Alpinet | Maps | Tourist Guide | Mountaineering Clubs | Invitation In Carpathians | Mountain Rescue |
Comunity
Events
Don't miss
Marathon Piatra CraiuluiMarathon 7500 Bike marathon 4 Mountains Cazare Predeal Cazare, Pensiuni, Hoteluri Partners
|
Doi dintr-o (lovi)tură Posted by: Mihai Nicolescu in de-ale lui Mihai Nicolescu
Toate locurile semnificative şi punctele de referinţă ale traseului (bold italic subliniat) sunt incluse în fişierul kmz care se poate descărca de aici. Observaţii. Bătuse august jumătate, şi un fel de "chemare a străbunilor", ca o neîmplinire, ca un cerc încă neînchis, îmi tulbura pacea. Umblasem deja mult prin munţi în prima parte a verii, şi mă îmbătasem cu toate frumuseţile naturii până la extaz. Lacurile îngheţate şi zăpada din plină vară mă feriseră de caniculă, pădurile neatinse îmi aduseseră aminte de poveştile fraţilor Grimm, sorbisem din cascadele pure şi ascultasem solemnele şi tăcutele văi ca nişte catedrale. Dar ceva îmi lipsea. Ca moţul de pe tort. Sau precum unui adict, care are nevoie la un moment dat de o supradoză. Da, aşa e: boala asta a muntelui şi a naturii nu e vindecabilă. Dacă o laşi netratată, intri în sevraj. Dacă o tratezi, o să vrei şi mai mult. Aşa că n-am avut de ales. Cu atât mai mult cu cât îmi cunoşteam singur diagnosticul, tratamentul şi automedicaţia: trebuia să urc un treimiar. Membru cu drepturi depline al departamentului Hautes Pyrénées şi făcând cinste numelui acestuia - Pirineii Înalţi - masivul Néouvielle este o chintesenţă a întregului lanţ muntos pirenaic. Extrem de bine delimitat de văile înconjurătoare, masivul reuneşte toate trăsăturile celorlalte unităţi pirenaice, prezentând, după umila mea părere, o perfecţiune şi o armonie a peisajului rar întâlnite. http://www.tourisme-hautes-pyrenees.com/web/FR/1624-la-reserve-du-neouvielle.php http://www.pyrenees-passion.info/neouvielle.php Desfăşurându-se în întregime pe teritoriu francez, masivul Néouvielle a fost numit muzeu natural în aer liber, de la a cărui intensă şi serenă frumuseţe nu îţi poţi lua gândurile vreme de câteva zile bune după o "inmersiune". Aceleaşi imagini specifice întregului lanţ pirenaic se regăsesc şi aici: văi înguste şi adânci, râuri, cascade, păduri enorme, glaciare, floră şi faună tipic alpină de o varietate realmente ieşită din comun, 13 vârfuri de peste 3000, multă zăpadă până spre sfârşitul verii, dar mai ales lacuri, ireale prin culoare. Unele dintre lacuri sunt de baraj, dar asta nu le scade cu nimic frumuseţea şi ineditul, pete albastre şi orizontale într-un peisaj gri-verde şi predominant vertical. Merită enumerate câteva dintre singularităţile faunei şi florei masivului: 370 de specii animale (între care bizamul ca specie endemică, vulturi, capre negre, marmote, etc.), 570 de specii de alge diferite, precum şi o varietate de pin (căruia nu i-am găsit nicio traducere, "pin ŕ crochet", poate pin negru?) excepţional de rezistent la clima dură şi care urcă până la 2600 de metri altitudine. Masivul a fost declarat rezervă naturală şi extensie a Parcului Naţional al Pirineilor francezi încă din 1936. Numele îi vine de la vârful Néouvielle 3091, ceea ce se traduce prin "zăpadă veche" din limba occitană. Pe faţa lui nord-est, zăpada este permanentă, chiar dacă ea nu ajunge să formeze un glaciar propriu zis. Curios, acest vârf dă numele masivului deşi el nu este defel cel mai înalt al lui. Vârfului Néouvielle îi port o dragă amintire, el fiind, cu