Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - OFRANDE ABEONEI XVI -Examen în Şaua Ştiol.

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI XVI -Examen în Şaua Ştiol.

OFRANDE ABEONEI-XVI-

Examen în şaua Ştiol.

(Munţii Rodnei8-9 decembrie 1989)

Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că voi mai vedea muntele înainte de primăvara viitoare. Dar prin jocul hazardului şi bunăvoinţa Cecilieiam obţinut un mic „supliment” de două zilepetrecute în împărăţia muntelui constituind totodată una din cele mai plăcute surprize oferite de luna cadourilor.

Dar înainte de a povesti peripeţia propriuzisă pe munte, peripeţie care a constituit pentru mine un examen foarte serios pe care, din fericire, l-am trecut cu bine trebuie să povestesc cum s-a ajuns la aceasta. În una din zilele lunii noiembrie, când atât eu cât şi Cecilia eram la serviciu, Antonella a primit un telefon din Borşa, de la Maria, şi a fost rugată să rezerve o cameră la hotel pentru că va veni sâmbăta următoare la Iaşi cu nişte probleme. Antonella, care ştia din povestirile mele cine-i Maria, i-a propus să stea la noi pentru că le suntem datori în urma găzduirii ce mi-o oferiseră în vară. Nici când Maria a spus că nu vine singurăci împreună cu unchiul şi mătuşa ei Antonella nu a dezarmat (şi bine a făcut) insistând să vină la noi. Până la urmă s-au înţeles ca sâmbătă, la trenul de dimineaţă, să-i aştepte cineva la gară.

Zis şi făcut! Sâmbătă dimineaţă, la acceleratul care vine dinspre Timişoara, sunt prezent în gară şi aştept. Din tren coboară o mulţime de maramureşeni şi maramureşence (îi cunosc după port) dar Maria, nicăieri. Încep să-mi pun fel de fel de întrebări: nu o mai cunosc şi a trecut pe lângă mine … dar nici ea nu mă mai cunoaşte? Nu au putut urca în trenul care se pare să fi fost destul de aglomerat? Sunt intrigat de mulţimea de oameni pe care-i recunosc după port a fi din zona Maramureşului, care au coborât din tren. Mă adresez unei femei şi aflu de la ea că mâine tinerii militari vor depune jurământul, iar părinţii şi rudele apropiate vin să asiste la acest eveniment deosebit din viaţa unui bărbat. Îmi închipui că din cauza aglomeraţiei oaspeţii mei din Maramureş nu vor fi reuşit să urce în trenaşa că este posibil să vină cu următorul, care soseşte dintr-acolo şi ajunge la Iaşi peste aproximativ două ore şi jumătate. Deoarece astăzi e zi de apă caldă hotărăsc să nu pierd prilejul de a face o baie după care să mă întorc la gară.

Zis şi făcut. Dar abia ieşit din cada cu apă că soneria telefonului mă face să ies precipitat din baie. Din receptor vocea Mariei îmi face cunoscut că se află la Iaşi dar nu este singură ci cu unchiul şi mătuşa ei, precum şi o vecină de a unchiului ei împreună cu fiica sa. Veniseră cu trenul la care-i aşteptasem dar cum călătoriseră în unul din ultimele vagoane, imediat ce au coborât au ieşit din gară aşa că nu am avutcum să ne întâlnim. Fuseseră la hotel dar nu găsiseră locuri aşa că se hotărâseră, neavând încotro, să mă sune. Neştiind să-mi explice unde se află am pus-o să-mi descrie clădirile pe care le vede în jur şi astfel am descoperit că se aflaulângă poşta de la „Fundaţie”. În aproximativ o oră şi jumătate eram cu toţii acasă.

Si iată-ne a doua zi, după ce fusesem cu toţii la festivitatea de depunere a jurământului, în jurul unei mese încărcate cu de toate. Atmosfera caldă şi prietenia ce o simţeam cu toţii mi-a dat certitudinea că între noi se va lega o prietenie de durată. Şi pentru că ne vom mai întâlni, să spun câteva cuvinte despre fiecare.

Niţa este sora Dorinei, mama Mariei; este o maramureşancă voinică, foarte prietenoasă, s-a acomodat repede cu Ceciliaşi se dovedeşte a fi o femeie foarte săritoare lucrândcot la cot, ambele, la bucătărie.

Grigori Danci (deşi numele de familie este acelaşi cu al tatălui Mariei nu este nici o legătură de rudenie între ei) este soţul Niţei, deci cumnat cu Dorina. Este un bărbat de statură mijlocie, slab, ascetic chiar, vorbeşte într-un pronunţat dialect maramureşan şi atât de repede încât uneori nu-l înţeleg fiind nevoit să-l opresc pentru a cere explicaţii asupra unor cuvinte pe care nu le cunosc. Este foarte sociabil şi într-un timp destul de scurt ne legăm prieteni „la cataramă”.

