Comunity

Search

Events
Don't miss
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Partners
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diaries - OFRANDE ABEONEI-XVIII- Oul încondeiat de la Ehreşte

Bookmark and Share

OFRANDE ABEONEI-XVIII- Oul încondeiat de la Ehreşte

OFRANDE ABEONEI – XVIII-

Prefaţă la
volumul al III-lea

Dacă soarta ar fi vrut să-mi petrec viaţa alături de altcineva decât de Cecilia oare mi s-ar fi permis satisfacerea pasiunii mele, drumeţia montană? Foarte greu de răspuns. Dar din toţi cunoscuţii mei căsătoriţi precum şi din cei întâlniţi în peripeţiile mele doar un singur bărbat a obţinut aprobarea dar, după cum bănuiesc, destul de greu. Antonella nu este băiat dar m-a însoţit în drumeţii destul de dificile comportându-se cum nu mulţi băieţi sunt în stare. Lor, Ceciliei şi Antonellei, le dedic acest volum şi le sunt recunoscător pentru sprijin.

Iaşi, 11 martie 1999.

Oul încondeiat de la Ehreşte

(Obcina Feredeului, 19-21 aprilie 1990)

1. Joi

- Dhomnu’ phutem sta şî noi aişi?

Nu-i nevoie să întorc privirea de la fereastră pentru că, după accent ştiu cu cine am de a face.
-Poftim, e liber!

Ţigăncile intră. Sunt două, îmbrăcate în costumaţia lor specifică. Una mai în vârstă poartă o fustă de mătase galben-aurie cu flori mari, albastre şi o bluză roz cu flori galbene; cealaltă mai tânără, ducând un prunc în braţe, poartă o fustă, din acelaşi material, roşu aprins, cu flori verzi şi o flanelă galbenă de mohair sub care se zăreşte o bluză roz dintr-un material subţire, asemănător voalului. Degetele le sunt pline de inele şi ghiuluri, de gât le atârnă lănţucuri de aur asortate cu şiraguri de mărgele, iar în cozile groase – surprinzător de blonde la cea mai tânără – zornăie monezi de argint. Ambele au ceva distins în trăsături, iar tânăra este chiar frumoasă. Mă impresionează prin curăţenia pe care o observ la ele. Observ încă un lucru, puţin obişnuit la ţigani; lipsa acelor voluminoase şi răpănoase bagaje. Se instalează în linişte şi încep a discuta cu voce moderată, pe româneşte, încât, nesimţindu-mă deranjat, las frâu liber gândurilor.

O primăvară spledindidă îmi stârnise dorul de ducă astfel că răspund impulsului fixându-mi „cap compas“ Obcina Feredeului, a doua din cele trei mari obcini ale Bucovinei. Am luat harta şi am început călătoria imaginară. Obcina Feredeului se întinde pe o lungime de aproximativ 50 km., de la Brodina de Sus la Prisaca Dornei. Pentru a ajunge la Brodina de Sus îmi propun să merg cu trenul până la Nisipitu, apoi trecând peste dealul Ehreşte să cobor pe valea Brodinei, iar de aici să atac culmea Obcinei Feredeului şi, prinzând poteca de creastă, să merg până la vârful Deia de unde să cobor la Câmpulung Moldovenesc. Îmi propun pentru aceasta trei zile din care două de mers efectiv pe munte. Deoarece nu am legătură directă cu trenul de la Iaşi la Nisipitu, precum şi din dorinţa de a vizita încă o dată cea mai importantă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, îmi propun să plec din Iaşi cu un accelerat până la Suceava, iar de aici cu personalul până la Putna unde să stau până a doua zi când am tren direct la Nisipitu. Vocea ţigăncii mai în vârstă mă readuce în tren. Mă întreabă cât e ceasul dar simt că vrea sa intre în vorbă cu mine. Pentru că m-au impresionat în mod plăcut mă angrenez în discuţie. Şi, cu toate că mă jurasem că în timpul acestei excursii să nu discut politică (de aproape patru luni de zile nu auzi vorbindu-se decât de Iliescu şi F. S. N., Coposu cu Ion Raţiu şi P. N Ţ., Câmpeanu şi P. N. L.), răspund la întrebările puse pe această temă. Mai întâi sunt nevoit să explic ce înseamnă „dhemocrăţie", apoi să explic ce doreşte domnul Iliescu şi F. S. N., să mă arăt revoltat de cei care au fugit din ţară când a fost rău şi s-au întors acum când urmează să fie bine, despre Corneliu Coposu şi P. N. Ţ. care vor să le ia pământul ţăranilor şi să-l dea vechilor moşieri care le puneau botniţe când culegeau viile. Ţiganca „îmi ţine hangul“ şi-mi povesteşte că părinţii ei au fost deportaţi la Bug de Antonescu, amintindu-şi întâmplări din perioada aceea (acum are 56 de ani!?). Îmi povesteşte apoi cum „shăcuritatea“ le-a luat aurul ţiganilor şi-mi pune întrebarea care cred că o frământă cel mai tare.

- Oare Iliescu ho sî ni deie haurul luat de Şheauşăscu?

