Pedalând: Zalău-Cheile Bicazului, apoi înapoi. Superb!

23 mai - 6 iunie 2009

Aceeaşi echipă ca anul trecut, plus încă unul. Patru, şi totuşi trei, din nou.
De abia aşteptam momentul când o să pornim, din nou, într-o altă aventură pe biciclete. Acum cu mai multă experienţă, plus un nou membru în echipă, novice, dar nerăbdător să simtă pedalele către ce va fi să fie. „Mai avem două săptămâni şi plecăăăăăm!!!”. Harta traseului gata configurată, ultimele îmbunătăţiri la biciclete (care acum au avut parte de un upgrade, necesar pentru cei în jur de 800 de km care ne aşteptau, mai mult de jumătate prin munţi), cumpărături de început de călătorie şi entuziasm pe măsură... Hmm. La asta nu ne aşteptam. Înainte cu câteva zile, mesaj: „nu mai pot să vin, a intervenit ceva. Îmi pare rău”. Deci, la fel ca anul trecut, patru, dar totuşi trei. Oftăm. Parcă am fi luat o piatră în cap. Şi nu ne vine să credem, dar, asta e, decizia a fost luată, iar noi, ceilalţi, n-avem ce face decât să o respectăm. La urma urmei, e prietenul nostru. Oricum o să-l luăm cu noi în gânduri. Trei to go.

Către Dej, 92 de kilometri
Ne întâlnim la punctul de plecare, devreme, cu un drum de început lung şi nu uşor, şi cu o răceală zdravănă, netratată, dar ce mai contează... O ultimă verificare, emoţii, apoi încălecăm bicicletele. Am pornit! Trecem repede prin câteva intersecţii, apoi o luăm pe drumul care ne scoate cel mai repede din oraş, şi dăm piept cu primul deal, greu de urcat, mai ales că încă nici n-am apucat bine să ne dezmeticim. Nu-i nimic. Tragem din greu, gâfâim ca nişte locomotive, privind mult dincolo de capătul dealului, către drumurile care ne aşteaptă să le străbatem în următoarele 15 zile. Iar după ce lăsăm oraşul în urmă, parcă totul devine mai uşor, iar noi pedalăm lejer, aproape cântând, apoi în viteză-scapă-cine-poate când un bivol cât casa s-a luat după noi mugind ca un nebun. Oprim la primul izvor, umplem bidoanele – „Am porniiiiit!!!” –, mai pedalăm un timp, apoi,  pentru că-i atât de frumos afară - verde crud în jur, maci roşii, linişte - facem prima pauză. E cald, plăcut, iar iarba ne îndeamnă să ne tolănim. Şi cum am putea să nu răspundem chemării? Însă mai avem încă mult de pedalat, aşa că n-o lungim foarte mult şi o luăm din nou la drum. Oprim la o terasă dintr-un mijloc de comună, să bem apă, suc, şi să mâncăm câte un sandviş, însoţiţi, bineînţeles, de privirile curioase, nedumerite ale sătenilor de la celelalte mese ori din căruţele oprite ca să vadă ce-o fi şi cu personajele astea ciudate cu bicicletele lor cu tot. Gata. Am făcut puţină linişte în stomac, ne-am răcorit puţin, aşa că sus pe biciclete. Şi dăm de prima ascensiune adevărată. Un ditamai deal care nu se mai termina. Şi ca să fie tacâmul complet, apare o durere ciudată, crâncenă, la piciorul drept, făcând pedalarea să pară un adevărat chin. Nu e cârcel, nu e lovitură, atunci ce naiba e? Pe bicicletă doare, pe jos, la fel. Eee, şi ce dacă? Şi continuăm să urcăm dealul pustiu, nici urmă de maşini, mai facem câteva poze, zâmbete, priviri pe după curbe, să vedem dacă nu se termină dealul, alte curbe - gata, suntem în vârf (pe naiba, greul de abia începe) -, încă aproape o oră şi, în sfârşit, suntem sus. Tragem nişte priviri de jur-împrejur, ascultăm marea de greieri cântându-ne, apă, apoi din nou pe biciclete. De data asta, coborâre. Şi ce coborâre! Aproape o jumătate de oră, un peisaj superb, chiote care mai de care, iar chiote, trecem de un sat, apoi încă unul, şi încă unul, apoi oprire, doar aşa, de dragul de a ne tolăni pe iarbă. Arunc o privire pe kilometraj. O-o. Am parcurs deja 70 de kilometri, şi mai avem de mers, conform bornei de pe marginea drumului, încă 22. Mă observă ceilalţi. Zâmbesc şi le spun că mai avem de mers în plus faţă de cât calculasem. „Şi ce? Nu suntem obosiţi. Să-i dăm drumul”. Restul drumului pedalăm în viteză, fără a forţa însă, şi ajungem în Dej devreme. Ne luăm o cameră la hotelul de 2 stele, duş, în oraş la papa, apoi la somn. Cu febra făcându-şi de cap întreb: “Ei, cum a fost prima zi?”. Iar răspunsul vine zâmbind, pe jumătate dormind: “Super!”

