OFRANDE ABEONEI-XVI-
Examen în şaua Ştiol.
(Munţii
Rodnei8-9 decembrie 1989)
Nici
prin gând nu mi-ar fi trecut că voi mai vedea muntele înainte de
primăvara viitoare. Dar prin jocul hazardului şi bunăvoinţa
Cecilieiam obţinut un mic
„supliment” de două zilepetrecute în
împărăţia muntelui constituind totodată una din cele mai plăcute
surprize oferite de luna cadourilor.
Dar înainte de a povesti peripeţia
propriuzisă pe munte, peripeţie care a constituit pentru mine un
examen foarte serios pe care, din fericire, l-am trecut cu bine trebuie să
povestesc cum s-a ajuns la aceasta. În una din zilele lunii noiembrie, când atât eu cât şi Cecilia eram la serviciu, Antonella
a primit un telefon din Borşa, de la Maria, şi a fost rugată să
rezerve o cameră la hotel pentru că va veni sâmbăta următoare
la Iaşi cu nişte probleme. Antonella, care ştia din povestirile
mele cine-i Maria, i-a propus să stea la noi pentru că le suntem
datori în urma găzduirii ce mi-o oferiseră în vară. Nici când
Maria a spus că nu vine singurăci împreună cu unchiul şi mătuşa ei Antonella nu a
dezarmat (şi bine a făcut) insistând să vină la noi. Până
la urmă s-au înţeles ca sâmbătă, la trenul de dimineaţă,
să-i aştepte cineva la gară.
Zis şi făcut! Sâmbătă
dimineaţă, la acceleratul care vine dinspre Timişoara, sunt
prezent în gară şi aştept. Din tren coboară o mulţime
de maramureşeni şi maramureşence (îi cunosc după port) dar
Maria, nicăieri. Încep să-mi pun fel de fel de întrebări: nu o
mai cunosc şi a trecut pe lângă mine … dar nici ea nu mă mai cunoaşte? Nu au putut urca în trenul care se pare să
fi fost destul de aglomerat? Sunt intrigat de mulţimea de oameni pe care-i
recunosc după port a fi din zona Maramureşului, care au coborât din
tren. Mă adresez unei femei şi aflu de la ea că mâine tinerii
militari vor depune jurământul, iar părinţii şi rudele
apropiate vin să asiste la acest eveniment deosebit din viaţa unui bărbat.
Îmi închipui că din cauza aglomeraţiei oaspeţii mei din Maramureş
nu vor fi reuşit să urce în trenaşa că este posibil să vină cu următorul, care
soseşte dintr-acolo şi ajunge la Iaşi peste aproximativ două
ore şi jumătate. Deoarece astăzi e zi de apă caldă hotărăsc
să nu pierd prilejul de a face o baie după care să mă întorc
la gară.
Zis şi făcut. Dar abia ieşit
din cada cu apă că soneria telefonului mă face să ies
precipitat din baie. Din receptor vocea Mariei îmi face cunoscut că se află
la Iaşi dar nu este singură ci cu unchiul şi mătuşa
ei, precum şi o vecină de a unchiului ei împreună cu fiica sa.
Veniseră cu trenul la care-i aşteptasem dar cum călătoriseră
în unul din ultimele vagoane, imediat ce au coborât au ieşit din gară
aşa că nu am avutcum să
ne întâlnim. Fuseseră la hotel dar nu găsiseră locuri aşa că
se hotărâseră, neavând încotro, să mă sune. Neştiind să-mi
explice unde se află am pus-o să-mi descrie clădirile pe care le
vede în jur şi astfel am descoperit că se aflaulângă poşta de la „Fundaţie”. În
aproximativ o oră şi jumătate eram cu toţii acasă.
Si iată-ne a doua zi, după ce
fusesem cu toţii la festivitatea de depunere a jurământului, în jurul
unei mese încărcate cu de toate. Atmosfera caldă şi prietenia ce
o simţeam cu toţii mi-a dat certitudinea că între noi se va lega
o prietenie de durată. Şi pentru că ne vom mai întâlni, să
spun câteva cuvinte despre fiecare.
Niţa este sora Dorinei, mama Mariei; este
o maramureşancă voinică, foarte prietenoasă, s-a acomodat
repede cu Ceciliaşi se dovedeşte
a fi o femeie foarte săritoare lucrândcot la cot, ambele, la bucătărie.
Grigori Danci (deşi numele de familie
este acelaşi cu al tatălui Mariei nu este nici o legătură
de rudenie între ei) este soţul Niţei, deci cumnat cu Dorina. Este un
bărbat de statură mijlocie, slab, ascetic chiar, vorbeşte într-un pronunţat
dialect maramureşan şi atât de repede încât uneori nu-l înţeleg
fiind nevoit să-l opresc pentru a cere explicaţii asupra unor cuvinte
pe care nu le cunosc. Este foarte sociabil şi într-un timp destul de scurt
ne legăm prieteni „la cataramă”.