vreo câţiva ani buni în urmă, primul treimiar pe care l-am urcat vreodată. Având clar în minte masivul, căutarea şi alegerea concretă a viitoarei "victime" - a se citi treimiarul pe care urma sa-l urc - o fac din nou prin Internet. Multiple site-uri pirenaice mai mult sau mai puţin specializate, pline de date tehnice, hărţi, trasee GPS şi descrieri de rute, nenumărate bloguri de montaniarzi consumaţi împreună cu fotografiile lor, dar în special Google Earth combinat cu layerul său Wikiloc (existent şi ca site independent), îmi conturează o imagine din ce în ce mai clară (scuze, nu urmăresc să-i fac reclamă, dar sunt încântat de ce ştie să facă). Voi fi nemilos: vor fi nu una, ci două victime dintr-o (lovi) tură... Scularea la 6: 00. La 6: 45, echipa noastră de 3 persoane se întâlneşte chiar pe graniţa franco-spaniolă, dar... tocmai lângă Atlantic, pe autostradă. După ce încărcăm toate bagajele în maşină, intrăm pe autostradă în direcţia Bayonne - Pau - Tarbes. Două ore mai târziu, şi 234 km mai departe, ieşim spre Valea Aure, cea care urcă spre finalul ei la tunelul Bielsa (comunicare cu Spania, la 1850 m) şi la spectaculoasa staţiune de schi Piau Engaly. Trecem de câteva mici orăşele de munte, precum şi de bijuteria de staţiune Saint Lary. Câţiva kilometri mai sus, în faţa cârciumii de lângă primăria satului Fabian, o şosea îngustă, dar perfect asfaltată, se desprinde către dreapta. Începe urcuşul către cer. E ora 9: 10. Valea este încă întunecată, umedă şi înecată în verdele intens al pădurii. Mai curând defileu decât vale, de-abia lasă să se vadă albastrul de deasupra. Şoseaua urcă abrupt, fără pauză. Vreme de vreo 8 km, panta medie se apropie de 12%. După o serie de serpentine în ac de păr, dintr-o dată se face lumină. Primul lac cu care ne întâlnim este Orédon. Lacul se află la 1850 m, are 46 ha şi 59 de metri adâncime. Pe malul lui se află un refugiu şi un mic hotel. Mica lui istorie mi se pare interesantă, privită într-un anume sens... comparativ. Tocmai în 1864, Ministerul Agriculturii hotărâse amenajarea unui baraj, în vederea regularizării cursurilor de apă din zonă. Barajul se construieşte între 1869 şi 1884, iar scopul şi beneficiul lacului se extind în 1917, când debitul lui mărit serveşte hidrocentralei din satul Eget, precum şi transportului de mărfuri pe canalul Neste d\\\'Aure, jos în vale... Asta s-ar numi amenajarea teritoriului, încă înainte de 1920 şi în sec. XIX... Lacul Orédon, văzut aici exact din sens opus urcării cu maşina...
Parking (P). Am ajuns, în sfârşit, la locul unde vom schimba maşina pe bocanci. Un pic mai sus de baraj, parkingul de autoturisme de la 2175 este aproape plin, la 9: 30. Spanioli, francezi, nemţi, englezi, şi cine mai ştie ce alte naţii... Terasele şi prăvăliile de suveniruri de-abia au deschis, dar nu prea au muşterii. Cei prezenţi la ora asta acolo se uită mai mult spre înălţimi. Înfulec două sandviciuri ca să nu mă ia vântul pe sus de slab ce sunt, şi la 9: 45 pornim deja prin faţa teraselor şi prăvăliilor pe drumeagul care ocoleşte lacul. Mai întâi traversăm parkingul de autocaravane, la mare modă în Europa şi în Franţa în special, adevărate case pe patru roţi. Din nou admir teribila bucată de rocă prăbuşită din peretele muntelui de relativ puţin timp, având în vedere culoarea ei încă deschisă şi neoxidată. Cea mai mare parte s-a prăbuşit direct în lac, însă restul a blocat complet accesul şoşonarilor şi maşinilor către coada lacului.