Îi răspund că Ion Iliescu sigur le va face dreptate. Discut cu ele, le privesc degetele, gâtul, gura şi mă întreb cât aur vor fi avut dacă le-a rămas destul cât să-şi umple la refuz organele sus menţionate după ce i-au prădat comuniştii. Sunt curios să aflu de unde sunt şi aduc pe nesimţite vorba despre acest lucru. Îmi spun că sunt de lângă Vereşti, mormăind numele unui sat pe care nu-l înţeleg dar nici nu-mi dau silinţa fiind convins că mint; şi dovada neîncrederii o am când nu coboară nici la Vereşti, nici la Suceava. Bănuiala îmi îndreaptă gândul că sunt din Ciurea sau Grajduri unde ştiu că locuiesc ţigani bogaţi. La un moment dat, subiectele de discuţie fiind epuizate, bătrâna (care este cea mai activă), voind să-mi verifice cantitatea de materie cenuşie aruncă în balanţă un „splendid ghiul“ de alamă spunând că are mai multe carate chiar decât cântarul Zoiei Ceauşescu. Şi ca totul să pară cât mai veridic îmi arată şi marcajul B. N. R. din interiorul inelului. Îmi pun în scenă calităţile de actor şi o conving pe ţigancă cum că aş fi chiar mai calic decât sunt în realitate. Îşi retrage „bijuteria “ privindu-mă de la mare înălţime şi arătându-şi, într-un zâmbet dispreţuitor, dantura care, sunt sigur, nu-i de alamă. La un moment dat atenţia îi este atrasă de rucsacul meu destul de voluminos (cât o sarcină ţigănească, aş putea spune); îl studiază curioasă şi apoi mă trage de limbă în ceea ce priveşte conţinutul. În timpul unei călătorii în capitală reuşisem să-mi cumpăr un rucsac cu cadru metalic şi ţiganca îşi manifestă nedumerirea că de ce mai car şi fierul acela în spate când mult mai frumoasă ar fi o „janthă dhin halea cum să găsăsc acu’ “. Îi explic avantajele rucsacului cu cadru cu atâta patos, încât nu aş fi surprins dacă săptămâna viitoare aş vedea pe străzile Iaşiului căldărarii şi căldărăriţele din Ciurea umblând cu câte un rucsac cu cadru în spinare.

În Suceava schimb trenul şi-mi continuu călătoria spre Putna. Simt cântecul sufletului văzând cum, contrar articolelor alarmiste din presă, ţăranii Bucovinei sunt pe câmp văzându-şi de treabă. Ajuns la Putna, la han, simt o strângere de inimă auzind un zvon cum că hotelul este ocupat de un grup de turişti. Cu alarma în suflet mă adresez recepţionerei şi aceasta, după ce mă cântăreşte din ochi (cu tot cu bagaj), îmi oferă camera 11, o cameră micuţă cu un pat care-mi inspiră un sentiment de intimitate; doar micul gemuleţ dreptunghiular care mă lasă cu greu să privesc spre parcul împânzit cu căsuţe turistice, mă cam indispune. Un nou fior de emoţie simt când aud că grupul de turişti care ocupă o parte din han este din Târgu Mureş, oraş în care, cu puţin timp în urmă, patima a întunecat raţiunea şi ungurii cu românii au făcut o bătaie de ni s-a dus „buhul“ în lume, iar cei care au prezentat faptele (televiziunea şi presa) au făcut-o în aşa fel că au provocat un val de maghiaro-fobie în rândul românilor din întreaga ţară (în minte îmi vine o secvenţă de pe dreptunghiul de sticlă al televizorului ce prezenta evenimentele fierbinţi ale nu demult trecutului decembrie 1989 în care, înconjurat de multe figuri cunoscute din televiziune, crainicul Petre Popescu îşi turna cenuşă în cap... „fraţilor, dragi telespectatori... lucrătorii televiziunii, şi sunt în asentimentul şi celor de la Radio, suntem în slujba poporului... vrem să ne răscumpărăm greşeala, după 25 de ani, şi vă vom spune, de acum înainte, NUMAI ADEVĂRUL“. Şi minte cu atâta convingere spunând acestea că eu chiar l-am crezut). Şi iată că ceea ce-i spuneam cândva, cuiva, în glumă, cum că nu mi-e frică de animalele sălbatice ci de oameni se dovedeşte a fi o crudă realitate. Dar mă liniştesc repede când, plecând spre mănăstire, aflu că turiştii nu sunt în hotel ci urmează să vină; şi cum este perioada vacanţei grupul aşteptat de la Târgu Mureş nu poate fi format decât de copii. Şi mă linişteşte nu atât faptul că forţa fizică a copiilor este minimă cât credinţa că în sufletul lor curat nu a pătruns încă otrava duşmăniei.    