Grigoriţă, tânărul bărbat
care astăzi a depus jurământul militar este feciorul lor, cel mai
mare dintre cei patru copii (trei „coconi” şi o „cocoană”). Este puţin
mai înalt decât tatăl său, mai legat, fără a fi gras, cu
trăsături plăcute; îmi devine şi el, înscurt timp, drag. Îmi manifest nedumerirea că poartă acelaşi nume
şi tatăl şi fiul. Aflu de la ei că în Maramureş, după
datină, feciorul cel mai mare poartă numele tatălui, iar fiica
cea mai mare numele mamei. Tot acum aflu că până la căsătorie
băieţii sunt numiţi „coconi”, iar fetele „cocoane”. Hotărăsc
să folosesc un termen din sport când
mă voi adresa lor, astfel pe tată să-l numesc Grigori-senior,
iar pe fiu Grigori-junior; ambii acceptă cu entuziasm completarea numelor.
Împreună cu ei a mai venit de la Borşa
şi o vecină de-a Niţei împreună cu fiica sa; acestea sunt
Saveta Timiş, o femeie nu prea înaltă dar cu o construcţie
robustă de să n-o dea vântul jos, cu faţa„ca o lună plină”,
cu obrajii atât de bucălaţi că atunci cand îi săruţi,
parcă săruţi o icoană. Livia, fiica ei este o copilă
prin clasa a VIII-a; pare copleşită de cele ce vede şi are
o figură pe care n-o prea poţi ţine minte.
Dumitru Timiş este băiatul ei, fost
coleg de şcoală şi prieten cu Grigori-junior, iar acum colegi de
armată, este puţin mai înalt, subţirel, cu un ten de fată şi
chiar ruşinos ca…unele fete.
Un alt personaj din Borşa Maramureşului
care se află la noi în casă este Leana Mihali, o fată de vârsta
celor doi tineri militari, vecină cu ei şi stăpâna inimii lui
Dumitru. Se pare că sunt în perspectivă de căsătorie. A făcut
o şcoală de ospătari la Bucureşti pregătindu-se pentru
restaurantul unui nou hotel, Stibina, care se construieşte în staţiunea
turistică Borşa. Chiar zilele astea a terminat şcoala şi a
venit de la Bucureşti direct la Iaşi să participe la
festivitatea de depunere a jurământului, a prietenului ei. Pare a fi, şi
chiar se dovedeşte a fi, o fată extraordinar de descurcăreaţă.
Palinca de Maramureş ne încălzeşte
inimile şi ne leagă prieteni pe viaţă. Ba, cât în
glumă, cât în serios, ni se propune o legătură de rudenie prin
Grigori-junior şi Antonella. Discutăm, cu veselie chiar, despre
necazurile actuale datorate lipsei de produse alimentare care se manifestă
prin „marea grijă faţă de oamenii muncii”. Pe această
temă, Cecilia şi Grigori-senior pun la cale un târg: noi să le dăm
bani să cumpere cartofi de la aprozar (la ei se găseşte acest
articol fiind zonă minieră, iar de mineri se pare ca „tovarăşii”
au mai multă grijă) să-i folosească pentru hrana porcilor,
iar ei să ne dea nouă cartofi buni din producţia proprie.
Sarcina transportului îmi revine mie. Mie, care îmi vine să sar în sus şi
să chiui copilăreşte de bucurie văzând că se iveşte
prilejul să mai văd încă de doua ori, peste program, munţii
care-mi plac atât de mult: o dată în decembrie şi a doua oară la
începutul lui februarie. Aş căra cu spatele toţi cartofii
Maramureşului numai să văd munţii în mantia lor de iarnă.
Şi iată că, urmare a acestei înţelegeri,
joi, 7 decembrie, urc emoţionat şi plin de nerăbdare într-un
accelerat care pleacă de la Iaşi spre Timişoarala ora 15.08. Grigori-junior este internat la
Spitalul Militar, operat de apendicită, şi-i este foarte dor de cei
de acasă. Transmite prin mine un mesaj către toate rudele din
Maramureş să vină să-l viziteze dar ţine în mod deosebitsă i-o aduc pe mătuşa
Leontina. Am tovarăşi de călătorie care merg mai departe
decât mine; o studentă la „Industrie uşoară” merge la Cluj, două
femei (mamă şi fiică) merg la un medic la Arad, alte două
femei (tot mamă şi fiică) merg la Petroşani, tot la Petroşani
mai merge un bărbat. Găsind subiecte interesante de discuţie
timpul trece reletiv repede dar din nefericire ziua scurtă de iarnă
face loc repede întunericului care-mi răpeşte plăcerea de a
admira locurile prin care trec, noaptea instalându-se definitiv încă înainte
de a ajunge în Suceava. Totuşi, la lumina generoasă a Lunii reuşesc
să văd câte ceva din imediata apropiere astfel că am prilejul să
observ cum la Gura Humorului zăpada începe să acopere pământul şi
să crească treptat-treptat în grosime. De la Vatra Dornei companionii
mei încep să adoarmă unul câte unul astfel că ne mai având cu
cine vorbi şi din cauza beznei ce domneşte în compartiment, datorită
inexistenţei vreunui bec, încep să moţăi şi eu dar cu
mare grijă pentru a nu mă trezi cine ştie unde, trecut de Salva.
