa niste molizi zvacnesc siluetele elegante a doua caprioarecare pier, doua naluce, catre Valea Seaca. Urma lasata de trunchiurile unor copaci taiati, trase cu caii pana in preajma saivanului din poiana imi usureaza inaintarea dar mai departe stratul de zapada este gros pana deasupra genunchiului si necalcat de picior de om. Doar urmele nefiresc de mari ale unor labe cu gheare, ce venind dinspre saivan intra in padure, imi amintesc avertismentul si-mi provoaca fiori de-a lungul sirei spinarii. Caiere mari de omat se desprind, inmuiate de caldura soarelui, de pe ramuri cazand cu bufnituri infundate prin preajma mea, bagandu-ma in sperieti la inceput. Rezist tentatiei de a urma vechea poteca, acum parasita din cauza unor vechi doboraturi de vant, care mi-ar scurta drumul dar zapada m-ar darama, si urmez varianta noua, marcata cu acelasi triunghi galben, care, ocolind saivanul, ma scoate in cinci minute la drumul Izvorului Alb pe care vine traseul marcat cu punct rosu. Urmerz curbele soselei evitand scurtaturile sa-mi pastrez fortele pentru lupta cu stratul de zapada care creste in grosime pe masura ce urc. Dupa o ora de la redresarea pe poteca ajung la schitul Rarau, construit in Poiana Sihastriei, alt loc generator de amintiri ale vechilor excursii avand insotitoare pe Cecilia sau Antonella. Ma opresc pentru un popas nu prea lung. Mai intai patrund in linistea reconfortanta a bisericii unde ma reculeg cu gandul la unii din prietenii mei plecati in marea calatorie cu sens unic; caldura placuta de aici ma indeamna la sedere dar ziua este scurta (deja este ora 14.30) si nu am nici un chef sa traiesc experienta Scufitei Rosii. Fac cateva fotografii de exterior apoi o iau la picior; desi ma aflu cam la jumatatea drumului urmeaza o portiune care presupune un efort sporit. De la uncetatean care ma abordeaza in curtea manastirii aflu ca drumul auto, impracticabil in ultimii ani din cauza unor surpari, s-a reparat si se poate ajunge cu masina pana la cabana, chiar fiind deszapezit.
    Iesit din curtea manastirii merg cateva zeci de metri pe sosea apoi atac prima scurtatura; constat ca rationamentul meu conform caruia, de aici in sus zapada este rupta, se dovedeste a fi corectpoteca fiind acceptabila; majoritatea celor care abordasera muntele veniseracu masina pana la manastire, doar de aici in sus luand-o „per pedes”. Pe masura ce urc zapada se ingroasa, molizii incep a fi incarcati de nea, iar soarele prinde a avea dinti; totusi temperatura aerului ramane in continuare acceptabila. Urc pe malul stang al unui paraiaspe care gheata nu l-a cuprins in intregime; firul apei ramas la vedere grabeste sopotind din treacat, el stie ce, molizilor imbracati in cojoc gros de omat, catre apa Moldovei. Soarele lunecat spre orizont isi trimite oblic razele sale de aceea nu mai au putere sa scuture zapada de pe copaci; linistea albastruie se prelinge printre ramurile din care iarna a plasmuit fantasme de basm si ma invaluie izolandu-ma de lumea reala, plasandu-ma intr-o sfera protectoare ce nu lasa spaimele sa ma atinga. Imi dozez efortul cat sa nu transpir prea tare si frigul sa puna stapanire pe mine, de aceea cand simt ca ma infierbant fac scurte popasuri; atunci constat cat de galagioasa e inima mea care-mi suna in urechi impiedicandu-ma sa ascult linistea padurii. Si tot asa eu urc, iar soarele coboara, si pe masura ce coboara aerul devine din ce in ce mai albastru, iar tacerea mai adanca. Nu toate scurtaturile sunt calcate de aceea, pentru a evita un efort suplimentar, acolo unde e cazul, tin drumul. Doar mereu sacaitorul Alteu (v-am mai povestitdespre el) se face auzit dintr-un colt al mintii mustrandu-ma ca nu tin cont de avertismentele in privinta lupilor si risc sa ma prinda noaptea in padure; ii amintesc ca doar talharii ies la drumul mare, iar lupii nu sunt talhari asa ca nu am a ma teme. Din san, de acolo unde l-am ascuns de efectele frigului, telefonul prinde a chirai si a ma gadila; imi aduce la ureche vocea Antonellei care se intereseaza de soarta mea. Dupa incheierea convorbirii singuratea prinde a-mi da tarcoale cautand sa-mi patrunda in suflet; inca nu a priceput ca eu nu sunt niciodata singur! Si indata imi chem prietenii sa-mi tina de urat; de data asta chem cei mai noi prieteni ai mei, cei pe care i-am cunoscut prin intermediul acestei minuni a lumii moderne numit calculator caruia, eu cel care am invatat matematica cu manunchiuri de betigase confectionate din vita de vie, am inceput a-i dezlega tainele la varsta la care unii din oamenii copilariei mele prindeau a se gandi la ultimul drum care duce catre