Este a patra oară când vizitez lăcaşul de odihnă al marelui voievod Ştefan aşa că nu zăbovesc prea mult în faţa exponatelor; dar când ajung la mormânt, o inexplicabilă emoţie îmi aduce lacrimi în ochi. Următorul obiectiv către care mi-am propus să-mi îndrept paşii este vârful Aluniş (915 m.), extremitatea nordică a Obcinei Mari de pe care, spune legenda, Ştefan cel Mare a tras cu arcul pentru a stabili locul viitoarei mănăstiri ce o va înălţa. Pentru a nu ocoli pe drumul care trece prin sat, întreb dacă nu aş putea urma o cale mai scurtă. Omul căruia-i cer lămurirea mă îndrumă spre spatele zidurilor mănăstirii unde, trecând prin „gospodărie“ (gându-mi păcătos mă duce la gospodăria colectivă a copilăriei mele) care se dovedeşte a fi sectorul economic al mănăstirii, iar de acolo, printr-o poartă pe care o va descuia amabilitatea vre-unui călugăr să ies în şosea. Îi urmez sfatul şi mă strecor în direcţia arătată unde descopăr o adevărată gospodărie, cu călugări care răspund plictisiţi la creştinescul salut „Hristos a înviat“, aşa cum se salută în perioada de timp în care ne aflăm. Sunt ocupaţi cu cele mai diverse treburi; sub un paravan se cioplesc doage şi se încheie butoaie pântecoase; de la un geam deschis se aude mare hărmălaie şi valuri-valuri de pulbere lemnoasă produsă de maşina numită de tâmplari „abric“ năvălesc afară albind iarba; pe o uşă de a cărei toc se reazemă un călugăr pântecos cu hainele albite şi obrajii pudraţi de făină iese, învăluindu-mă, un miros ademenitor de pâine tocmai scoasă din cuptor; la umbra unui copac un părinte, căruia toţi îi arată un respect deosebit, jupuieşte un viţel. Gândul mă duce la viţelul biblic dar eu, chiar dacă sunt un rătăcitor, nu sunt acela pentru care fusese tăiat viţelul cel mai gras. Mă adresez parintelui care, mi se spusese, are cheia de la poartă; acesta, răspunzându-mi peste umăr, mă sfătuieşte să sar zidul sau să urc puţin mai în sus, pe lângă zid, până la un gard de sârmă prin care voi trece mai uşor. Urmându-i sfatul, trec pe lângă scheletul unei roabe de fier rezemată, în chip de scară, lângă o porţiune de zid pe care se văd urme de tălpi; refuz, orgolios, să folosesc pârleazul sfinţilor părinţi şi ajung în şosea după ce mă strecor prin gardul de sârmă ghimpată. Fără să fac vre-un efort deosebit, urc pe coasta presărată cu molizi oprindu-mă la rădăcina crucii care marchează vârful Aluniş. Am la picioarele mele valea Putnişoarei, la asfinţit, şi cea a Vităului spre răsărit. Jos, peste Putnişoara, risipite ca într-un joc de copii, se vede mănăstirea înconjurată de acareturi, iar dincolo de aceasta se ridică coasta împădurită şi brăzdată de drumuri a vârfului Prisăcuci. Spre nord se întinde spinarea prelungă a Alunişului mărginită, de o parte şi de alta, de brâuri de molizi impozanţi, iar de la capăt se întinde localitatea Putna cu case şi gospodării de munteni harnici. Mă simt binedispus şi plin de energie, iar plaiul uşor înclinat al muntelui Prisăcuci mă invită la o continuare a plimbării mele. În consecinţă, cobor prin pajiştea de pe muchia Alunişului până în sat, apoi, orientându-mă pe drumurile întortocheate ale satului, ies în latura lui vestică şi prinzând un drum de căruţă merg în pas de promenadă spre marginea pădurii în care pătrund nu peste mult timp. Aerul de primăvară şi liniştea locurilor mă face să mă visez în paradis. Razele soarelui, strecurându-se printre ramurile impozanţilor molizi, se materializează, străbătând aburul străverziu amestecat cu milioane de gâzuliţe şi minuscule fire de praf, în prelungi fâşii strălucitoare care, după ce îmi taie oblic calea, scaldă în mari pete de lumină pâlcurile de ferigi şi flori multicolore. În acest timp, păsăretul pădurii înalţă imnuri de laudă Marelui Creator. Ajung pe vârful Prisăcuci (1817 m.) marcat de o mică poiană dar copacii nu lasă loc privirii spre împrejurimi.

Obosit de efortul depus dar cu sufletul vibrând la emoţia stârnită de frumuseţe cobor la hanul Putna şi-mi îndrept paşii spre restaurant pentru a-mi potoli foamea ce o simt zvârcolindu-mi-se prin stomac; dar cu ciorba şi friptura ce mi-au fost servite mai mult mi-am stârnit-o decât potolit. Doi necunoscuţi care şi-au cerut permisiunea să se aşeze la masa ce-o ocupasem înghit mai mult în sec puţinătatea celor puse în farfurie după care unul din ei, cel mai rotofei, se holbează surprins la nota de plată nepricepând pe ce a dat patruzeci şi ceva de lei. După masă urc în camera mea să-mi fac siesta, nu înainte de a completa, apelând la rucsac, golul cu care am ieşit din restaurant. În pragul serii mai fac o plimbare prin sat şi întâlnirea cu un purtător de sutană îmi întăreşte părerea ce mi-o făcusem la mănăstire; sunt mulţi, foarte mulţi călugări extrem de tineri, cu barba şi mustăţile suspect de scurte, cu vorba aspră şi gesturi nervoase. Mă întorc la han cu părere de rău, părăsind o încântătoare seară de primăvară dar trebuie să mă culc devreme pentru că mâine urmează o deşteptare destul de timpurie şi mă aşteaptă o zi grea. Iau cartea „Viaţa lui Ion Creangă“de George Călinescu, mă lungesc în pat şi, citind, îl aştept pe Moş Ene.