Ce-i drept, datorită vigilenţei, nu am trecut de Salva ba, dimpotrivă,
era cât pe ce să rămân la Năsăud, cu o staţie înainte
de Salva. Cum aşa?... Foarte bine! Din cauza gheţii groase de
jumătate de deget care se pusese pe geamul vagonului nu vedeam afară
să pot identifica locul unde se opreşte trenul aşa că am
recurs la altă metodă; uitându-mă în „Mersul trenurilor” am numărat
câte opriri sunt până la Salva. Mai simplu ar fi fost să memorez ora
la care trenul soseşte aicidar
cumregularitatea nu este punctul forte în
circulaţia trenurilor la C. F. R. nici nu încape vorbă să iau în
calcul varianta aceasta. Când am ajuns la numărul stabilit de opriri(pentru mai mare siguranţă mă
consult cu unul pe care-l consider mai umblat ca mine) am coborât cu toate că
aveam oarece îndoială datorită faptului că trenul (mi se păruse
mie) mersese cam mult fără să oprească. Sunt uşor
nedumerit văzând mulţimea de blocuri din preajma gării, ceea ce
nu prea observasem la Salva, şi era puţin probabil ca în aproape un
an şi jumătate de când fusesem ultima dată pe aici să se fi
ridicat atât de multe. Merg bănuitor pe lângă tren trăgând cu
ochiul la firma de deasupra uşii clădirii gării şi tocmai
când trenul se pune uşor în mişcare disting denumirea gării:
Năsăud. Urc fără probleme în tren ajungând în cinci minute
la Salva. Cobor cu oarece emoţii din cauza întârzierii destul de mari cu
care sosisem dar am noroc pentru că trenul cu care urma să-mi
continuu drumul nu plecase încă. Sunt foarte obosit şi pentru a
mă feri de vre-o altă surpriză rog o femeie pe care o ajutasem să
urce în vagon multele-i bagaje să mă trezească la Vişeul de
Jos. Aceasta dând dovadă de exces de zel, sau poate să-şi ia de
grijă, mă scoală cu două staţii înainte. Când trenul
opreşte cobor în bezna de nepătruns a gării maramureşene (între
timp luna asfinţise) şi găsesc clădirea gării doar călăuzit
de sâmburele de lumină al unei lămpi cu petrol din geamul biroului de
mişcare. Bâjbâi împreună cu mai mulţi călători
printr-o încăpere unde ghicesc a fi holul casei de bilete şi ajutaţi
de lumina pâlpâindă a unui chibrit nimerim în sala de aşteptare. Un
fum îngheţat ne întâmpină violentându-ne ochii. Mă orientez
după flăcăruia unor cărbuni ce se vede prin spărturile
unei sobe şi mă cuibăresc pe o bancă încercând să
prind un minim de căldură. Încălzit doar de propria-mi sursă
adorm şi mă trezesc doar când vocea cuiva răsună disperată
în întuneric amintind că este ora patru şi un sfert. Trenul personal
care urma să ne ducă la Borşa o luase din loc hoţeşte
respectând, incredibil, ora de plecare, patru-zero-unu, şi fără
să „fâşcăie”, după cum mărturiseşte una din cele
vre-o patru-cinci femei care aveau aceeaşi soartă cu a mea. Ne sfătuim
ce să facem şi împreună cu două din ele, din Moisei de loc,
ieşim la şosea; prindem un autobuz care duce minerii la Baia Borşa
şi astfel ajung la destinaţie doar cu o mica întârziere faţă
de tren. Coborât din autobuz trec podul peste Cisla şi o cotesc la dreapta
pentru a merge la Dumitru Danci. Este ziua de…
Vineri,
8 decembrie.
Ninge
frumos, liniştit, sporind şi mai mult albul imaculat al zăpezii
care acoperă strada şi casele. Am oarecari emoţii gândindu-mă
că este posibil să am probleme în a nimeri la Dumitru dar ajungfără probleme. Afară încă-i
întuneric dar cum în casă se vede lumină consider că nu i-aş
deranja şi bat în poartă de câteva ori, fără rezultat însă.