Grigoriţă, tânărul bărbat care astăzi a depus jurământul militar este feciorul lor, cel mai mare dintre cei patru copii (trei „coconi” şi o „cocoană”). Este puţin mai înalt decât tatăl său, mai legat, fără a fi gras, cu trăsături plăcute; îmi devine şi el, înscurt timp, drag. Îmi manifest nedumerirea că poartă acelaşi nume şi tatăl şi fiul. Aflu de la ei că în Maramureş, după datină, feciorul cel mai mare poartă numele tatălui, iar fiica cea mai mare numele mamei. Tot acum aflu că până la căsătorie băieţii sunt numiţi „coconi”, iar fetele „cocoane”. Hotărăsc să folosesc un termen din sport când mă voi adresa lor, astfel pe tată să-l numesc Grigori-senior, iar pe fiu Grigori-junior; ambii acceptă cu entuziasm completarea numelor.

Împreună cu ei a mai venit de la Borşa şi o vecină de-a Niţei împreună cu fiica sa; acestea sunt Saveta Timiş, o femeie nu prea înaltă dar cu o construcţie robustă de să n-o dea vântul jos, cu faţa„ca o lună plină”, cu obrajii atât de bucălaţi că atunci cand îi săruţi, parcă săruţi o icoană. Livia, fiica ei este o copilă prin clasa a VIII-a; pare copleşită de cele ce vede şi are o figură pe care n-o prea poţi ţine minte.

Dumitru Timiş este băiatul ei, fost coleg de şcoală şi prieten cu Grigori-junior, iar acum colegi de armată, este puţin mai înalt, subţirel, cu un ten de fată şi chiar ruşinos ca…unele fete.

Un alt personaj din Borşa Maramureşului care se află la noi în casă este Leana Mihali, o fată de vârsta celor doi tineri militari, vecină cu ei şi stăpâna inimii lui Dumitru. Se pare că sunt în perspectivă de căsătorie. A făcut o şcoală de ospătari la Bucureşti pregătindu-se pentru restaurantul unui nou hotel, Stibina, care se construieşte în staţiunea turistică Borşa. Chiar zilele astea a terminat şcoala şi a venit de la Bucureşti direct la Iaşi să participe la festivitatea de depunere a jurământului, a prietenului ei. Pare a fi, şi chiar se dovedeşte a fi, o fată extraordinar de descurcăreaţă.

Palinca de Maramureş ne încălzeşte inimile şi ne leagă prieteni pe viaţă. Ba, cât în glumă, cât în serios, ni se propune o legătură de rudenie prin Grigori-junior şi Antonella. Discutăm, cu veselie chiar, despre necazurile actuale datorate lipsei de produse alimentare care se manifestă prin „marea grijă faţă de oamenii muncii”. Pe această temă, Cecilia şi Grigori-senior pun la cale un târg: noi să le dăm bani să cumpere cartofi de la aprozar (la ei se găseşte acest articol fiind zonă minieră, iar de mineri se pare ca „tovarăşii” au mai multă grijă) să-i folosească pentru hrana porcilor, iar ei să ne dea nouă cartofi buni din producţia proprie. Sarcina transportului îmi revine mie. Mie, care îmi vine să sar în sus şi să chiui copilăreşte de bucurie văzând că se iveşte prilejul să mai văd încă de doua ori, peste program, munţii care-mi plac atât de mult: o dată în decembrie şi a doua oară la începutul lui februarie. Aş căra cu spatele toţi cartofii Maramureşului numai să văd munţii în mantia lor de iarnă.