2. Vineri .

Cu creierul în stare de alertă, datorită lipsei deşteptătorului, petrec o noapte cu dese treziri pentru a privi ceasul. Totuşi dimineaţa mă găseşte odihnit şi bine dispus. Îmi fac la repezeală toaleta şi pornesc spre gară. Timpul este splendid prevestind o zi asemenea. De la Gura Putnei urmează să parcurg, pentru prima dată, drumul spre Nisipitu aşa că sunt mereu cu privirile pe geam alergând dintr-o parte în alta a vagonului. Calea ferată ţine cursul râului Suceava, trenul strecurându-se printre coasta abruptă a muntelui împădurit şi desişul de arini ce însoţeşte, compact, valea îngustă a râului. Nisipitu mă întâmpină cu răceală, în sensul propriu. Cobor pe peron şi răcoarea face să mă zgribulesc. Totuşi nu mai pun nici o haină pe mine pentru că mă voi încălzi la drum. Înainte de plecare, mai fac o ultimă verificare a traseului pe hartă. Astăzi trebuie să parcurg o porţiune cât se poate de lungă din drum pentru ca mâine să ajung devreme la Câmpulung Moldovenesc. Urmează să calc o bucată de drum forestier de vre-o doi kilometri, pe malul râului Nisipitu apoi să mă abat spre stânga pentru a trece, transversal peste cumpăna de ape, pe valea Brodinei, iar de aici să încep ascensiunea spre vârful Obcina ce constituie extremitatea nordică a Obcinii Feredeului.

Edificat asupra primei porţiuni de traseu îmi iau rucsacul la spinare şi mă îndrept spre spatele gării de unde, pe şoseaua care duce spre graniţa cu Ucraina, merg vre-o sută de metri şi prind drumul forestier de pe valea Nisipitului. Nu merg mult şi ies din localitate. Drumul prunduit este excepţional de bine întreţinut. Dimineaţa, deşi rece, este liniştită şi-mi crează bună dispoziţie. Pe marginea drumului paşte o vacă rupând iarba cu atâta poftă încât simt dorinţa ca, lungindu-mă pe burtă, să pasc şi eu lângă ea. După ce trec de gura primului râuleţ, ce vine din stânga, prind un drum pe care merg destul de greu din cauza făgaşelor adânci săpate în lutul galben şi care, după ce iese deasupra pădurii, se transformă într-un şanţ, ca un tranşeu, iar din cauză că razele soarelui nu prea ajung la fund să usuce pământul, hleiul galben mi se lipeşte de bocanci îngreuindu-i. Prind un loc unde reuşesc să ies pe malul şanţului şi aici găsesc altă viaţă! O potecă de picior, bine bătută şi uscată, îşi scrie urma pe pajiştea verde ce acoperă plaiul uşor înclinat al muntelui ducând spre un grup de case ce se zăreşte pe dunga din faţa mea. Zoresc într-acolo şi după vre-o jumătate de oră îmi fac intrarea în sat pe drumul în care se transformase poteca. Când ajung la a doua casă drumul mi se încrucişează cu al unei femei.

- Hristos a înviat! o salut.

- Adevărat a înviat! mi se pare că răspunde.

- Spuneţi-mi, vă rog, cum se cheamă satul?

- Ehreşte, îmi răspunde.

Ceva mai încolo văd că drumul se bifurcă; părerea mea făcută după consultarea hărţii este că trebuie s-o iau pe cel din dreapta dar nu strică să întreb.

- Vreau să ajung la Brodina de Sus; pe care din cele două drumuri s-o iau?

-Pe cel din dreapta, şi îmi arată cu degetul. Apoi îmi dă explicaţii amănunţite. Sesizez ceva deosebit în vorba ei; parcă ar vorbi româneşte cu accent străin, altfel decât graiul bucovinean. Mă întreabă dacă vreau un ou roşu. Accept, iar ea strigă într-o limbă străină, ceva către un băiat care apăruse la poarta primei gospodării. Acesta dispare un timp în casă apoi vine spre mine şi-i întinde un ou având desenate pe fond roşu diferite motive de o frumuseţe deosebită folosite fiind culorile albastru, galben şi verde. O întreb dacă oul este de lemn. Îmi răspunde ceva dar nu înţeleg ce spune. Îi mulţumesc pentru darul pe care-l pun în buzunarul de la piept al hanoracului şi plec mai departe. Drumul coboară într-o vâlcea după care începe să urce spre o colină unde se văd alte case văruite în alb, cu tâmplăria vopsită în culori vii dominând roşul, verdele şi albastrul. Gospodăriile sunt întinse, prelungindu-se cu pajişti şi straturi cultivate, iar în faţa caselor ronduri de flori multicolore îmi încântă privirea creându-mi impresia că nu mă aflu în România. Nu am fost în Elveţia dar în minte venindu-mi imagini de fotografii, asemuiesc locurile acestea cu cele din ţara cantoanelor. Timpul este splendid, soarele dimineţii colorează cerul într-un azuriu luminiscent. Aerul este răcoros, numai bun de drumeţie.

- Hristos a înviat! salut o femeie care mă priveşte de sus, de la un geam, urmărindu-mă încă de când intrasem în acest nou grup de case.

- Adevărat a înviat! Dar de unde sunteţi?

- De la Iaşi, îi răspund. Doresc să merg la Brodina de Sus, apoi să urmez culmea Feredeului până la Câmpulung Moldovenesc. Sunt pe drumul cel bun? intreb.

- Ai, ai, ai! face femeia minunându-se de năzdrăvănia ce-mi dăduse prin gând. Da, acesta-i drumul dar mai sus sunt nişte încâlcituri aşa că cel mai bine e să întrebaţi şi la ultima casă.