dealul satului natal. Apasand cu teama cate unul din sumedenia de butoane cautam informatii despre disparuta revista Romania Pitoreasca (prima mea calauza pe cai de munte) cand am dat de . Aici am gasit tovarasii mei intru patima. Pe cativa din ei i-am cunoscut personal, cu unii tin legatura pe messenger, cu altii comunic pe „privat”, pe cei mai multi ii cunosc prin contributia lor la acest site. Acum ii chem in amintire sa-mi alunge singuratatea si iata-i ca-mi raspund la chemare; iesenii, bucurestenii, brasovenii, brailencele, o prea fericita familie de iubitori de munte din Giurgiu…dar mai ales, de la 8264, 60 km. „de peste mari si tari” ma insoteste cea mai noua cunostinta a mea de pe carpati.org care, dupa vreme indelungata venita pentru putin timp in tara, a tinut sa ma cunoasca personal. In tovarasia insotitorilor mei nici nu bag de seama cand trece timpul. Revenit in lumea reala ridic privirea spre cer sa vad pe unde se mai afla soarele; zaresc doar cerul auriu de deasupra lui, in schimb vad altceva care ma nedumereste: peste molizi se ridica un stalp imens de piatra aparut nu stiu de unde, pentru ca eu nu tin minte sa-l fi vazut vre-o data. Privesc prin binoclu si mi se pare cunoscut…in sfarsit ma luminez, este Piatra Mare-prima si cea mai inalta din Pietrele Doamnei, celelalte doua aflandu-se in spatele ei; nu pricep care sa fie motivul de abia acum o remarc din aceasta pozitie. Ceasul ma informeaza ca au trecut optzeci de minute de la parasirea schitului, cand patrund intr-un imens templu impodobit cu puritatea absoluta a omatului, avand bolta sustinuta de imensele coloane ale molizilor padurii printre care preoti nevazuti imbalsameaza aerul cu miros de rasina si ozon…ici si colo, inchipuiti din braduti potopiti de zapada, ingenunchiati pe covorul pufos asternut de maria sa iarna, adoratori ai Marelui Creator inalta rugi tacute implorand iertarea pacatelor omenesti…ca o clopotnita, turnul nordic al Pietrelor Doamnei, candva purtator al unei cruci, se inalta dominand imprejurimile; parca imi vine sa calc in varful picioarelor sa nu tulbur linistea.
Ajung la ultima scurtatura care urca abrupt razbatand in sosea, sub Piatra Soimului acolo unde vine din dreapta drumul ce urca de pe valea Bistritei. Pe stratul gros de omat se vad doar minuscule urme de salbataciuni si cum nu am chef sa rup zapada o tin in continuare pe sosea; e drept ca inserarea se afla prin preajma dar nu mai am mult de mers, ba chiar domolesc mersul si dupa ce bubuitul inimii in urechi se diminueaza ascult cu incantare scartaitul zapezii provocat de proprii-mi pasi. Telefonul din san prinde iar a ma gadila; de data asta este Cecilia care auzind ca inca nu am ajuns la cabana prinde a se tangui ca m-a prins noaptea in padure si cu vai nevoie reusesc s-o lamuresc ca pe aici razele soarelui inca pun lumina de aur pe Pietrele Doamnei. Trec pe langa coltul de stanca zugravit cu o multime de semne de marcaj si peste mine navaleste amintirea unei Antonelle-copila care, intr-o iarna de demult, franta de oboseala si exasperata ca nu mai ajungem la cabana, luand stanca drept o casa, iar desenele colorate drept ferestre a inceput a striga cu bucurie: „uite cabana, uite cabana!” inca cinci minute de mers si ajung la ramificatia drumului catrevarful Rarau pe care, in pas de plimbare vin doi caini care mi se alatura si dupaalte cinci minute lasand afara amurgul, patrund in holul cabanei. Mai intai dau de veste acasa ca am ajuns la capat de drum apoi sorbesc lacom dintr-o doza de bere abia acum simtind cum oboseala ma copleseste. Discut cu un tanar, angajat al cabanei care trebaluieste pregatind-o pentru primirea musafirilor ce foarte curand vor veni sa petreaca Craciunul si revelionul; spune ca absolut toate locurile sunt vandute. Deoarece camerele sunt goale si incalzirea functioneaza la minim, imi da si o mica aeroterma de a carei randament ma cam indoiesc. Simtind ca ma ia frigul de la hainele ude de transpiratie mai iau o bere si urc in camera.
Dupa frigul de afara aici pare cald si vrand sa ma conving pun mana pe calorifer; il simt abia dezmortit asa cap un aeroterma in functie la capacitate maxima si, culmea, constat ca in apropierea ei aerul frige. Ma schimb cu lenjerie si haine uscate, iar pe cele ude le potrivesc in fata curentului de aer cald expulzat de „agregatul” de incalzire. Apoi cinez indelung silit de o foame greu de ogoit. Treptat camera se incalzeste, paharutul de rom (rezerva proprie din „trusa de supravietuire”) ma moleseste si ma face sa visez cu ochii deschisi astfel ca abia mai am putere sa fac patul si sa plonjez in somn.