Şi iată că, urmare a acestei înţelegeri, joi, 7 decembrie, urc emoţionat şi plin de nerăbdare într-un accelerat care pleacă de la Iaşi spre Timişoarala ora 15.08. Grigori-junior este internat la Spitalul Militar, operat de apendicită, şi-i este foarte dor de cei de acasă. Transmite prin mine un mesaj către toate rudele din Maramureş să vină să-l viziteze dar ţine în mod deosebitsă i-o aduc pe mătuşa Leontina. Am tovarăşi de călătorie care merg mai departe decât mine; o studentă la „Industrie uşoară” merge la Cluj, două femei (mamă şi fiică) merg la un medic la Arad, alte două femei (tot mamă şi fiică) merg la Petroşani, tot la Petroşani mai merge un bărbat. Găsind subiecte interesante de discuţie timpul trece reletiv repede dar din nefericire ziua scurtă de iarnă face loc repede întunericului care-mi răpeşte plăcerea de a admira locurile prin care trec, noaptea instalându-se definitiv încă înainte de a ajunge în Suceava. Totuşi, la lumina generoasă a Lunii reuşesc să văd câte ceva din imediata apropiere astfel că am prilejul să observ cum la Gura Humorului zăpada începe să acopere pământul şi să crească treptat-treptat în grosime. De la Vatra Dornei companionii mei încep să adoarmă unul câte unul astfel că ne mai având cu cine vorbi şi din cauza beznei ce domneşte în compartiment, datorită inexistenţei vreunui bec, încep să moţăi şi eu dar cu mare grijă pentru a nu mă trezi cine ştie unde, trecut de Salva. Ce-i drept, datorită vigilenţei, nu am trecut de Salva ba, dimpotrivă, era cât pe ce să rămân la Năsăud, cu o staţie înainte de Salva. Cum aşa?... Foarte bine! Din cauza gheţii groase de jumătate de deget care se pusese pe geamul vagonului nu vedeam afară să pot identifica locul unde se opreşte trenul aşa că am recurs la altă metodă; uitându-mă în „Mersul trenurilor” am numărat câte opriri sunt până la Salva. Mai simplu ar fi fost să memorez ora la care trenul soseşte aicidar cumregularitatea nu este punctul forte în circulaţia trenurilor la C. F. R. nici nu încape vorbă să iau în calcul varianta aceasta. Când am ajuns la numărul stabilit de opriri(pentru mai mare siguranţă mă consult cu unul pe care-l consider mai umblat ca mine) am coborât cu toate că aveam oarece îndoială datorită faptului că trenul (mi se păruse mie) mersese cam mult fără să oprească. Sunt uşor nedumerit văzând mulţimea de blocuri din preajma gării, ceea ce nu prea observasem la Salva, şi era puţin probabil ca în aproape un an şi jumătate de când fusesem ultima dată pe aici să se fi ridicat atât de multe. Merg bănuitor pe lângă tren trăgând cu ochiul la firma de deasupra uşii clădirii gării şi tocmai când trenul se pune uşor în mişcare disting denumirea gării: Năsăud. Urc fără probleme în tren ajungând în cinci minute la Salva. Cobor cu oarece emoţii din cauza întârzierii destul de mari cu care sosisem dar am noroc pentru că trenul cu care urma să-mi continuu drumul nu plecase încă. Sunt foarte obosit şi pentru a mă feri de vre-o altă surpriză rog o femeie pe care o ajutasem să urce în vagon multele-i bagaje să mă trezească la Vişeul de Jos. Aceasta dând dovadă de exces de zel, sau poate să-şi ia de grijă, mă scoală cu două staţii înainte. Când trenul opreşte cobor în bezna de nepătruns a gării maramureşene (între timp luna asfinţise) şi găsesc clădirea gării doar călăuzit de sâmburele de lumină al unei lămpi cu petrol din geamul biroului de mişcare. Bâjbâi împreună cu mai mulţi călători printr-o încăpere unde ghicesc a fi holul casei de bilete şi ajutaţi de lumina pâlpâindă a unui chibrit nimerim în sala de aşteptare. Un fum îngheţat ne întâmpină violentându-ne ochii. Mă orientez după flăcăruia unor cărbuni ce se vede prin spărturile unei sobe şi mă cuibăresc pe o bancă încercând să prind un minim de căldură. Încălzit doar de propria-mi sursă adorm şi mă trezesc doar când vocea cuiva răsună disperată în întuneric amintind că este ora patru şi un sfert. Trenul personal care urma să ne ducă la Borşa o luase din loc hoţeşte respectând, incredibil, ora de plecare, patru-zero-unu, şi fără să „fâşcăie”, după cum mărturiseşte una din cele vre-o patru-cinci femei care aveau aceeaşi soartă cu a mea. Ne sfătuim ce să facem şi împreună cu două din ele, din Moisei de loc, ieşim la şosea; prindem un autobuz care duce minerii la Baia Borşa şi astfel ajung la destinaţie doar cu o mica întârziere faţă de tren. Coborât din autobuz trec podul peste Cisla şi o cotesc la dreapta pentru a merge la Dumitru Danci. Este ziua de…

Vineri, 8 decembrie.