- Vă mulţumesc, sărut mâna! Îmi iau rămas bun. După încă vre-o zece minute de mers ajung la ultima gospodărie. Casa este destul de îndepărtată de poarta care-i larg deschisă. Înaintez atent să observ de unde va sări vre-un dulău. Când mai am câţiva paşi, dintr-un saivan de lângă casă, îmi iese în cale o femeie de vârstă mijlocie, de o distincţie deosebită. Trupu-i suplu, înalt, este îmbrăcat într-o rochie cu flori mari, albastre, protejată de albul imaculat al unui şorţ, iar păru-i cărunt este împletit într-o coadă groasă, strânsă colac în creştetul capului; în mână duce o găleată smălţuită în care laptele înspumat albeşte lumina soarelui reflectând-o pe tenul uşor îmbujorat al femeii. Câteva clipe rămân mut de surpriza întâlnirii. „Zâna cea bună din poveşti“, îmi fulgeră prin minte.

- Sărut mâna! o salut aplecându-mă fără voie într-o uşoară închinare. Hristos a înviat!

- Adevărat a înviat! Nu mai aştept să fiu întrebat ce caut pe acolo şi încep a-i înşira.

- Sunt din Iaşi şi-mi place să călătoresc pe munte. Acum vin de la Nisipitu şi intenţionez să merg la Brodina de Sus, iar de acolo, pe creasta muntelui, la Câmpulung Moldovenesc; spuneţi-mi, vă rog, care-i drumul cel bun?

- Domnule, aşteaptă numai puţin să vină fiul meu şi va merge cu dumneata să-ţi arate. Până la sosirea feciorului mai stăm de vorbă şi aflu astfel că viitoarea-i noră este studentă la Iaşi. Deasemenea aflu că satul Ehreşte este locuit în majoritate de ucrainieni; acest lucru explică accentul cu care vorbea femeia pe care am întâlnit-o la intrarea în sat. Bănuiesc că nici interlocutoarea mea nu este româncă cu toate că vorbeşte fără accent. Din casă apare un tânăr a cărui vârstă nu cred să treacă mult peste douăzeci de ani; este feciorul „Zânei celei bune“ şi i se trasează sarcina să fiu condus până la şoseaua de pe valea Brodinei, pe poteca ce taie scurt prin pădure.

- Să-l duci până vei fi sigur că ajunge unde doreşte, precizează femeia căreia îi mulţumesc din tot sufletul, la despărţire, pentru amabilite. Tânărul mă invită să-l urmez şi o ia pe drumul mare până ajungem în marginea pădurii, iar de aici se abate luând-o direct în vale. Doar ceva mai târziu îmi dau seama, când abia ghicesc poteca prin stratul gros de frunze de la picioarele mele, că nu mergem la întâmplare. Însoţitorul meu este comunicativ astfel că discutăm pe diferite teme, inclusiv... politică. Coborâm o vreme prin pădurea dominată de exemplare impresionante de frasini până când, printre copaci, se zăreşte şoseaua apoi ne despărţim. După ce ies în drumul care, venind de la Brodina, duce spre localităţile din fundul muntelui, o apuc în deal căutând un loc potrivit unde să fac popas. Nu merg mult până ajung la unul special amenajat în acest scop, retras la marginea şoselei şi prevăzut cu o masă şi bănci de scânduri. Este ora 10.30 şi cum nu am pus încă nimic în gură astăzi, simt cum mă cuprinde slăbiciunea de foame. Profit de pauză şi condiţiile optime de care beneficiez şi-mi servesc un întârziat dar îmbelşugat mic dejun. De undeva din apropiere, din cine ştie care vârf de copac, un cuc îmi vesteşte sosirea primăverii; îl aud pentru prima dată anul acesta. Limitez popasul la timpul strict necesar pentru servirea mesei. Cât mănânc, scot din buzunarul hanoracului oul dat de femeia de la Ehreşte şi-i admir desenul miniatural pentru a cărui executare a trebuit, cred, multă răbdare şi migală. Îl studiez din ochi, îl scutur la ureche şi-l cântăresc în palmă. Este un ou de lemn, concluzionez eu, iar la plecare îl pun în rucsac printre celelalte lucruri, gândind să nu mă deranjeze în buzunarul de la piept.

Plec în continuare la drum urmând indicaţiile pe care mi le dăduse tânărul meu însoţitor de la Ehreşte. Urc împotriva tumultuosului râu Brodina, las în urmă un frumos canton silvic, construit pe dreapta drumului, şi după vre-o oră de mers intru în localitatea Brodina de Sus. De la biserică urmează să mă abat la stânga apoi urmând drumul care urcă pe piciorul de munte să ajung pe vârful Obcina. Pentru mai multă siguranţă întreb un om şi acesta-mi confirmă adevărul indicaţiilor pe care le primisem dar mă simt puţin derutat până când relizez că muntele „Vebcina“, cum pronunţă bucovineanul, este în realitate vârful Obcina, cum este trecut pe hartă. Ies dintre casele satului dar, în continuare, muntele este... „prevăzut“ cu oameni la tot pasul. Profit de prezenţa lor şi intru în vorbă cu fiecare cerând lămuriri asupra drumului. Deşi pe hartă poteca este figurată ca fiind marcată cu bandă roşie, în realitate nu există nici urmă de marcaj. Creasta nu este propriuzis o creastă, ci o succesiune de plaiuri, mai înguste sau mai late, mai mult sau mai puţin înclinate. O sumedenie de drumuri se întretaie brăzdând pajiştile dar eu îl aleg pe acela care urmează direcţia generală NV-SE. Informaţiile obţinute de la oameni mă conving că sunt pe drumul cel bun. Timpul este bun pentru călătorie doar că la loc deschis trage un firicel de vânt cam rece. Vizibilitatea este redusă de o ceaţă diafană ce pluteşte în jur lăsându-mă totuşi să privesc culmile ce se desprind din cea principală. Ajung la o casă izolată de pe munte în prejma căreia văd trebăluind un bărbat şi o femeie. Mă hotărăsc, cât voi face un mic popas, să intru în vorbă cu ei pentru a mai putea solicita informaţii despre drum. O javră mare, tărcată, se zbate în lanţ de să-şi dea sufletul răţoindu-se la mine dar nici în cot nu mă doare de ea. În schimb începe să mă doară când, de după casă, apare în graba mare o alta gata să mă înghită. Ne mai având încotro mă las în voia „Celui de sus“ şi ridic mâinile, predându-mă. Surprins poate de gestul meu de pace dulăul se opreşte din goană şi minunea se produce când îmi simt linsă mâna ce o lăsasem în jos după ce mi-o strânsese, cu prietenie, stăpânul lui. La plecare mă conduce până la marginea ţarinii lătrând ca să-şi facă datoria.