Roza Vânturilor, mai aproape decât pe hartă
Lenevim puţin în paturi, apoi mai pierdem ceva timp cu împachetatul, aruncăm o privire afară – ceva nori, nu prea cald, nu prea rece – şi începe a doua zi. Avem în faţa noastră aproape 60 de km de drum european, care nu ne surâde deloc, dar, ce să facem, ăsta e drumul care ne duce către munţi. Ieşim repede din oraş, cotim la dreapta şi ne aşezăm pe partea noastră de drum, încercând să nu băgăm prea mult în seamă forfota de pe european şi nici nasul înfundat, care îmi cam dă de furcă. Avem o medie orară destul de bună şi o ţinem tot aşa până în Beclean, unde, că tot stăm bine cu timpul, ne oprim să mâncăm o omletă. Ne uităm la ceas, „hiii, ce bine am venit, putem s-o lăsăm mai moale”, însă o luăm iar la galop, nu de alta, dar ne simţim în formă, şi-apoi, mai avem puţin şi scăpăm de drumul european, iar de acolo mai avem vreo 20 de km până la următorul loc de cazare, „Roza Vânturilor”. E, da’ parcă ceva nu e chiar în regulă. Tocmai am ajuns la o pensiune cu nume identic cu cel al pensiunii aflată la 20 de km depărtare, înspre care ne îndreptăm. Stop. O scurtă verificare. Descălecăm. Intru pe uşa pensiunii şi întreb: ”Asta e pensiunea Roza Vânturilor? Da, vine răspunsul. Păi cum, mai este încă una cu acelaşi nume, dar mai departe? Nu, băiete, asta e singura de aici şi până în Deda”. Ridic din sprâncene ca în filmele cu proşti, si mai întreb o dată, şi, evident, primesc acelaşi răspuns. Ies afară şi le dau de veste celorlalţi că rămânem aici; bine că am oprit să întrebăm, până la următoarea pensiune e prea mult ca să mai ajungem. OK. Despachetăm, facem un duş mai mult rece, apoi ne comandăm la mâncare de parcă n-am mai fi mâncat de zile bune, şi, după ce ne-am ghiftuit, ieşim să facem o plimbare prin zonă. Seara vine repede, se vorbeşte la telefon acompaniat de lătratul isteric al unui câine prost, apoi ne întindem la orizontală. Somn, temperatură mare, frisoane.