     2. sambata
    Ma trezesc dar refuz sa deschid ochii. Aeroterma sfaraie motaneste, aerul din camera este deosebit de placut; filtrata in rosu de pleoapelumina ma instiinteaza ca soarele a rasarit si ca cerul este senin. Dupa o vreme telefonul prinde a piui, semn ca-i ora sapte si jumatate si trebuie sa ma scol daca vreau sa realizez ce mi-am propus pentru astazi. Cu un enorm efort de vointa reusesc sa ma smulg din pat si cu cativa pumni de apa rece ca gheata reusesc sa alung toropeala somnului. Servesc un mic dejun cat un pranz, pregatesc rucsacul sa fie gata de drum apoi, cam pe la ora zece, cobor cu tot cu bagaj la receptie unde-l las in pastrare iar eu, doar cu binoclul atarnat de gat si aparatul de fotografiat in mana, iau drumul catre varful Rarau. Pe holul de la intrare se munceste de zor facandu-se ultimele retusuri la decorul pregatit pentru marea sarbatoare ce va sa vie.
     O noua zi magnifica ma intampina in prag; puzderie de minuscule reflectoare de gheata reflecta lumina razelor solare orbindu-ma cateva momente pana ce lentilele heleocromatice ale ochelarilor reusesc sa puna o bariera eficace in calea luminii. Inot din greu prin zapada catre cladirea fostului canton silvic, unde candva domnea nea Niculaie, acum botezat „cabana pastorala”; iata si constructia mai scunda de alaturi si parca vad figura incruntata a mult prea exigentei consoarte a dumnealui si privirea-i taioasa ce o biciuia pe Antonella. In jur au mai aparut inca trei constructii noi din care una pare a fi un refugiu salvamont. Intr-o ora, dupa ce schimb cateva cuvinte cu un om iesit din cladirea releului ocolesc gardul ce-o inconjoara, ajung la cei 1651 mai varfului Rarau. Vizibilitatea excelenta imi permite sa fixez imagini, in memoria electronica a aparatului de fotografiat, din Ceahlaul de neconfundat datorita Panaghiei, Pietrosul Bistritei, Giumalau, Suhard, Obcinile Bucovinei, estul Muntilor Rodnei care se vede in zare invesmantat in alb, apoi mutandu-mi privirile mai jos, de pe vaile Bistritei si a Moldovei.
Cu sufletul mangaiat de imagini ma intorc la cabana, imi potolesc setea cu o bere si o iau catinel catre casa. In coborare imi permit sa abordez toate scurtaturile castigand astfel timp pretios; cateva veverite imi ies in cale parca pentru a-si lua ramas bun, iar ucand din Poiana Crucii catre Culmea Bodii uncerb impozant, naluca neagra, imi taie calea zburand catre dreapta, pierzandu-se in padure. Ma abat catre palcul de brazi ochit inca de anul trecut si, rugandu-ma de iertare, iau cateva ramurele pentru a sfinti facatura de plastic de acasa care, o data pe an, salveaza viata cate unui bradut. Mai incolo bag seama ca cineva a luat aceeasi pacaleala primita ieri de mine in privinta potecii pentru ca de pe deal imi vad urmele insotite. O data cu inserarea intru intre casele Campulungului aflat in asteptarea viitoarelor sarbatori. Ajuns la gara umplu timpul aromindu-mi narile cu mirosul unei mult dorite cafele care-mi incanta papilele gustative si completez deficitul de lichid din organism cu continutul unei sticle de Bergenbier intr-o dragalasa carciumioara din preajma garii dar, din pacate, cu auzul chinuit de miorlaitul unui cantator de manele revarsat din doua boxe cu volumul sonor dat ca pentru cei cu handicap auditiv.
In noapte, „vuiet greu de fieraraie” vesteste sosirea trenului care ma va duce spre cei dragi care ma asteapta acasa.

P. S. Sunt invaluit de tristete. De curand m-am intors din umbra Pietrosului, de la Borsa Maramuresului. L-am condus pe „MosGheorghe” (aflat in pragul a optzeci de ani) care a plecat in „marea calatorie”. Pe viitor cand cu pulpele faramate de asprimea coborasului de pe Piciorul Mosului, calcand cotloane numai de localnici stiute, ma voi opri pentru odihna in „Fundul Luncii”, culcandu-mi tampla pe malul Pietroasei voi asculta in sopotul apei povestiri cu „MosGheorghe”, iar „de dragul pacii” voi bea o palinca doar cu amintirea lui.

Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 5433, Last update: Fri, Jan 25, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii RARAU-GIUMALAU  
Comment
Fără foto liliana cazacu, Tue, Jan 29, 2008, 9:56 am

Foarte frumoasa drumetie, mi s-a facut si mie un dor de munte si de Bucovina, unde aud ca-i zapada din belsug...de numa...

Comments for this article
Login or register to comment