Aşa cum îmi spusese omul cu care stătusem de vorbă, după ce trec de gardul care-i ocolea întinsa gospodărie, dau de semnul de marcaj, bandă roşie. Drumul pe care îl urmez îşi face loc pe pajiştile care domină împrejurimile şi pe care se văd păscând multe animale: cai, vaci, oi. De la un loc urcuşul se aspreşte şi încep asaltul vârfului Obcina, marcat de o cruce. Într-o margine de pădure un taur îşi face siesta dar simţindu-mă se scoală şi începe a mugi scurmând iarba cu copita. Alarmat, îi adresez primul îndemn care-mi vine în minte.

- Măi, nu fi bou! Şi culmea, ca vrăjit de vorbele spuse, se linişteşte, iar eu, prevăzător, întind pasul. La ora unu după amiază mă aşez suflând greu la rădăcina crucii de pe vârf adăpostindu-mă în dosul rucsacului de vântul cam rece care-şi face de cap îngheţându-mi spinarea transpirată. Ar cam fi ora prânzului dar cum nu-mi este aşa de foame şi cum dinţii îmi clănţănesc mă tem să nu-mi mestec limba aşa că amân dejunul pentru mai târziu. Cât mă odihnesc privesc împrejurimile; Obcina Brodinei la nord, spre vest vârfurile Hrobi şi Lucina din Obcina Mestecănişului, spre sud şi est vizibilitatea este închisă de culmi puternic împădurite. După o pauză de cam treizeci de minute părăsesc cei 1270 m. altitudine ai vârfului Obcina şi încep să cobor printr-o poiană prelungă, presărată cu stâni şi sălaşe, de pe Obcina Cruhlei apoi încep să urc dealul Veju Mic spre Poiana Seredna hotărând să mă opresc la adăpostul primei stâne pentru a lua masa de prânz. Merg aproape continuu pentru că, de când soarele a trecut de miezul zilei, vântul care suflă este din ce în ce mai rece şi cum mă opresc încep a tremura din cauză că sunt ud de transpiraţie. După o mică colină zăresc acoperişul unei stâne şi mă retrag într-acolo. Pătrunzând înăuntru mă aflu într-un adăpost numai bun pentru înnoptat; bârnele din care este făcută sunt bine încheiate nelăsând loc vântului să treacă dar mai ispititoare sunt cele două priciuri pe care le găsesc aici, acoperite cu un strat gros de fân. Din păcate nu pot rămâne pentru că trebuie să-i dau bătaie la drum astfel ca noaptea s-o petrec cât mai aproape de Câmpulung Moldovenesc. Aşa că după ce-mi pun burta la cale, puţin după ora 16, o iau din loc. Mai am la dispoziţie peste trei ore de lumină şi trebuie să ajung în zona vârfului Paşcani unde, pe hartă, sunt figurate mai multe stâne. Vre-o două ore merg pe marcajul cam rar dar folosindu-mă şi de busolă mă descurc onorabil. Deşi bate vântul, e drept nu prea tare şi nici umed dar destul de rece, claritatea aerului este bună şi timpul este minunat pentru excursie; doar depărtările sunt înecate într-o pâclă subţire. De la stână traversez o poiană apoi intru în pădure de foioase în amestec cu conifere, copacii înalţi au coroane bogate ce se împletesc deasupra capului meu punând stavilă luminii, împuţinând-o astfel că, deşi soarele nu a asfinţit, pare a se lăsa seara. Cobor într-o şa apoi încerc să urc panta, care parcă nu se mai termină, a vârfului Feredeu. Deşi, după cum îmi arată harta, trebuia să ajung într-o poiană unde, spre stânga, sunt stâne am impresia că merg de o veşnicie prin pădurea care nu mai are margine. Încep să-mi fac probleme că nu voi reuşi să ies din ea până la lăsarea nopţii şi privesc alarmat după vre-un loc prielnic pentru înnoptat unde să-mi fac un adăpost din crengi şi frunzar. Când disperarea începe să pună stăpânire pe mine zăresc un luminiş în faţă, printre copaci. Grăbesc pasul folosindu-mi ultimele puteri şi ajung într-un punct de altitudine maximă de unde zăresc, puţin mai jos, marginea unei poieni. După zece minute ies din pădure intrând într-o poiană larga care se întinde pe versantul din stânga, spre NNE, iar jos văd două construcţii. Le studiez prin binoclu; nu zăresc nici un semn de viaţă dar constat că cel puţin una din ele este în stare bună putându-mi oferi adăpost pentru noapte.