Ninge frumos, liniştit, sporind şi mai mult albul imaculat al zăpezii care acoperă strada şi casele. Am oarecari emoţii gândindu-mă că este posibil să am probleme în a nimeri la Dumitru dar ajungfără probleme. Afară încă-i întuneric dar cum în casă se vede lumină consider că nu i-aş deranja şi bat în poartă de câteva ori, fără rezultat însă. Presupun că dorm cu lumina aprinsă şi plec. Iniţial nici nu-mi propusesem să-i scol din somn, planul meu fiind să merg mai întâi într-o scurtă excursie pe munte urmând un traseu ce trece pe la Cascada Cailor şi doar la întoarcere să trec pe la el. Dar după ce fac câţiva paşi îmi amintesc de mesajul lui Grigori-junior şi-mi dau seama că cei solicitati trebuie anunţaţi din timp – ora plecării pe munte e sigură dar nu şi cea a întoarcerii – aşa că fac cale întoarsă la Dumitru şi insist. De data aceasta am succes şi iată-mă întâmpinat, în corpore, de familia Danci Dumitru. Stau câteva minute şi în timp ce-mi potrivesc în rucsac lucrurile absolut necesare le transmit doleanţa „tânărului apărător al patriei” aflat la Iaşi precum şi planul meu pentru această zi. Este ora 6.10 când, pregătit de drum mă aflu în faţa hotelului Iezer unde mai multă lume aşteaptă autobuzul spre Complexul Turistic Borşa. Încă este întuneric; ninge intens, plafonul de nori este foarte jos, aproape de acoperişurile blocurilor din jur. Ajung la concluzia că dacă merg cu autobuzul voi ajunge la complex când încă va fi întuneric. Lanternă nu am pentru ca din „comertul socialist” lipsesc bateriile si beculeţele de lanternă şi cum nu pot pleca la drum fără aceasta va trebui să aştept ziua undeva. Dar unde? Găsesc o soluţie foarte interesantă; cei zece kilometri pe care ar trebui să-i parcurg cu autobuzul îi voi face pe jos, în aproximativ două ore şi un sfert, adică voi ajunge în complexul turistic exact cand lumina zilei va fi atotstăpânitoare. Cu sufletul plin de voie bună „dau bici” tălpilorşi o apuc pe şoseaua care merge urcând la braţ cu apa Vişeului. Ca feriţi de o mână nevăzută norii dispar cine ştie unde şi ninsoarea se opreşte lăsându-mi deasupra capului bolta celestă semănată cu puzderie de stele. În dreapta se ghicesc zugrăvite pe azurul cerului culmile Pietrei Negoiescului şi Buza Muntelui, în stânga alte culmi ale munţilor Maramureşuluiale căror nume, din lipsă de documentaţie, nu le ştiu, iar în imediata apropiere casele Borşei şi ale Poienii Borşa cu ferestrele luminate; la unelese văd licărind (curios) luminiţele firave ale unor lămpi cu petrol, lucru ce confirmă spusele acelui inginer ce l-am cunoscut în aprilie venind cu trenul spre Vişeu despre conservatorismul unormaramureşeni care ţin la tradiţionala „lampă cu dohot” refuzând binefacerile „lămpii lui Ilici”. Întunericul începe să pălească, iar din coteţe izbucnesc răcnete de cocoşi ce slăvesc sfânta lumină a zilei care vine. Drumul mi se încrucişează cu cel al multor maşini, sau sunt depăşit de ele. Aş putea face semn uneiadin cele care urcă, pentru a scurta timpul, dar firea-mi încăpăţânată mă împiedică să fac acest lucru dorind să fac cât se poate mai mult din drum pe jos şi doar la întoarcere, dacă timpul mă va presa, să apelez la un mijloc auto. În jurul orei opt ajung la intersecţia unde se desprinde, către dreapta, drumul ce ţine pe valea Fântâna şi pe care mă angajez. Dacă până aici drumul mi s-a încrucişat cu cel al oamenilor maturi care, fără vre-o excepţie, m-au salutat de aici încep să mă întâlnesc cu micii şcolari care merg la lupta cu buchile şi care, doar cu puţine excepţii, aşa cum în nici o altă localitate pe unde m-au purtat paşii nu s-a întamplat, mă salută şi ei. Acest frumos obicei al respectului copilului faţă de cei mai în vârstă a dispărut chiar şi din satul copilăriei mele.

Ajung la o bifurcaţie a drumului şi până să mă hotărăsc pe care s-o apuc mă opresc să admir o mostră a ingeniozităţii populare; am în faţa mea cea mai ieftină şi simplă maşină de spălat rufe din lume. Încheiat din doage de brad, „agregatul” este un vas de formă conică aşezat cu vârful în jos, prevăzut cu câteva găuri de eliminare a apei, dispuse de jur împrejur la mijlocul înălţimii. De la un izvor aburind şi înspumat, o ţeavă cam de 100 mm. în diametru conduce apa care curge, printr-un fel de duză, ce-i imprimă o viteza foarte mare, spre partea superioară a conului (baza este fără fund) proiectând-o excentric astfel că apa din vas căpătă o mişcare turbionară; o parte din ea deversează peste margini, iar altă parte este eliminată prin găurile special făcute. Acum maşina este în plină activitate spălând nişte preşuri. Aş fi curios să bag mâna în apă să văd dacă-i caldă şi de aceea ies aburi din ea dar din cauza gardului care înconjoară „comedia” nu-mi pot satisface curiozitatea.