Presupun că dorm cu lumina aprinsă şi plec. Iniţial nici
nu-mi propusesem să-i scol din somn, planul meu fiind să merg mai întâi
într-o scurtă excursie pe munte urmând un traseu ce trece pe la Cascada
Cailor şi doar la întoarcere să trec pe la el. Dar după ce fac câţiva
paşi îmi amintesc de mesajul lui Grigori-junior şi-mi dau seama
că cei solicitati trebuie anunţaţi din timp – ora plecării
pe munte e sigură dar nu şi cea a întoarcerii – aşa că fac
cale întoarsă la Dumitru şi insist. De data aceasta am succes şi
iată-mă întâmpinat, în corpore, de familia Danci Dumitru. Stau câteva
minute şi în timp ce-mi potrivesc în rucsac lucrurile absolut necesare le
transmit doleanţa „tânărului apărător al patriei” aflat la
Iaşi precum şi planul meu pentru această zi. Este ora 6.10 când,
pregătit de drum mă aflu în faţa hotelului Iezer unde mai multă
lume aşteaptă autobuzul spre Complexul Turistic Borşa. Încă
este întuneric; ninge intens, plafonul de nori este foarte jos, aproape de
acoperişurile blocurilor din jur. Ajung la concluzia că dacă
merg cu autobuzul voi ajunge la complex când încă va fi întuneric. Lanternă
nu am pentru ca din „comertul socialist” lipsesc bateriile si beculeţele
de lanternă şi cum nu pot pleca la drum fără aceasta va
trebui să aştept ziua undeva. Dar unde? Găsesc o soluţie
foarte interesantă; cei zece kilometri pe care ar trebui să-i parcurg
cu autobuzul îi voi face pe jos, în aproximativ două ore şi un sfert,
adică voi ajunge în complexul turistic exact cand lumina zilei va fi
atotstăpânitoare. Cu sufletul plin de voie bună „dau bici” tălpilorşi o apuc pe şoseaua care merge urcând
la braţ cu apa Vişeului. Ca feriţi de o mână nevăzută
norii dispar cine ştie unde şi ninsoarea se opreşte lăsându-mi
deasupra capului bolta celestă semănată cu puzderie de stele. În
dreapta se ghicesc zugrăvite pe azurul cerului culmile Pietrei
Negoiescului şi Buza Muntelui, în stânga alte culmi ale munţilor Maramureşuluiale căror nume, din lipsă de
documentaţie, nu le ştiu, iar în imediata apropiere casele Borşei
şi ale Poienii Borşa cu ferestrele luminate; la unelese văd licărind (curios) luminiţele
firave ale unor lămpi cu petrol, lucru ce confirmă spusele acelui
inginer ce l-am cunoscut în aprilie venind cu trenul spre Vişeu despre conservatorismul unormaramureşeni care ţin la tradiţionala
„lampă cu dohot” refuzând binefacerile „lămpii lui Ilici”. Întunericul
începe să pălească, iar din coteţe izbucnesc răcnete
de cocoşi ce slăvesc sfânta lumină a zilei care vine. Drumul mi
se încrucişează cu cel al multor maşini, sau sunt depăşit
de ele. Aş putea face semn uneiadin cele care urcă, pentru a scurta timpul, dar firea-mi încăpăţânată
mă împiedică să fac acest lucru dorind să fac cât se poate
mai mult din drum pe jos şi doar la întoarcere, dacă timpul mă
va presa, să apelez la un mijloc auto. În jurul orei opt ajung la intersecţia
unde se desprinde, către dreapta, drumul ce ţine pe valea Fântâna şi
pe care mă angajez. Dacă până aici drumul mi s-a încrucişat
cu cel al oamenilor maturi care, fără vre-o excepţie, m-au
salutat de aici încep să mă întâlnesc cu micii şcolari care merg
la lupta cu buchile şi care, doar cu puţine excepţii, aşa
cum în nici o altă localitate pe unde m-au purtat paşii nu s-a întamplat,
mă salută şi ei. Acest frumos obicei al respectului copilului faţă
de cei mai în vârstă a dispărut chiar şi din satul copilăriei
mele.
Ajung
la o bifurcaţie a drumului şi până să mă hotărăsc
pe care s-o apuc mă opresc să admir o mostră a ingeniozităţii
populare; am în faţa mea cea mai ieftină şi simplă maşină
de spălat rufe din lume. Încheiat din doage de brad, „agregatul” este un
vas de formă conică aşezat cu vârful în jos, prevăzut cu câteva
găuri de eliminare a apei, dispuse de jur împrejur la mijlocul înălţimii.
De la un izvor aburind şi înspumat, o ţeavă cam de 100 mm. în
diametru conduce apa care curge, printr-un fel de duză, ce-i imprimă
o viteza foarte mare, spre partea superioară a conului (baza este fără
fund) proiectând-o excentric astfel că apa din vas căpătă o
mişcare turbionară; o parte din ea deversează peste margini, iar
altă parte este eliminată prin găurile special făcute. Acum
maşina este în plină activitate spălând nişte preşuri.
Aş fi curios să bag mâna în apă să văd dacă-i
caldă şi de aceea ies aburi din ea dar din cauza gardului care înconjoară
„comedia” nu-mi pot satisface curiozitatea.