Defileul Deda – Topliţa, frumos, dar nu fără probleme
A treia zi aveam, conform hărţii, mai puţin de pedalat, aşa că ne permitem să pornim ceva mai târziu. Trei km şi am scăpat de drumurile aglomerate. O luăm la dreapta, nu-i bine, o luăm înapoi, apoi iar la dreapta şi se face linişte, puţinele maşini întâlnite părând mult mai cuminţi decât până acum. Un drum pitoresc, care ne aşează zâmbete pe faţă. Facem din loc în loc câte un popas scurt, să ne bucurăm de natură, trecem pe lângă „Râpa cu păpuşi”, apoi un popas mai lung, să bem câte un suc. O tanti călare pe bicicletă se ia după noi cu tot felul de întrebări, că n-a mai văzut biciclişti ca noi pe acolo, şi se ţine după noi câteva sute de metri curioasă de câte şi mai câte – „eeee, dacă eram şi eu mai tânără, veneam cu voi, drum bun şi mergeţi cu bine”.  Apoi apare dealul. Şi ce deal. Da, dar noi pentru asta am venit, aşa că ne opintim şi urcăm, uşor, mai greu, panta care părea să nu se mai termine. Gata, s-a terminat. Ba nu, mai este. Apoi suntem în vârf. Coborâm, o luăm către Vătava şi după vreo 10 km asfaltul se face că nu-i. Pe-acolo? Pe-acolo. OK. Şi iar deal, de data asta mai greu pe drumul cu pietriş, şi urcăm, mai şi împingem, şi urcăm... Frumos, doar noi, natura în jur şi cerul parcă mai aproape; când unul, când altul rămâne în urmă, ne regrupăm şi suntem în vârf, de unde se văd munţii, din ce în ce mai aproape. Până acolo, însă, mai avem de coborât dealul abrupt şi pietros, piatră de încercare pentru unii dintre noi. Ajungem iar la asfalt şi o lăsăm mai moale, mai avem doar vreo 7 km până la punctul terminus al zilei. Totuşi, prea moale, dau de înţeles că mergem prea încet. Dacă nu găsim cazare? Şi, evident, cazare ioc. Suntem îndrumaţi la vreo 5 km distanţă, poate avem acolo noroc de o pensiune, pensiune care ia-o de unde nu-i. Nu-i bine. Se lasă seara, aerul devine mai rece, suntem în munţi de-acum, şi nu e bine să ne prindă noaptea pe drum. Mă uit în spate şi nu-mi place, ritmul e prea lent, aşa că opresc să-i aştept pe ceilalţi. Iar când deschid gura, vorbele ies mai tăioase decât aş fi vrut, şi dau din mâni ca o morişcă stricată, încercând să explic cum că dacă nu mergem mai repede, ne prinde noaptea. Rezultatul? Front comun împotriva mea. Eu - omul negru şi rău.  Mergem mai departe, într-un ritm mai alert, pedalând în linişte, omul negru şi rău în faţă, frontul comun în spate, şi, după vreo 20 de km cu clădiri în ruine sau reconstrucţie pe ici pe colo, adică ciu-ciu loc de dormit, ajungem în Lunca Bradului, unde întrebăm de cazare. Suntem îndrumaţi pe un drum lăturalnic, la domnu’ părinte -  „stă la o casă cu 3 garaje şi multe flori”, el are ceva camere de închiriat. Rezolvăm problema, ne îmbrăcăm în haine normale şi fuga la magazinul din sat să luăm ceva de mâncare. Nu mai sunt omul negru, doar gri. Mâncăm, duş doar cu apă rece-rece, somn. Am făcut 80 de km, din care vreo 60 doar urcare.

Topliţa, traseu de vacanţă
Ne trezim târziu, am decis ca în loc de o zi de pauză, să facem două trasee scurte, să putem să ne bucurăm de peisaj şi de vacanţă. Mâncăm ce a mai rămas de la cină, apoi, pe biciclete. Încet, multe opriri, ne luăm îngheţată de la un mic magazin de pe marginea drumului, apoi ieşim de pe drum, la râu. Şi ne bucurăm de vacanţă, de muntele din jurul nostru, de aerul curat, de soare, de apa de izvor, de verdele crud, de linişte, de libertate... Ajungem, pe un drum aglomerat, plin de maşini, în Topliţa, găsim un hotel şi luăm o  cameră. Scumpă. Prea scumpă pentru cât de mică şi cât de mic şi incomod e unul din paturi. Duşuri prelungite, spălăm câteva haine, pe care le întindem pe tot balconul, apoi ieşim în oraş şi ne cumpărăm câte o pizza la o terasă de pe marginea râului, apoi fuga până la farmacie să iau o cremă care să ne protejeze de soare. Noaptea, dureri de spate, într-un final, somn.