Îmi continuu drumul şi după ce depăşescramificaţiade unde o variantă a şoselei duce în două serpentine spre complexul turistic prinde a se zări cariera de marmură, iar drumul începe să urce mai accentuat printre pereţii albi ai Buzei Muntelui, în dreapta, şi culmea împădurită a Ştiolului, în stânga. Calea mi se încrucişează cu a unui om care, după ce-mi răspunde la salut, îmi spune că m-a remarcat încă de la Borşaşi fluieră admirativ auzind că am făcut cei zece kilometri pe jos. La solicitarea mea, explicându-i în prealabil unde am de gând să merg, îmi dă informaţii asupra drumului. Calc stratul de zăpadă care s-a aşternut cam de un lat de palmăşi ajung la carieră pomenindu-mă printre bolovani imenşi risipiţi de „puşcături”. Urcuşul se aspreşte din ce în ce mai mult, zăpada se îngroaşă astfel că după untimp ajunge la genunchi obosindu-mă. Fac un scurt popas lângă nişte oameni cu care schimb câteva vorbe. Dacă până aici marcajul fusese acceptabil, acum dispare deseori sub stratul de zăpadă. Atac un drum care începe a urca abrupt şi care cred că intra în carieră dar după ce urc din greu printre bolovanii acoperiţi de zăpadă ajung la un loc unde se intersectează cu valea apei. Timpul este splendid; din când în când din înalturi planează câţiva fulgi de zăpadă; printre molizi, crestele se zăresc de jur împrejur prin aerul clar al dimineţii, doar fundul văii pe care urc îl mai întunecă uneori valuri de ceaţă. O nouă curbă la 180˚ a drumului mă pune în dilemă; să urmez drumul sau firul râului? De câtva timp intrasem în pădure şi urmele paşilor mei se adăugaseră acelora ale cine ştie cărui animal plecat după pradă. Marcajul fiind aplicat pe pietrele acoperite acum de zăpadă nu se mai vede şi-mi închipui că poteca urcă pe firul văii. Omătul gros opune rezistenţă la înaintare şi o sete năprasnică (aşa se manifestă la mine oboseala) îmi dă târcoale. Cu băţul de schi sparg gheaţa râului şi mi-o potolesc, apoi reîncep lupta cu zăpada în care mă scufund uneori până la brâu; mă caţăr peste bolovani imenşi, mă aburc trecând peste trunchiurile uriaşe ale brazilor doborâţi sau, unde se poate, mă strecor pe sub ei, iar când obstacolele ce mi se pun în cale nu se lasă cucerite mă caţăr pe un mal sau altul luându-mă la trântă cu nămeţii ce-mi ajung uneori până la piept. Dar simt cum treptat-treptat puterile mă părăsesc. Trebuie să mă opresc pentru a-mireface rezerva de energie; ochesc un bolovan, îl curăţ de zăpadă, mi-l închipui a fi o masă, scot bucatele din rucsac şi mă arunc înfometat asupra lor. Firul apei coborâse undeva jos, sub gheaţă şi zăpadă, înnebunindu-mă cu clipocitul care-mi zădărăşte setea; pentru a mi-o potoli nu am la îndemână decât zăpada. După calculele mele bănuiesc că pe undeva, pe aproape, trebuie să fie cascada. Caut în jur, mă opresc din mestecat, îmi ţin respiraţia, dacă s-ar putea mi-aş opri şi inima (care bate destul de tare) doar o clipă, doar-doar voi auzi zgomotul produs de cascadă. Dar nu se aude decât vântul şi undeva, în adâncul pământului, un susur firav de apă la care, oricâtîncerc, nupot să ajung pentru a-mi potoli setea. Mi-o amăgesc cu o mână de zăpadă şi purced iarăşi la drum. La un moment dat intuiesc, undeva în stânga, drumul marcat. Mă caţăr vre-o zece metri pe malul puternic înclinat şi într-adevăr ajung la drum, iar pe uncopac văd triunghiul roşu al marcajului. Dar să vezi drăcovenie, picioarele mi se obişnuiseră într-atât cu efortul încât mai tare obosesc acummergând pe drum bătut decât prin bolovanii de pe malul râului. După încă vre-o zece minute de mers recunosc locul unde văzusem cascada cu vre-o cinci luni în urmă…dar totuşi cascada nu este! Venise zmeul-zmeilor din poveste şi o furase, iar acum vre-un cocon maramureşan urma să plece în căutarea ei? Mă intrigă culoarea ulucului pe unde cursese odata…un albastru aidoma cerului, ici-colo cu tente verzulii. Privesc uluit frumuseţea ce o am în faţă şi la un moment dat îmi vine să strig „Evrica”! Păi ce am în faţa ochilor este tocmai Cascada Cailor! Cascada Cailor pe care Marele Creator o oprise pentru câtva timp din funcţionare să facă, poate, niscaiva reparaţii din cadrul vre-unei revizii anuale. Înot prin zăpadă până la brâu spre cascada încremenită, iar susurul apei se aude ca o şoaptă de dragoste aţâţându-mi setea care mă chinuie de ceva vreme. Scobesc în stratul de zăpadă de la baza cascadei însă în loc de apa dau de un strat de gheaţă pe care cu mare greutate reuşesc să-l sparg cu cuţitul; prin gaura de un lat de palmă zăresc curgând un firicel de apa pe stânca îmbrăcată în muşchi dar nu pot ajunge la ea. Cer sfatul „Sfintei Nevoi” care-mi aminteşte că în rucsac am pungi goale de polietilenă şi că pot folosi una pentru a o umple cu apă. Dacă năzdrăvanul cal din poveste i-a adus apa vie lui Făt-Frumos, apoi din altă parte nu a putut-o aduce decât de aici, de la Cascada Cailor din Munţii Rodnei. Mă scutur şi oboseala cade de pe mine, ca o zdreanţă netrebnică, în omăt. După ce umplu din nou punga cu apă, s-o am de rezervă pe drum, încep a urca pe coasta abruptă spre culmea ce se zăreşte sus, sub poala ceţii ce se ridicase o clipă, atât cât să-mi fixez din ochi traseul, pentru ca apoi să coboare din nou împreună cu o ninsoare deasă, uşor vălurită de vânt. În scurtul moment de vizibilitate am remarcat că nu am altceva de făcut decât să urmez ulucul văii fără a mă abate la dreapta sau la stânga. După câteva încercări neizbutite reuşesc să urc un prag, înalt de vreo patru-cinci metri, şi în trei sferturi de oră reuşesc să ies din pădure. Urcuşul este abrupt, mă strecor printre bolovani uriaşi risipiţi peste tot, mă strecor ocolind câte un con de zăpadă sub care iernează vreun pui de brad sau de molid, icnesc să ies din troienele în care mă scufund şi a căror înălţime începe să treacă adeseori de la brâu în sus. Efortul ce-l depun este epuizant de aceea opririle, deşi scurte, sunt destul de dese. Nevoia de aer este atât de mare că dacă nu m-aş opri să-mi liniştesc respiraţia s-ar putea să-mi expir şi plămânii odată cu aerul. Îmi fixasem un reper de la care urma să schimb direcţia de mers. Ajung la el, mă abat spre stânga şi opintesc din greu luptându-mă cu omătul şi abruptul coastei pe care urc, sorbesc din când în când câte o gură de „apă vie” din punga ce o duc în mână, care a început să îngheţe, şi reuşesc să ajung pe culme la loc deschis. Dacă pâna aici mersesem descheiat la haine pentru ca aerul să-mi răcorească corpul încins de focul efortului, acum mă grăbesc în a închide nasturii şi fermoarele. Mă întâmpină un vânt atât de rece încât zăpada ce mi se topise pe haine începe să îngheţe învelindu-mă într-o platoşă asemenea cavalerilor medievali, iar cea de pe mâini se topeşte şi se scurge pe partea metalică a băţului de care mă sprijin împodobindu-l cu frumoase ornamente; când mâna goală atinge această zonă simt cum pielea-mi rămâne lipită pe fier.