Îmi continuu drumul şi după ce depăşescramificaţiade unde o variantă a şoselei duce în
două serpentine spre complexul turistic prinde a se zări cariera de
marmură, iar drumul începe să urce mai accentuat printre pereţii
albi ai Buzei Muntelui, în dreapta, şi culmea împădurită a Ştiolului,
în stânga. Calea mi se încrucişează cu a unui om care, după ce-mi
răspunde la salut, îmi spune că m-a remarcat încă de la Borşaşi fluieră admirativ auzind că
am făcut cei zece kilometri pe jos. La solicitarea mea, explicându-i în
prealabil unde am de gând să merg, îmi dă informaţii asupra
drumului. Calc stratul de zăpadă care s-a aşternut cam de un lat
de palmăşi ajung la
carieră pomenindu-mă printre bolovani imenşi risipiţi de
„puşcături”. Urcuşul se aspreşte din ce în ce mai mult, zăpada
se îngroaşă astfel că după untimp ajunge la genunchi obosindu-mă. Fac
un scurt popas lângă nişte oameni cu care schimb câteva vorbe. Dacă
până aici marcajul fusese acceptabil, acum dispare deseori sub stratul de
zăpadă. Atac un drum care începe
a urca abrupt şi care cred că intra în carieră dar după ce
urc din greu printre bolovanii acoperiţi de zăpadă ajung la un
loc unde se intersectează cu valea apei. Timpul este splendid; din când în
când din înalturi planează câţiva fulgi de zăpadă; printre
molizi, crestele se zăresc de jur împrejur prin aerul clar al dimineţii,
doar fundul văii pe care urc îl mai întunecă uneori valuri de ceaţă.
O nouă curbă la 180˚ a drumului mă pune în dilemă; să
urmez drumul sau firul râului? De câtva timp intrasem în pădure şi
urmele paşilor mei se adăugaseră acelora ale cine ştie cărui
animal plecat după pradă. Marcajul fiind aplicat pe pietrele
acoperite acum de zăpadă nu se mai vede şi-mi închipui că
poteca urcă pe firul văii. Omătul gros opune rezistenţă
la înaintare şi o sete năprasnică (aşa se manifestă la
mine oboseala) îmi dă târcoale. Cu băţul de schi sparg gheaţa
râului şi mi-o potolesc, apoi reîncep lupta cu zăpada în care mă
scufund uneori până la brâu; mă caţăr peste bolovani imenşi,
mă aburc trecând peste trunchiurile uriaşe ale brazilor doborâţi
sau, unde se poate, mă strecor pe sub ei, iar când obstacolele ce mi se
pun în cale nu se lasă cucerite mă caţăr pe un mal sau
altul luându-mă la trântă cu nămeţii ce-mi ajung uneori până
la piept. Dar simt cum treptat-treptat puterile mă părăsesc.
Trebuie să mă opresc pentru a-mireface rezerva de energie; ochesc un bolovan, îl curăţ de zăpadă,
mi-l închipui a fi o masă, scot bucatele din rucsac şi mă arunc înfometat
asupra lor. Firul apei coborâse undeva jos, sub gheaţă şi zăpadă,
înnebunindu-mă cu clipocitul care-mi zădărăşte setea;
pentru a mi-o potoli nu am la îndemână decât zăpada. După
calculele mele bănuiesc că pe undeva, pe aproape, trebuie să fie
cascada. Caut în jur, mă opresc din mestecat, îmi ţin respiraţia,
dacă s-ar putea mi-aş opri şi inima (care bate destul de tare)
doar o clipă, doar-doar voi auzi zgomotul produs de cascadă. Dar nu
se aude decât vântul şi undeva, în adâncul pământului, un susur firav
de apă la care, oricâtîncerc,
nupot să ajung pentru a-mi potoli
setea. Mi-o amăgesc cu o mână de zăpadă şi purced iarăşi
la drum. La un moment dat intuiesc, undeva în stânga, drumul marcat. Mă caţăr
vre-o zece metri pe malul puternic înclinat şi într-adevăr ajung la
drum, iar pe uncopac văd
triunghiul roşu al marcajului. Dar să vezi drăcovenie,
picioarele mi se obişnuiseră într-atât cu efortul încât mai tare
obosesc acummergând pe drum bătut
decât prin bolovanii de pe malul râului. După încă vre-o zece minute
de mers recunosc locul unde văzusem cascada cu vre-o cinci luni în urmă…dar
totuşi cascada nu este! Venise zmeul-zmeilor din poveste şi o
furase, iar acum vre-un cocon maramureşan urma să plece în căutarea
ei? Mă intrigă culoarea ulucului pe unde cursese odata…un
albastru aidoma cerului, ici-colo cu tente verzulii. Privesc uluit frumuseţea
ce o am în faţă şi la un moment dat îmi vine să strig
„Evrica”! Păi ce am în faţa ochilor este tocmai Cascada Cailor!