Serpentine abrupte de munte, traseu superb
Iar o luăm greşit, în loc de stânga, dreapta. Nu-i nimic, ne ciondănim puţin, în timp ce un poliţist ne face semn disperat să o luăm din loc şi ne spune să ocolim pe la pod, facem un mic ocol şi ieşim la drumul cel bun. Afară e o vreme super, soare, dar nu foarte cald, e plin de verde crud în jur, iar pedalatul e o plăcere.  Facem un mic popas să cumpărăm miere de brad de pe marginea drumului; omul ne spune de urşii care l-au vizitat, noi suntem cu ochii la muntele din faţa noastră, unde şoseaua parcă stă atârnată chiar deasupra noastră, ca un şarpe încolăcit pe munte. „Hiii, acolo urcăm noi? Ce sus pare”. Şi începem ascensiunea. Grea, dar cea mai frumoasă etapă de bicicletă de până acum. Chiar şi doar pentru atât merita să venim. Chiar dacă mai sar cuvintele de la locul lor, chiar dacă pentru novicele grupului pare o corvoadă. Şi continuăm să ne căţărăm până în vârf, curbă după curbă, cu şoseaua mereu deasupra noastră, apoi totul se reduce la „oaaaaaau”. Ultimii 6 km - coborâre în viteză, ne mai şi jucăm, până în Borsec, unde ajungem repede, urcăm o pantă criminală şi găsim o pensiune drăguţă şi ieftină, cu o gazdă foarte amabilă şi primitoare („eu v-am văzut domnu’, şi am vrut să vă chem la noi, dar am crezut că sunteţi străin, şi eu nu prea le am cu limbile străine”), ne cazăm, apoi o mică inspecţie. Una din biciclete stă rău de tot la capitolul cauciucuri. Cel din spate e atât de ros încât n-o să reziste cu bagajele grele deasupra, aşa că trebuie făcută rocada cu cel din faţă. Numai că nu iese aşa cum trebuia. Stric o cameră, după ce o agăţ cu şurubelniţa, iar camera de rezervă are ventilul prea mic şi pur şi simplu nu se poate umfla roata. O fugă în oraş, dar nici vorbă de piese de bicicletă, aşa că împreună cu gazda facem o mică improvizaţie, stricăm puţin janta, stricăm şi una din pompe, dar reuşim, într-un final, să  umflăm roata buclucaşă. Apoi ieşim să cumpărăm ceva de mâncare şi ne hotărâm ca a doua zi să facem pauză. Zis şi făcut. Prima zi de pauză. O luăm pe cărări de munte, ajungem şi la Grota Urşilor, urcăm pe stânci, apoi, că tot ne-am obişnuit, o luăm iar greşit şi ajungem în mijloc de nicăieri, şi, chiar dacă peisajul e superb, o luăm înapoi, mai ales că am dat de nişte ditamai urme de urs, iar noi nu eram pe traseu marcat. Seara se lasă cu o ploaie torenţială de toată frumuseţea. Hmmm, sperăm ca mâine să fie frumos.

Intrăm în judeţul Neamţ
Vremea nu pare că ştie ce vrea, dar noi o luăm din loc către următoarea destinaţie, pe acelaşi superb drum de munte. După câţiva km trece pe lângă noi un alt biciclist (în jur de 60 de ani, condiţie fizică super, echipament pe măsură, evident, nu cetăţean român, pentru români există terase şi cluburi de fiţe numai bune de bârfe şi beţivăneală), ne salutăm cu respect, e primul şi singurul biciclist adevărat întâlnit în cale. Trecem în judeţul Neamţ, ne apropiem de Ceahlău, dar nu-l putem vedea, e acoperit de nori. Facem o pauză, vorbim la telefon cu cel rămas acasă, apoi ne punem în mişcare  şi începe să plouă. Facem ultimii kilometri prin ploaie, ajungem la un viaduct albastru, pe care-l traversăm prin băltoace, stropindu-ne din cap până-n picioare, ne cazăm şi mâncăm o ciorbă rădăuţeană delicioasă. Ne întindem hainele la uscat pe terasa din faţa camerelor şi ne cuibărim în paturi.