Încep să cobor; când ies din dosul unei cute de teren am vizibilitate mai bună astfel că observ, puţin mai sus de cele două case, un adăpost pentru vite în foarte bună stare. În cam douăzeci de minute de coborâre ajung la adăpostul de animale şi văd că aici nu se poate înnopta. Mai cobor încă cinci minute şi ajung la cele două case situate cam la zece metri una de cealaltă; cea din deal este un saivan dar cea din vale este o casă în toată regula, cu pereţii în stare buna însă cu uşile scoase din balamale şi ferestrele cu sticla spartă. Se intră într-un fel de bucătărie, iar de aici într-o încăpere mai mare, probabil un fost dormitor. Urc pe o scară şi ajung în pod unde este amenajată încă o cămăruţă cu sobă şi plită; un prici pe care este aşternut un strat gros de fân mă determină să aleg aici locul unde să-mi petrec noaptea. Studiez starea sobei şi o găsesc acceptabilă, doar câteva mici reparaţii trebuie făcute la coş. Primul lucru pe care-l fac după ce mă eliberez de greutatea rucsacului este să-mi schimb îmbrăcămintea udă, după care mă înarmez cu securea şi plec după lemne. În jur sunt destui butuci şi bârne pe care trebuie numai să le aduc la dimensiuni convenabile. Fac o provizie care să-mi ajungă pentru toată noaptea apoi aleg nişte cărămizi din soba de la parter, care este distrusă mai mult de jumătate şi repar coşul la cea de sus, potrivindu-le în gauri. Când înserarea prinde a pune pete cenuşii pe împrejurimi stau lungit pe stratul gros de fân ascultând trosnetul lemnelor de brad care ard în sobă împrăştiind o căldură confortabilă. M-am baricadat împotriva curenţilor de aer proptind uşile cu bucăţi de lemn sau punându-le în balamale unde acestea existau. Sunt frânt de oboseală şi prin mintea amorţită de somn îmi trece un gând: anul trecut mergând prin Obcina Mestecănişului îmi spuneam că Obcinile Bucovinei sunt locuri de plimbare pentru pensionari dar acum concluzionez că m-am înşelat amarnic; Obcina Feredeului a scos sufletul din mine!