Cascada Cailor pe care Marele Creator o oprise pentru câtva timp din funcţionare
să facă, poate, niscaiva reparaţii din cadrul vre-unei revizii
anuale. Înot prin zăpadă până la brâu spre cascada încremenită,
iar susurul apei se aude ca o şoaptă de dragoste
aţâţându-mi setea care mă chinuie de ceva vreme. Scobesc în
stratul de zăpadă de la baza cascadei însă în loc de apa dau de
un strat de gheaţă pe care cu mare greutate reuşesc să-l
sparg cu cuţitul; prin gaura de un lat de palmă zăresc curgând
un firicel de apa pe stânca îmbrăcată în muşchi dar nu pot
ajunge la ea. Cer sfatul „Sfintei Nevoi” care-mi aminteşte că în
rucsac am pungi goale de polietilenă şi că pot folosi una pentru
a o umple cu apă. Dacă năzdrăvanul cal din poveste i-a adus
apa vie lui Făt-Frumos, apoi din altă parte nu a putut-o aduce decât
de aici, de la Cascada Cailor din Munţii Rodnei. Mă scutur şi
oboseala cade de pe mine, ca o zdreanţă netrebnică, în omăt.
După ce umplu din nou punga cu apă, s-o am de rezervă pe drum, încep
a urca pe coasta abruptă spre culmea ce se zăreşte sus, sub poala
ceţii ce se ridicase o clipă, atât cât să-mi fixez din ochi
traseul, pentru ca apoi să coboare din nou împreună cu o ninsoare
deasă, uşor vălurită de vânt. În scurtul moment de
vizibilitate am remarcat că nu am altceva de făcut decât să
urmez ulucul văii fără a mă abate la dreapta sau la stânga.
După câteva încercări neizbutite reuşesc să urc un prag, înalt de vreo patru-cinci metri, şi
în trei sferturi de oră reuşesc să ies din pădure. Urcuşul
este abrupt, mă strecor printre bolovani uriaşi risipiţi peste
tot, mă strecor ocolind câte un con de zăpadă sub care iernează
vreun pui de brad sau de molid, icnesc să ies din troienele în care mă
scufund şi a căror înălţime începe să treacă
adeseori de la brâu în sus. Efortul ce-l depun este epuizant de aceea opririle,
deşi scurte, sunt destul de dese. Nevoia de aer este atât de mare că
dacă nu m-aş opri să-mi liniştesc respiraţia s-ar
putea să-mi expir şi plămânii odată cu aerul. Îmi fixasem
un reper de la care urma să schimb direcţia de mers. Ajung la el,
mă abat spre stânga şi opintesc din greu luptându-mă cu omătul
şi abruptul coastei pe care urc, sorbesc din când în când câte o gură
de „apă vie” din punga ce o duc în mână, care a început să îngheţe,
şi reuşesc să ajung pe culme la loc deschis. Dacă pâna aici mersesem descheiat
la haine pentru ca aerul să-mi răcorească corpul încins de focul
efortului, acum mă grăbesc în a închide nasturii şi fermoarele.
Mă întâmpină un vânt atât de rece încât zăpada ce mi se topise
pe haine începe să îngheţe învelindu-mă într-o platoşă
asemenea cavalerilor medievali, iar cea de
pe mâini se topeşte şi se scurge pe partea metalică a băţului
de care mă sprijin împodobindu-l cu frumoase ornamente; când mâna goală atinge această
zonă simt cum pielea-mi rămâne lipită pe fier.
Mă aflu în Şaua Ştiol şi
fac un mic popas de odihnă după efortul la care-mi supusesem trupul.
Parcă mă aflu într-un imens cazan cu lapte sau în miezul unei copleşitoare
nopţi albe. De jur împrejur, de sus şi de jos mă striveşte
albul ceţii şi al zăpezii; dacă noaptea mai zăreşti
ceva la lumina slabă a stelelor…vreo margine de deal, vreo denivelare de
teren, vreun copac sau altceva, prin ceaţă şi zăpadă
nu vezi nimic decât un alb infinit;simţul de orientare se duce naibii, iar dacă te întreabă
cineva unde-ţi este urechea dreaptă mai că nu ştii încotro
să arăţi. Deşi am indicii că temperatura aerului este
destul de scăzută sângele pus în mişcare de efort mă face să
nu simt frigul. Liniştea este desăvârşită, iar după ce
bătăile inimii se mai potolesc nu mai aud altceva decât propriile-mi
gânduri. În astfel de situaţie, când nu-ţi poţi fixa vreun punct
de reper se spune că te poţi învârti în cerc în jurul unui punct până
cazi epuizat. Neavând chef să devin satelitul cine ştie cărui
smoc de iarbă de pe muchia Ştiolului scociorăsc prin buzunare
după nu prea sofisticata-mi busolă şi corelând cunoştinţele
mele despre locul unde mă aflu cu imaginea de o clipă până la câteva
sute de metri, oferită de voinţa divină care fereşte pentru
scurt timp ceaţa, suficient să văd marginea pădurii ce îmbracă
versantul vestic al Ştiolului cu datele oferite de harta Munţilor
Rodnei şi cu indicaţiile busolei îmi fixez direcţia de mers spre
NNV şi mă întind la drum uitându-mă din când în când înapoi
ghidandu-mă după alt punct de reper, linia (pe care mă străduiesc
s-o ţin dreaptă) a propriilor urme care se văd până la câtevazeci de metri. Ştiu că trebuie să
mă menţin pe muchie şi din când în când mă verific consultând
busola. După untimp încep să
urc uşor şi iată-mă, ca trezit dintr-un vis urât, cu ceaţa
în spate, şi în faţă cu roata imensă de la capătul superior
al teleschiului de pe Ştiol. Fericit, uit pentru o clipa de modestie şi
exclam admirativ: „mă, da’ deştept mai sunt!” Sărut apoi, plin
de evlavie, busola mea şcolărească de câtiva lei, cu carcasa din
material plastic, care mă scosese la liman. Pentru a câta oară?