Către Bicaz, pe ploaie torenţială şi frig
Dimineaţa nu se arată deloc senină, aşa că ne echipăm cu haine de ploaie şi începem urcuşul, de-a lungul lacului Izvorul Muntelui. Fără coborâri, doar urcuş, mai greu decât ne-am fi aşteptat, noroc cu peisajul superb din jur care ne mai ia ochii şi gândul de la panta care nu se mai termină. Iar probleme la una din biciclete: schimbătorul pe spate s-a rupt, am pierdut o rotiţă de angrenare a lanţului, dar n-avem ce face, trebuie să mergem mai departe, aşa că fac o mică improvizaţie dintr-un căpăcel de plastic şi o luăm iar din loc. De data asta începe să plouă torenţial, iar temperatura de afară scade simţitor, în jur de 2-3°, ne îngheaţă mâinile pe ghidon, bagajele sunt ude, noi la fel. Leoarcă. Oprim foarte rar, pauzele sunt foarte scurte, frigul pătrunzându-ne în oase, chiar dacă stăm îngrămădiţi unul în altul. Şi pedalăm uzi leoarcă, iar pantele le coborâm cu frâna trasă, mult mai încet decât am fi vrut, dar de abia vedem în faţa noastră din cauza ploii, şi e atât de frig că ne îngheaţă mâinile pe ghidon. Ajungem la campingul de lângă barajul Bicaz, întreb de cazare mai mult bolborosind, cu apa şiroaie pe faţă, iar cei de acolo se uită la noi ca la urs. Dar e prea aglomerat, e gălăgie, iar camerele sunt scumpe, aşa că ne facem curaj şi mergem mai departe prin ploaia tot mai deasă, trecem de baraj, impresionant, dar cine să mai oprească să-l fotografieze măcar, şi, într-un final, ajungem în Bicaz. Ne cazăm la motel, scoatem hainele la uscat care pe unde în camera nu prea primitoare, apoi ni se face foame. Coborâm la restaurant, dar e rezervat pentru nuntă, aşa că suntem serviţi cu mâncare în sala de biliard. Dar la cât de foame ne este şi la câtă energie am consumat am fi mâncat şi pe WC.

Cheile Bicazului. Am ajuuuuuns...
După ce-am tras în ziua precedentă de noi, prin ploaie şi frig, pornim de abia pe la amiază, oricum ne aşteaptă un traseu mai scurt. Vremea s-a îndreptat, nu mai plouă (ce bine!), dar vântul suflă destul de tare, făcând pedalarea destul de anevoioasă, însă, după un timp, în faţa noastră întrezărim munţii. Şi tot cu ochii acolo, facem kilometru după kilometru, apoi, după ce oprim la un bar dintr-un mic sătuc, să bem apă şi să mâncăm nişte pufuleţi, ajungem la intrarea în Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş. Am ajuuuuuuuns! Am ajuuuuuuns! Am reuşiiiiiit! Nu ne mai încăpeam în piele de bucurie şi de emoţii; şi ce dacă oamenii opreau maşinile ca să vadă ce se întâmplă acolo, ce-i cu ăia trei biciclişti de se bucură în halul ăla? Greu de reprodus în cuvinte ceea ce-am simţit atunci, acolo... După o tonă de poze, am pornit mai departe, privind mereu la frumuseţile din jurul nostru, însă nici nu bănuiam că ceea ce ne aştepta era chiar mai frumos. Am oprit la bazarul de pe marginea drumului să luăm nişte suveniruri pentru cei de acasă, într-o mare de turişti veniţi majoritatea cu autocarele, dar şi cu motocicletele, nişte choppere de toată frumuseţea, străini, evident. Apoi ne-am continuat drumul printre stâncile imense, mai să ne rupem gâturile de la atâta privit pe sus, oprire din când în când pentru alte poze, apoi dăm de indicator: 10%. Ne uităm unul la altul. În faţă se vedea ditamai panta. Tragem aer în piept şi pornim. Din ce în ce mai greu, fiecare pedală parcă îţi scoate toată energia din tine, simţi că nu mai ai aer şi că plămânii îţi iau foc. „Hai că puteţi”, se aude de pe margine, un grup de turişti uitându-se ca la spectacol la noi. Dar noi nu mai putem, aşa că 2 minute pauză, apoi din nou în luptă cu panta abruptă. Trecem de alţi turişti, printre aplauze, iar picioarele le simţim gata să explodeze. Dar e atât de frumos, ce mai contează aerul lipsă sau muşchii întinşi la maxim... Stâncile continuă să defileze în jurul nostru şi e absolut superb. Superb! Iar noi ne umplem de frumuseţea din jur...  Mai facem câte o pauză, privind şoseaua de sub noi, unde turiştii par nişte furnici, facem poze, apoi trecem de un tunel („De ce e aşa de întuneric? – Pentru că ai ochelarii de soare pe ochi”), stâncile lasă locul brazilor, iar după un timp ajungem la Lacu Roşu. Găsim o pensiune frumoasă, portocalie, care pare foarte primitoare, şi care are un preş acceptabil pentru buzunarele noastre tot mai goale. Ne cazăm, mâncăm o ciorbă caldă şi adormim cu zâmbetul pe buze. Ce frumos...  A doua zi, ploaie torenţială, aşa că dormim până târziu, după care, odată ce ploaia a încetat, ieşim într-o mică excursie în jurul lacului, deosebit de frumos, să ne refacem după efortul considerabil din ziua precedentă. Iar o tonă de poze şi ne bucurăm că suntem acolo...