Mă aflu în Şaua Ştiol şi fac un mic popas de odihnă după efortul la care-mi supusesem trupul. Parcă mă aflu într-un imens cazan cu lapte sau în miezul unei copleşitoare nopţi albe. De jur împrejur, de sus şi de jos mă striveşte albul ceţii şi al zăpezii; dacă noaptea mai zăreşti ceva la lumina slabă a stelelor…vreo margine de deal, vreo denivelare de teren, vreun copac sau altceva, prin ceaţă şi zăpadă nu vezi nimic decât un alb infinit;simţul de orientare se duce naibii, iar dacă te întreabă cineva unde-ţi este urechea dreaptă mai că nu ştii încotro să arăţi. Deşi am indicii că temperatura aerului este destul de scăzută sângele pus în mişcare de efort mă face să nu simt frigul. Liniştea este desăvârşită, iar după ce bătăile inimii se mai potolesc nu mai aud altceva decât propriile-mi gânduri. În astfel de situaţie, când nu-ţi poţi fixa vreun punct de reper se spune că te poţi învârti în cerc în jurul unui punct până cazi epuizat. Neavând chef să devin satelitul cine ştie cărui smoc de iarbă de pe muchia Ştiolului scociorăsc prin buzunare după nu prea sofisticata-mi busolă şi corelând cunoştinţele mele despre locul unde mă aflu cu imaginea de o clipă până la câteva sute de metri, oferită de voinţa divină care fereşte pentru scurt timp ceaţa, suficient să văd marginea pădurii ce îmbracă versantul vestic al Ştiolului cu datele oferite de harta Munţilor Rodnei şi cu indicaţiile busolei îmi fixez direcţia de mers spre NNV şi mă întind la drum uitându-mă din când în când înapoi ghidandu-mă după alt punct de reper, linia (pe care mă străduiesc s-o ţin dreaptă) a propriilor urme care se văd până la câtevazeci de metri. Ştiu că trebuie să mă menţin pe muchie şi din când în când mă verific consultând busola. După untimp încep să urc uşor şi iată-mă, ca trezit dintr-un vis urât, cu ceaţa în spate, şi în faţă cu roata imensă de la capătul superior al teleschiului de pe Ştiol. Fericit, uit pentru o clipa de modestie şi exclam admirativ: „mă, da’ deştept mai sunt!” Sărut apoi, plin de evlavie, busola mea şcolărească de câtiva lei, cu carcasa din material plastic, care mă scosese la liman. Pentru a câta oară? Număr cu voce tare, îndoind câte un deget: Semenic-ceaţă, Lotrului-lipsă marcaj, Giumalău-lipsă marcaj, Mestecăniş-lipsă marcaj, Bucegi-ceaţă, Căliman-noapte şi lipsă marcaj, Rodnei-lipsă marcaj şi ceaţă; cred că-i datorez enorm inventatorului busolei.