Număr cu voce tare, îndoind câte un deget: Semenic-ceaţă,
Lotrului-lipsă marcaj, Giumalău-lipsă marcaj, Mestecăniş-lipsă
marcaj, Bucegi-ceaţă, Căliman-noapte şi lipsă marcaj,
Rodnei-lipsă marcaj şi ceaţă; cred că-i datorez enorm
inventatorului busolei.
Lipsit de griji încep să cobor voios pe
sub telescaun şi după vreun ceas ajung la complexul turistic Borşa.
Trec pe lângă hotelul Stibina (unde Leana va fi ospatară) încă
neterminat şi, culme a coincidenţei, chiar la intrarea în hotelul
Cascada îl reîntâlnesc pe omul care mă văzuse când am plecat din Borşa.
Privesc ceasul; este ora 11.00, deci mersesem aproape cinci ore, cu o singură
pauză mai îndelungată pentru servirea mesei, şi câteva popasuri
mai scurte de maximum două minute pentru reglarea respiraţiei şi
pentru a-mi potoli setea cu câteva aşchii de gheaţă din punga în
care fusese cândva apă de la Cascada Cailor. Din nou stăm de vorbă;
mă întreabă pe unde am fost şi spunându-i văd ceva deosebit
în ochii lui. Mă întreabă ce vârstă am şi auzind că
sunt în prag de 44 de ani scoate un „oho” de surpriză şi-mi spune admirativ:
„vă ţineţi bine!”
Încă
de sus, din dunga Ştiolului, abandonasem punga în care apa se făcuse
sloi de gheaţă devenindu-mi nefolositoare, nu pentru că nu mi-ar
fi fost sete ci pentru că fiind foartefrig gheaţa devenise atât de dură că nu o mai puteam sfărâma,
iar acumsimţeam o dorinţă
irezistibilă să-mi potolesc setea cu o bere. Intru aşadar în
restaurantul hotelului în care nu este cu mult mai … frig decât afară
şi este ocupat de un grup de turişti beneficiari ai formei de turism
organizat cu autocarul. Îşi etalează haine de blană, căciuli
de vulpe polară, nutrie sau miel. Zăresc o masă de la care ocupanţii
se ridicaseră lăsând în urma lor o mizerie porcească, mă
descotorosesc de rucsacul care, îngheţat fiind, are duritatea tablei, scot
fesul de pe cap şi împodobesc cu el băţul de schi pe care-l
reazem, undeva în apropiere, de perete, mă aşez pe scaun şi mă
pun pe aşteptat o ospătară care, bineînţeles, întârzie. Pâna
atunci fac roată cu ochii prin restaurant şi văd sticle de
Cotnari, Murfatlar, Dealurile Bujorului, altele cu mai multe stele pe etichetă
şi din ele îşi extrag cunoştintele vajnicii excursionişti.
Zgomotul este mare şi, după liniştea în care îmi scăldasem
sufletul sus pe munte, mă deranjează destul de tare. Cântăresc
cu ochi critic pe cei din jurul meuşi-i
judec, poate nedrept. La o masă, un tip rozaliu, rotofei, spune ceva
foarte hazos la adresa meacelor trei tovarăşe
de pahardeterminându-le să arunceprivirifurişecătre mine;ba,
una cuochelarii parcă puşi
de-a-ndoaselea face nişte semne în locul unde-i fuseseră cândva sprânceneleîncât, fără
să vreau, îi imit gestul, şi din ale mele cad pe masă două
bastonaşe de gheaţa pe care nu le simţisem. După
câteva momente le simt lipsa; parcă-mi ţinuseră cald. Într-un târziu,
nasul unei ospătare se iţeşte de după o uşă, trăgând
apoi după el un schelet îmbrăcat într-o rochie neagră cu guleraş
alb şi vine să-mi afle doleanţele. După oarecari târguieli
mă văd „dăruit”, contra cost, cu două sticle de bere, mai
bună decât am băut vreodată şi rece cum nici în miezul
verii nu o nimerisem. În timp ce sorbesc „agentul frigorific” continuu să
studiez „fauna turistică” din jurul meu, generatoare de o gălăgie
de nedescris, răcnindu-şi glume proaste. Mă şochează
comportamentul celor mai mulţi dintre ei, lipsit de cele mai elementare
bune maniere. Astfel văd cum un „mascul” ce râde nefiresc de tare arătâdu-şi
gingiile ocupă samavolnic locul unei fete, plecată temporar undeva,
astfel că biata fiinţă neavând încotro trebuie să-şi
ia farfuria cu ciorbă tocmai servită şi să se mute la altă
masă.