Coborâm de pe munte
După ce ne trezim, înfulecăm nişte sandivişuri şi o luăm repede din loc, cerul mai păstrând nori negri deasupra noastră, să apucăm să trecem pasul Bicaz pe drum uscat. Urcăm iar pante abrupte,  dar deja e o plăcere să simţi muntele în picioare, ajungem în pas (un peisaj superb) apoi coborâm către Gheorgheni, unde intenţionam să oprim peste noapte. Însă oraşul pare neprimitor, aşa că ne hotărâm să mergem mai departe. Cerem indicaţii despre cum să o luăm către Sovata, însă nu reuşim să ne înţelegem prea bine, limba română pârănd o limbă străină pentru localnici. Tot încurcându-ne pe străzile din oraş, ajungem la o benzinărie. Şi mă duc să cer informaţii. „Într-acolo către Joseni?” Omul se uită cam cruciş la mine şi zice că da, adică igen. Mergeţi într-acolo că e bine. Bine pe naiba. Ne întoarcem după 6 km făcuţi de-a moaca şi intrăm iar în oraş. Ajungem la o altă benzinărie unde, de data asta, suntem îndrumaţi pe calea cea bună, ba primim şi recomandări despre locul în care să oprim. Ieşim din Gheorgheni, bucuroşi că am scăpat de acolo, trecem prin Joseni în viteză şi o ţinem tot aşa un timp, pedalând ca nebunii. Oprim. În spatele nostru, Hăşmaşul Mare. Ce păcat că am plecat de acolo... Asta e, ne continuăm drumul şi ajungem în Borzont, găsim o pensiune frumoasă, elegantă, în stil rustic maghiar, cu oameni foarte amabili,  primitori. Ne cazăm şi începe ploaia. Coborâm la restaurant şi ne înfruptăm dintr-o mâncare supergustoasă, specifică bucătăriei maghiare. Ne lingem degetele, apoi sus, în cameră, râsete, prosteli, bătăi, haos total. Plouă toată noaptea.

Prin pasul Bucin, apoi Sovata
Dimineaţa, în faţa noastră aşteaptă munţii Gurghiu. Şi pornim bucuroşi într-acolo. Trecem printr-o zonă parcă ruptă din peisajele alpine - drumuri înteţinute, curat, case făcute cu gust. Mai suntem în România? Apoi începem să urcăm, iar, 14 – 15 km de pante abrupte, dar care ne sunt deja atât de familiare încât ne bucurăm să fim acolo. Oprim. Pe partea stângă a drumului, tot versantul este ras de copaci. Sinistru. Nu ne place să vedem natura distrusă, aşa că plecăm mai departe şi ajungem în pasul Bucin, de unde coborâm pe un frig care ne îngheaţă mâinile pe ghidoane. Deja vu. Însă, odată jos, scăpăm de frig, dar, din păcate, ieşim din munţi. Nici măcar nu ne mai uităm în spate, e prea greu să lăsăm muntele în urmă. Trecem prin Praid şi ajungem în Sovata, într-o băltoacă uriaşă de noroi. Toată staţiunea e în reparaţii cu sistemul de apă şi canalizare. Ne luăm nişte porumb fiert, la hoteluri sunt nişte preţuri astronomice, dar noi găsim o pensiune ieftină.