Lipsit de griji încep să cobor voios pe sub telescaun şi după vreun ceas ajung la complexul turistic Borşa. Trec pe lângă hotelul Stibina (unde Leana va fi ospatară) încă neterminat şi, culme a coincidenţei, chiar la intrarea în hotelul Cascada îl reîntâlnesc pe omul care mă văzuse când am plecat din Borşa. Privesc ceasul; este ora 11.00, deci mersesem aproape cinci ore, cu o singură pauză mai îndelungată pentru servirea mesei, şi câteva popasuri mai scurte de maximum două minute pentru reglarea respiraţiei şi pentru a-mi potoli setea cu câteva aşchii de gheaţă din punga în care fusese cândva apă de la Cascada Cailor. Din nou stăm de vorbă; mă întreabă pe unde am fost şi spunându-i văd ceva deosebit în ochii lui. Mă întreabă ce vârstă am şi auzind că sunt în prag de 44 de ani scoate un „oho” de surpriză şi-mi spune admirativ: „vă ţineţi bine!”

Încă de sus, din dunga Ştiolului, abandonasem punga în care apa se făcuse sloi de gheaţă devenindu-mi nefolositoare, nu pentru că nu mi-ar fi fost sete ci pentru că fiind foartefrig gheaţa devenise atât de dură că nu o mai puteam sfărâma, iar acumsimţeam o dorinţă irezistibilă să-mi potolesc setea cu o bere. Intru aşadar în restaurantul hotelului în care nu este cu mult mai … frig decât afară şi este ocupat de un grup de turişti beneficiari ai formei de turism organizat cu autocarul. Îşi etalează haine de blană, căciuli de vulpe polară, nutrie sau miel. Zăresc o masă de la care ocupanţii se ridicaseră lăsând în urma lor o mizerie porcească, mă descotorosesc de rucsacul care, îngheţat fiind, are duritatea tablei, scot fesul de pe cap şi împodobesc cu el băţul de schi pe care-l reazem, undeva în apropiere, de perete, mă aşez pe scaun şi mă pun pe aşteptat o ospătară care, bineînţeles, întârzie. Pâna atunci fac roată cu ochii prin restaurant şi văd sticle de Cotnari, Murfatlar, Dealurile Bujorului, altele cu mai multe stele pe etichetă şi din ele îşi extrag cunoştintele vajnicii excursionişti. Zgomotul este mare şi, după liniştea în care îmi scăldasem sufletul sus pe munte, mă deranjează destul de tare. Cântăresc cu ochi critic pe cei din jurul meuşi-i judec, poate nedrept. La o masă, un tip rozaliu, rotofei, spune ceva foarte hazos la adresa meacelor trei tovarăşe de pahardeterminându-le să arunceprivirifurişecătre mine;ba, una cuochelarii parcă puşi de-a-ndoaselea face nişte semne în locul unde-i fuseseră cândva sprânceneleîncât, fără să vreau, îi imit gestul, şi din ale mele cad pe masă două bastonaşe de gheaţa pe care nu le simţisem. După câteva momente le simt lipsa; parcă-mi ţinuseră cald. Într-un târziu, nasul unei ospătare se iţeşte de după o uşă, trăgând apoi după el un schelet îmbrăcat într-o rochie neagră cu guleraş alb şi vine să-mi afle doleanţele. După oarecari târguieli mă văd „dăruit”, contra cost, cu două sticle de bere, mai bună decât am băut vreodată şi rece cum nici în miezul verii nu o nimerisem. În timp ce sorbesc „agentul frigorific” continuu să studiez „fauna turistică” din jurul meu, generatoare de o gălăgie de nedescris, răcnindu-şi glume proaste. Mă şochează comportamentul celor mai mulţi dintre ei, lipsit de cele mai elementare bune maniere. Astfel văd cum un „mascul” ce râde nefiresc de tare arătâdu-şi gingiile ocupă samavolnic locul unei fete, plecată temporar undeva, astfel că biata fiinţă neavând încotro trebuie să-şi ia farfuria cu ciorbă tocmai servită şi să se mute la altă masă.