Plec neplăcut împresionat şi, cu
autobuzul, mă reîntorc la Borşa. Acasă la Dorina o găsesc
pe Niţa; îmi spune că doar o persoană va merge la Iaşi, la
Grigori-junior, dar că nu s-a stabilit sigur cine va fi; mă invită
să le fac o vizită să bem un pahar de palincă şi să
văd unde locuiesc ei. Cu toată noaptea petrecută în tren nu mă
simt obosit aşa că plecăm împreună.
De la Dorina, ieşim în strada principală
din faţa hotelului Iezer, o luăm în deal şi, după ce
trecemde impozanta clădire a
spitalului, cotim la dreapta, trecem un pod de bârne peste apa Vişeului şi
începem a urca lin pe valea Pietroasei. Pe un stâlp de curent electric văd
un semn de marcaj, banda albastră, şi o săgeată făcută
cu vopsea. Niţa mă lămureşte că pe aici urcă
traseul turistic spre Pietrosul. Eu, în primăvară, urcasem pe un
traseu nemarcat, ales de mine la întâmplare, întâlnind marcajul tocmai sus,
aproape de poala pădurii. După vre-o zece minute de la podul peste Vişeu
ne abatem la stânga şi trecând apa bolborositoare a Pietroasei intrăm
în curte la Grigori-senior. Nu trecuse mult timp de la despărţirea
noastră dar bucuria reîntâlnirii se manifestă din plin. Îmi sunt
prezentaţi şi ceilalţi membri ai familiei lui Grigori care sunt:
Lică – un băiat înalt şi legat care nu mai are mult şi va
lua şi el calea cătăniei; Viorica – o fată înaltă,
suplă, cu ochi râzători; Niculiţă, coconul ce mai mic, încă
elev la şcoala generală, nefiresc de sfios. Dintr-o clipă în
alta trebuie să apară mătuşa Leontina (şi când spune
„mătuşa Leontina” ochii Niţei sclipesc, ghiduş parcă).
Afară ninge des, cu fulgi mari, de parcă gospodina Baba Iarna vrea
s-o prindă sfânta duminica de poimane cu aşternuturi curate.
Trunchiuri de brad ard trosnind în sobă, iar noi ne ardem gâtlejurile cu
apă de foc. Grigori-senior îmi explică procesul tehnologic de
obţinere a palincii precum şi materia primă care se foloseşte;
prune rotunde, alb-gălbui din care se obţine „ţuica de poame” şi
mere al căror soi nu-l cunosc, foarte parfumate, din care se obţine
„ţuica de creangă”. Ambele sortimente sunt plăcut aromate dar
dacă te laşi vrăjit de aroma lor rişti să nu te mai poţi
ridica de pe scaun. Vraja băuturii mă cuprinde treptat încălzindu-mă
astfel că mă leg prieten cu toată lumea care vine să
ciocnească un pahar şi să schimbe câteva vorbe cu „domnul de la
Iaşi”. La un moment dat se deschide uşa şi intră o tânără,
nu prea înaltă, cu trăsături plăcute şi faţa plină
de zâmbet. Niţa mi-o prezintă pe … „mătuşa Leontina”. Rămân
fără replică; în loc de o bătrânică adusă de
spate, cu fuste largi, picioare în ciorapi de mătase şi şosete
de lână băgate în opinci, am în faţă o tânără de
24 de ani, îmbrăcată cât se poate de modern.. Este sora cea mai mică
a Dorinei şi Niţei. Este de acord să meargă la Iaşi la
Grigori-junior dar mai are nevoie de aprobarea soţului ei, Gavrilă.
Aflu despre Gavrilă că este miner la I. P. E. G. şi peste câtva
timp trebuie să treacă pe la poarta Niţei în drum spre mină.
Nu am ocazia să-l cunosc pentru că tocmai când eram antrenat într-o
discuţie cu companionii mei a trecut spre serviciu şi fiind în întârziere
nu a mai intrat în casă. Leontina a discutat cu el în drum şi a obţinut
aprobare să meargă la Iaşi. Stabilim să vină mâine
dimineaţă la Dorina şi de acolo să plecăm împreună.
Şi
astfel sâmbătă dimineaţă, 9 decembrie, îmi iau rămas bun de la prietenii
mei din Maramureş şi însoţit de „mătuşa Leontina” iau
drumul Iaşiului unde trenul ajunge cu o „mică întârziere” de mai bine
de două ore. Până acasă transpir sub greutatea rucsacului şi
a genţii cu cartofi pe care dacă nu ar fi fost „mătuşa
Leontina” să mă ajute nu ştiu cum le-aş fi cărat acasă.
Aşa
am petrecut acest mic supliment de excursie oferit de Cecilia urmând a merge
din nou la Borşa la începutul lui februarie, anul viitor.
------------------------------
-------- --------
-------- --------