Printre câini
Pornim din Sovata către Reghin pe o vreme frumoasă. Stop. Iar probleme tehnice. A clacat şi cea de-a treia bicicletă, schimbătorul pe spate nu mai vrea să funcţioneze, vitezele nemaiputând fi schimbate decât manevrând lanţul cu mâna, aşa că oprim de fiecare dată când trebuie neapărat să schimbăm viteza. În rest, drumul e plăcut, liniştit, pedalăm fără efort printr-un peisaj domestic. Drum liniştit? Vezi să nu. Întâi, dăm peste un ditamai dulăul, care se dă la ultimul din grup, aflat la ceva distanţă în spate, însă întorc bicicleta la timp şi o iau către lătrător punându-l pe fugă. Apoi, ajungem în Nădaşa, un sat ţigănesc. Le strig celorlalţi să mărim ritmul, că siguri sunt câini pe aici şi nu avem nevoie de probleme. Însă, când să ieşim din sat, ne observă puradeii, care strigă după noi din toată puterea, aşa că apar şi câinii, lua-i-ar naiba. Sar la mine, fiind la deschidere, dau din picior, strig către ei şi par să dea înapoi. Însă patrupedele naibii nu se lasă. Se bagă ca nişte dobitoace ce sunt printre bicicletele din spatele meu, iese o învălmăşeală nebunească, şi până să apuc să întorc bicicleta, unul din cei din spatele meu este muşcat de picior. Întorc bicicleta, o iau către câini, iar ei o iau la fugă. Prea târziu, fir-ar. Oprim în afara satului, iau trusa de prim ajutor şi curăţ rana, repede, să nu se infecteze. Doare, dar n-am ce face. Apar nişte ţigani într-o căruţă, hlizindu-se ca proştii. N-ar vrea să ştie ce le doresc. Ne urcăm pe biciclete şi ne continuăm drumul până în Reghin, găsim un hotel ieftin, după ce facem nişte ture prin oraş căutând cazare ieftină, apoi fugim la spitalul din oraş, la urgenţă, pentru un control. Injecţie antitetanos. A doua zi suntem aşteptaţi din nou la control, pentru a vedea dacă e nevoie de antirabic. Nu e nevoie. Ce bine!

La Beclean sunt prăjituri bune
Liniştiţi că am scăpat de injecţii, pornim către Beclean, loc prin care am trecut şi în a doua etapă a călătoriei noastre. Trecem prin mai multe sate, de data asta fără câini, urcăm, coborâm, oprim să bem apă din când în când, drumul fiind unul destul de lejer. Asta până ajungem în comuna Galaţii Bistriţei, unde dăm de un deal abrupt şi destul de lung, pe care-l urcăm fără prea mare entuziasm, şi nu pentru că peisajul n-ar fi fost frumos, dar ne apropiam de civilizaţie, dincolo de deal aşteptându-ne, din nou, drumul european. Unde şi ajungem, mai repede decât am fi vrut. Oricum, suntem în formă bună, aşa că pedalăm în viteză, facem cu mâna Rozei Vânturilor, care ne-a găzduit acum... mult timp, încercăm să nu băgăm nici acum în seamă vuietul maşinilor, bem un suc pe aceeaşi terasă ca la venire şi ajungem în Beclean. Găsim un hotel, la indicaţiile unui poliţist, dar cică recepţionerul nu vine decât pe la 7 seara, şi e de abia 4. Ne urcăm pe biciclete însoţiţi de privirile celor de la terasa din apropiere şi mergem mai departe, iar aproape de ieşirea din oraş găsim o pensiune ieftină. Lăsăm bagajele în cameră şi ieşim să mâncăm. Intrăm într-o cofetărie unde dăm cu ochii de prăjituri. Şi ce prăjituri. De mult n-am mai mâncat prăjituri atât de gustoase. Apoi, cu burţile pline, ne întoarcem la locul de cazare. Plouă toată noaptea.