3. Joi

Mă trezesc la ora şase. Am dormit neîntors toată noaptea. Trebuie să scurtez la minim pregătirile de plecare. Sunt presat de timp, nu atât de ajungerea la Iaşi, pentru aceasta am timp suficient, dar la Câmpulung Moldovenesc trebuie să-mi rămână timp să colind magazinele pentru a cumpăra câte un dar Antonellei şi Ceciliei care dovedeşte atâta înţelegere neopunându-se la realizarea pasiunii mele, drumeţia montană. Reuşesc să plec în trei sferturi de oră. Urcuşul este aspru dar urmând firul de apă al unui izvor îl mai îndulcesc. Vremea este acceptabilă, atmosfera este limpede dar este destul de rece. Lupt cu gravitaţia cam cincizeci de minute până ajung la creasta parcursă de traseul marcat. Fac un scurt popas să-mi întipăresc în minte şi să fotografiez locul care m-a găzduit pentru o noapte. Poiana este vălurită de spinări de pământ, iar cantonul unde am dormit este construit pe un dâmb de sub care porneşte un drum coborând pe valea unei ape ce curge spre NV, printre munţii potopiţi de păduri. Îmi continuu drumul şi intrând în pădure încep să urc din greu coasta spre vârful Paşcani. Merg fără să am perspectivă din cauza copacilor de o înălţime impresionantă. Simt că nu mai am mult până voi atinge vârful, când poteca se abate brusc la dreapta. Nu mă alarmez crezând că ocoleşte cota maximă a acestuia urmând curba de nivel. Nu după mult timp simt că ceva nu este în regulă cu direcţia în care merg. În faţă, printre copaci, zăresc spinarea acoperită cu cu brazi piperniciţi a culmii Obcinei Feredeului pe sub care o luasem în sens invers, adică în direcţia din care venisem. Pentru a nu pierde timpul întorcându-mă în locul unde mă abătusem de la direcţia corectă, consult harta şi mă orientez cu busola. Astfel, încă o data, aceasta mă scoate la liman, în cazul de faţă direct în Pasul Paşcani, la traseul marcat. În poiana din apropiere se vede o stână în stare excepţională şi-mi dau seama că de nu m-aş fi oprit aseară la saivanele de sub Feredeu m-ar fi prins noaptea prin pădure, pentru că acesta-i primul adăpost întâlnit de la plecare. Nu sunt prea obosit aşa că scurtez popasul doar la timpul necesar de a privi împrejurimile; nu văd prea multe din cauză că vizibilitatea este mult limitată de zidul uriaş al pădurii. Încep urcuşul spre vârful Pietriş unde ajung foarte greu după un drum lung cu panta accentuată şi foarte plictisitor din cauza lipsei de vizibilitate, rareori având perspectivă în plan îndepărtat, în mod deosebit spre stânga unde se văd, făcându-mi parcă în ciudă, o serie de culmi înalte acoperite doar cu păşuni. Trec peste gurguiul de 1351 m. al vârfului şi după un scurt efort ajung la al doilea vârf, de 1364 m., acesta fiind Obcina Feredeului. De data asta fac un popas ceva mai îndelungat, într-o poiană, unde servesc masa de prânz. De o bucată de vreme cerul s-a întunecat şi în răstimpuri, din înălţimi, norii cern mici picături de ploaie. Consult harta şi se pare că am scăpat de diferenţele mari de nivel; mai am de trecut doar un vârf cu cota de 1232 m. (dar pe hartă nu-i trecut nici un nume) după care voi ajunge la „Trei Movile“ unde este figurat un camping şi unde sper să găsesc vre-un bar sau bufet. Mă întind la drum; un drum chinuitor cu pădurea de brazi trasă perdea pe ochi, stropit cu intermitenţe de o ploaie care uneori se transformă într-o lapoviţă ce albeşte pământul. Merg strângând din dinţi; cu toate că mă adăpostesc sub folia de plastic picioarele îmi sunt murate din cauza ierbii ude prin care calc. Într-un târziu când răbdarea îmi ajunsese aproape la limită, aud zgomot de motor şi văd printre copaci, lucind, panglica udă a şoselei. Cu tălpile arse de usturime cobor taluzul de pământ şi mă îndrept spre popasul turistic de aici. Nu zăresc ţipenie de om şi nici un indiciu, auditiv sau olfactiv, nu-mi arată că pe aici s-ar afla vre-un bar, bufet sau altă formă de cârciumă. Nu mă mai simt în stare să păşesc de aceea hotărăsc să aştept vre-o ocazie cu care să cobor până la Câmpulung sau măcar până în apropiere. Dar aşteptarea se dovedeşte a fi zadarnică. Decid să-mi continuu drumul. Am de ales din două variante; una ar fi continuarea drumului pe poteca de creastă până în vârful Deia şi de aici să cobor, pe la cabana Deia, în Câmpulung sau să merg vre-un kilometru şi ceva pe şosea pentru a prinde poteca pe sub Runcul Corlăţeni care mă va scoate în capătul de vest al oraşului. În speranţa că poate voi fi ajuns de vre-o maşină pe şosea, aleg a doua variantă. Dar cum nu sunt născut sub o stea norocoasă singurul meu mijloc de transport rămâne tot talpa bocancilor proprii. Intru între primele case din oraş odată cu ploaia deasă ce pătrunde prin pantalonii de trening până la piele. Bustul mi-l apără, oarecum, hanoracul şi rucsacul. Cred că am prins pe Dumnezeu de un picior când mă încrucişez cu un taxi; bănuiesc că după ce-şi va lăsa clientul, maşina se va întoarce pe acelaşi drum şi mă va lua pe mine. Speranţa s-a dovedit a fi deşartă însă pentru că şoferul, ca toţi şoferii, întorcându-se liber se face că nu vede semnul meu şi-şi caută de drum trecând podul peste apa Moldovei, îndreptându-se spre oraş. Refuz să mă rog lui Dumnezeu pentru sănătatea şi iertarea păcatelor duşmanului meu şi, scrâşnind din dinţi, o iau din loc mergând ca pe spini. Ajuns în strada mare care străbate în lung oraşul, de la un capăt la celălalt, văd un grup de oameni stând lângă un stâlp de pe care o tăbliţă indicatoare arată că acolo este o staţie de autobuz. Mă opresc şi eu să văd minunea care într-adevăr se produce. Noroc de revoluţia din decembrie 1989 (sau ce-o fi fost ea) în urma căreia au început din nou să circule mijloacele de transport în comun. Ajuns la gară las rucsacul la „bagaje de mână“ şi încep a colinda prin magazine. Văd marfă multă, frumoasă, dar când văd preţurile usturimea se mută din tălpi în buzunare. Până la urmă reuşesc să-i cumpăr Ceciliei un pulover, iar Antonellei un trening. Mai am timp să beau un pahar de vin la un bar după care mă îndrept spre gară încheind astfel o excursie care, surprinzător, m-a obosit mai mult decât mă aşteptam.

Iaşiul mă întâmpină nu tăind viţelul cel gras ci cu o splendidă seară de primăvară care mă face să dau uitarii duşmănia vântului rece din Obcina Feredeului, precum şi usturimea tălpilor care, la urma urmei, face si ea parte din farmecul călătoriilor la munte. Acasă povestesc Ceciliei şi Antonellei peripeţiile mele şi amintindu-mi de oul încondeiat primit în dar la Ehreşte, purtat în rucsac printre cutii de conserve şi alte ustensile metalice şi nemetalice necesare unui drumeţ pe munte, scociorăsc după el şi li-l arăt. Cecilia îşi manifestă îndoiala cum că ar fi de lemn dar eu îmi susţin cu îndârjire punctul de vedere. Aproape o conving când, din întâmplare, loveste uşor cu buricul degetului în el şi... oul se sparge!!! Doar o minusculă fisură, ca să demonstreze că nu-i de lemn. Îl punem uşurel într-un păhăruţ pentru lichior, în care se potriveşte ca turnat, şi-l plasăm într-o vitrină, în sufragerie, hotărând să nu-l atingă nimeni.

P. S. După mai mulţi ani (4... 5... cine ştie?) Antonella, pe când stergea praful din vitrina respectivă, în cadrul curăţeniei săptămânale, s-a gândit să şteargă şi oul încondeiat. Din păcate s-a spart de tot. Conţinutul era întărit şi uscat, ajuns la dimensiunea unei cireşe. De-a lungul timpului nu s-a simţit nici cel mai slab miros de alterat (si cine nu ştie cum miroase un ou alterat?).

------------------------------

----------            ----------

----------            ----------
Author: Constantin Asandei
Uploaded by: Constantin Asandei
Views: 6051, Last update: Sun, Oct 19, 2008



Links to the Mountain Guide:
Obcina FEREDEULUI  
Login or register to comment