Plec neplăcut împresionat şi, cu autobuzul, mă reîntorc la Borşa. Acasă la Dorina o găsesc pe Niţa; îmi spune că doar o persoană va merge la Iaşi, la Grigori-junior, dar că nu s-a stabilit sigur cine va fi; mă invită să le fac o vizită să bem un pahar de palincă şi să văd unde locuiesc ei. Cu toată noaptea petrecută în tren nu mă simt obosit aşa că plecăm împreună.

De la Dorina, ieşim în strada principală din faţa hotelului Iezer, o luăm în deal şi, după ce trecemde impozanta clădire a spitalului, cotim la dreapta, trecem un pod de bârne peste apa Vişeului şi începem a urca lin pe valea Pietroasei. Pe un stâlp de curent electric văd un semn de marcaj, banda albastră, şi o săgeată făcută cu vopsea. Niţa mă lămureşte că pe aici urcă traseul turistic spre Pietrosul. Eu, în primăvară, urcasem pe un traseu nemarcat, ales de mine la întâmplare, întâlnind marcajul tocmai sus, aproape de poala pădurii. După vre-o zece minute de la podul peste Vişeu ne abatem la stânga şi trecând apa bolborositoare a Pietroasei intrăm în curte la Grigori-senior. Nu trecuse mult timp de la despărţirea noastră dar bucuria reîntâlnirii se manifestă din plin. Îmi sunt prezentaţi şi ceilalţi membri ai familiei lui Grigori care sunt: Lică – un băiat înalt şi legat care nu mai are mult şi va lua şi el calea cătăniei; Viorica – o fată înaltă, suplă, cu ochi râzători; Niculiţă, coconul ce mai mic, încă elev la şcoala generală, nefiresc de sfios. Dintr-o clipă în alta trebuie să apară mătuşa Leontina (şi când spune „mătuşa Leontina” ochii Niţei sclipesc, ghiduş parcă). Afară ninge des, cu fulgi mari, de parcă gospodina Baba Iarna vrea s-o prindă sfânta duminica de poimane cu aşternuturi curate. Trunchiuri de brad ard trosnind în sobă, iar noi ne ardem gâtlejurile cu apă de foc. Grigori-senior îmi explică procesul tehnologic de obţinere a palincii precum şi materia primă care se foloseşte; prune rotunde, alb-gălbui din care se obţine „ţuica de poame” şi mere al căror soi nu-l cunosc, foarte parfumate, din care se obţine „ţuica de creangă”. Ambele sortimente sunt plăcut aromate dar dacă te laşi vrăjit de aroma lor rişti să nu te mai poţi ridica de pe scaun. Vraja băuturii mă cuprinde treptat încălzindu-mă astfel că mă leg prieten cu toată lumea care vine să ciocnească un pahar şi să schimbe câteva vorbe cu „domnul de la Iaşi”. La un moment dat se deschide uşa şi intră o tânără, nu prea înaltă, cu trăsături plăcute şi faţa plină de zâmbet. Niţa mi-o prezintă pe … „mătuşa Leontina”. Rămân fără replică; în loc de o bătrânică adusă de spate, cu fuste largi, picioare în ciorapi de mătase şi şosete de lână băgate în opinci, am în faţă o tânără de 24 de ani, îmbrăcată cât se poate de modern.. Este sora cea mai mică a Dorinei şi Niţei. Este de acord să meargă la Iaşi la Grigori-junior dar mai are nevoie de aprobarea soţului ei, Gavrilă. Aflu despre Gavrilă că este miner la I. P. E. G. şi peste câtva timp trebuie să treacă pe la poarta Niţei în drum spre mină. Nu am ocazia să-l cunosc pentru că tocmai când eram antrenat într-o discuţie cu companionii mei a trecut spre serviciu şi fiind în întârziere nu a mai intrat în casă. Leontina a discutat cu el în drum şi a obţinut aprobare să meargă la Iaşi. Stabilim să vină mâine dimineaţă la Dorina şi de acolo să plecăm împreună.

Şi astfel sâmbătă dimineaţă, 9 decembrie, îmi iau rămas bun de la prietenii mei din Maramureş şi însoţit de „mătuşa Leontina” iau drumul Iaşiului unde trenul ajunge cu o „mică întârziere” de mai bine de două ore. Până acasă transpir sub greutatea rucsacului şi a genţii cu cartofi pe care dacă nu ar fi fost „mătuşa Leontina” să mă ajute nu ştiu cum le-aş fi cărat acasă.

Aşa am petrecut acest mic supliment de excursie oferit de Cecilia urmând a merge din nou la Borşa la începutul lui februarie, anul viitor.

------------------------------
--------                  --------
--------                  --------

Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 6190, Last update: Wed, Jul 16, 2008



Links to the Mountain Guide:
Muntii RODNEI  
Login or register to comment