Cea mai proastă cazare, la Bizuşa
Cu cât ne apropiem mai tare de finalul călătoriei, cu atât entuziasmul dispare, apar indispoziţii, unele provocate de vorbe aruncate aiurea, însă reuşim să ne reculegem şi chiar să zâmbim din nou. Drumul e pitoresc, chiar dacă am lăsat de mult munţii în urmă, vremea e frumoasă (deşi ne-a prins o ploaie scurtă, dar caldă) şi ne bucurăm că suntem încă liberi, doar noi şi bicicletele. Intrăm în Sălaj. Şi ne vine să ne întoarcem, dar... Mergem mai departe, în ritm lejer, şi ajungem la Bizuşa, unde, fiindcă era deja destul de târziu, hotărâm să ne cazăm. Primim o cameră rece, întunecoasă, umedă, fără apă caldă, cu paturi care scârţâie înfiorător, şi ne pare rău că n-am plecat mai departe. Locul e frumos şi s-ar putea face ceva drăguţ acolo, dar nimeni nu pare să fie interesat, iar locul e aproape în paragină şi înţesat de câini.

Ne îndreptăm către casă
Plecăm mai târziu decât am intenţionat. Ultima zi e şi cea mai caldă, o căldură toridă lovindu-ne de cum ieşim la soare. Ajungem la intersecţie de drumuri: unul duce către Zalău, celălalt lasă în urmă... Mâncăm nişte sandişuri, apoi încălecăm bicicletele şi facem la stânga, către casă. Drumul e frumos, Sălajul e frumos, iar locurile ne sunt deja familiare. Şi de parcă ar şti că se termină călătoria, bicicleta cea portocalie începe să scârţâie groaznic, parcă s-ar rupe ceva, tocându-mi mărunt nervii. Oprim, un mic consult şi îmi dau seama că e butucul pedalier, dar îl las să-şi facă de cap. Îl las să scârţâie, chiar dacă mă scoate din sărite, oricum, seara suntem acasă. Iar drumul devine tot mai greu, deşi pantele nici nu se compară cu cele pe care le-am lăsat în urmă. Se face tot mai cald şi fiecare deal pare de netrecut, mai ales că entuziasmul e zero, şi fiecare înjură în felul lui. Oprim la un restaurant de pe marginea drumului, unde bem un suc, apoi mai oprim să bem apă de izvor să ne răcorim (e groaznic de cald) şi ne continuăm drumul care pare să nu se mai termine. Suntem prăjiţi ca nişte raci şi abia mai respirăm. Un ultim deal, o ultimă coborâre şi ajungem în Zalău, locul de unde am plecat. Oprim. De tot. După aproape 800 de km parcurşi printr-o grămadă de locuri, care de care mai frumoase. Ne uităm unul la altul. „Am reuşit. Am făcut-o şi pe asta”. Iar trăirile din acele zile minunate o să le purtăm pentru totdeauna în noi. Şi deja ne gândim la următoarea aventură. „Mai vii?” „Mă mai duci?” „MERGEM!!!”

Comment

cezar jipa, Mon, Dec 20, 2010, 9:45 pm cum in ultima vreme am dat-o pe bicicleala...mamaaa ce v-as insoti dar sunt departe de voi, de la dunare, giurgiu.cu bicla prin ture organizate de altii prin baiului sau plesuva(comarnic) linga casa, in ture organizate de mine la bulgari prin canioanele riurilor lom.cum mos craciun imi facu un frumos cadou, o cursiera, sa te ti ture in 2011, o sa iau in masina si mtb-ul si cursiera, transfagarasanul in mai-iunie, transalpina, babele-omu si ce s-o mai nimeri.de la gheorghieni prin pasul pingarati spre lacul rosu, dar cite nu am in cap, sanatate sa fie ca am toata viata in fata la cei 20 de ani ai mei.20 zisei?uitai sa-i multiplic cu 3...

Comments for this article