Faţa sud a masivului...
În faţă ni se deschide valea Campbieil, plină de grohotişuri şi enorme stânci prăbuşite. Jnepenii dispar destul de repede, şi numai o iarbă pipernicită, dar probabil extrem de rezistentă, mai găseşte resurse de viaţă. Apa este numai bună de băut, aici nefiind zonă pastorală, probabil din cauza reliefului accidentat. Fără să ştim, ne apropiem de treapta intermediară a văii, acolo unde relieful ne iartă pentru câteva minute, iar panta se îmblânzeşte. Punctul (D). Acum în echipă de patru, continuăm urcuşul către Hourquette de Cap de Long, la 2900. Aceasta este o trecătoare şi o cumpănă a apelor masivului. Nu ştiu dacă glucoza pe care am luat-o avea cifră octanică peste sută, dar această porţiune, pe teren relativ lis şi dur, pantă constantă şi fără mari obstacole, se dovedeşte uşor accesibilă. Vederea înapoi, dinspre Hourquette de Cap de Long spre lacul de jos, de unde am pornit, este o recompensă pe măsura efortului. De-abia acum distingem bine silueta greoiului Campbieil 3173. Ce ne aşteaptă nu e greu din punct de vedere tehnic, dar va curge multă transpiraţie. Faţa sa nord este relativ uşor accesibilă, nefiind nevoie de niciun fel de echipament special. Prima victimă a zilei ne aşteaptă resemnată. Punctul (E). Acesta este locul în care, din pură neştiinţă, am pierdut ocazia de a fi urcat şi al treilea vârf semnificativ într-o zi. O deviere de numai o jumătate de oră ne-ar fi dus pe varianta Lentilla, o rută ocolitoare şi de pantă mai comodă dar mai lungă, ceea ce ne-ar fi permis să urcăm mai întâi pe vârful secundar Lentilla 3157 aflat la numai câteva sute de metri mai la est. Din cauza asta nici nu am făcut vreo poză anume pe aici. Dar asta e, greşelile se plătesc scump... Să calci trei vârfuri de 3000 într-o zi, ar fi fost un bun subiect de discuţie la o bere. Sau mai multe. Punctul (F). Cea mai mare dificultate înainte de atingerea vârfului Campbieil este panta ultimilor metri, de-a dreptul la limită, de piatră mică amestecată cu pământ. Doi paşi înainte, şi cel puţin unul înapoi, la limita aderenţei. "Nuestra compańera" Pilar s-a comportat excelent, fiind eu cel care a avut greutăţi mai mari cu stabilitatea şi cu respiraţia... Dar după muncă, şi răsplată. Iată-ne în sfârşit, sus pe Campbieil. De la 3173, lumea se vede miiiică de tot. Un tur de orizont ne identifică imediat cele mai celebre masive şi vârfuri pirenaice care ne înconjoară. - Vignemale 3299 şi celebrul său gheţar
Chiar sub noi, cunoscuta deja Hourquette de Cap de Long este, la 2900, trecătoarea care separă valea Campbieil de zona de unde îşi adună apele lacul numit Gourg de Cap de Long, aflat la 2845 de metri. Deşi lacul este redus ca dimensiuni (1.6 ha şi de-abia 2 metri adâncime, lac de tip polar, îngheţat minim 9 luni pe an), iar volumul său variază mult de-a lungul sezonului, el este interesant prin faptul ca este considerat cel mai înalt al Pirineilor francezi. Dar timpul trece, din păcate. Îmi vine să dau din picioare ca un copil mic şi bosumflat pentru că trebuie să las jucăriile şi să plecăm de pe vârf. Ne punem în mişcare către următorul vârf din circuit, Estaragne 3006, care se distinge binişor de pe Campbieil:
Şmechera de Maria se documentase mai bine, şi citise că pe porţiunea de coborâre de pe Campbieil către Estaragne era o zonă periculoasă, expusă şi total neprotejată. Dar nouă nu ne spusese nimic. Într-adevăr, de-abia începută coborârea, pe la vreo 3100, dăm peste o "tigaie" de piatră lucie, şi nu foarte mare. Doar vreo 30-40 de metri, dar cu o înclinare mare de tot, la limita aderenţei. Imposibil de evitat, roca avea nişte striaţii minuscule, însă nici măcar un singur centimetru de suprafaţă orizontală de spijin. Pe deasupra, un fin nisip ca praful nu adauga deloc siguranţă. Pur şi simplu, nu aveai de ce să te agăţi. Şi mai ales, nimeni nu putea ajuta pe nimeni, fiecare aflându-se la limita echilibrului, iar orice încercare de sprijinire a unui camarad putându-se termina uşor cu căderea ambilor. Deşi nici pe departe fatală, alunecarea şi căderea ar fi fost, totuşi dramatică prin julituri, contuzii şi alte bube. Pe deasupra, prin cădere nici măcar nu ai fi ieşit din zona critică. Mulţumesc pe această cale bocancilor mei Quechua Decathlon Made in Romania (!), a căror talpă Vibram m-a făcut să mă simt ca cimpanzeul în pom, şi care m-au scos cu bine din tigaia aia! (Aici, abruptul se află la stânga crestei...) Odată uitat momentul critic, drumul până pe Estaragne 3006 este o plimbare, aproape mereu în coborâre. Tipică potecă de creastă, doar devierea din curba de nivel constant ne face să transpirăm iar vreo 100 de metri, însă cum să nu merite? De pe vârf, Valea Estaragne ni se deschide în faţă, cu lacul Orédon bine păzit. Chiar Pic de Long 3192, maximul întregului masiv, pare mai binevoitor, văzut de aici. După un scurt ospăţ cu sandviciuri, fructe şi glucoză, începem manevrele de apropiere în vederea aterizării. Ne mai aşteaptă două ore şi jumătate de coborâre prin Valea Estaragne. Genunchii încep să cam tremure, semn că oboseala îşi face, lent, apariţia. Valea este nu numai sălbatică, ci şi teribil de abruptă. Dacă n-ai vedea poteca, ai zice că este accesibilă numai prin escaladă.
Mai lungă-mi pare calea, acum la coborâre. Valea este interminabilă şi, pe deasupra, mai am un hop de trecut, şi anume...
"Ia-mă, nene" nu se obişnuieşte, şi parcă nici n-ar mai avea haz acuma. După 1.5 kilometri şi vreo 100 de metri diferenţă de nivel, mă trece o enormă bucurie prin tot corpul uman când, în sfârşit, deschid portbagajul maşinii, în parcare, ca să-mi las bocancii. Este ora 17: 30. Terasele de alături sunt pline. Ai zice că te afli pe malul mării, nu alta. E lume, dar nu e gălăgie. Şi nici vorbă de muzică la difuzoare, sau fum de grătare. Nici măcar muzică din maşini nu se aude. Nu se pune problema interzicerii acestor obiceiuri, căci ele pur şi simplu nu există în mintea băştinaşilor de aici. Maşinile continuă să urce la parkingul de la 2175 m cu vizitatori ocazionali, mulţi montaniarzi se adună şi ei din turele lor, câţiva turişti din autocaravane dau la peşte jos la lac. Pe baraj, plimbăreţii fac poze în disperare. Lacul se schimbă către bleumarin în aşteptarea asfinţitului, pe fundalul vârfului Néouvielle. Se respiră pace. E neobişnuit de cald şi de plăcut pentru ora asta, şi soarele te împinge sub umbreluţa unei terase, vrei-nu vrei. Dar mai ales dacă vrei. Doi francezi şi doi spanioli, toţi plini de materiale de escaladă, îşi povestesc aventurile şi pregătesc următoarea ascensiune comună. Aşezaţi confortabil la o masă, Maria, Ricardo şi cu mine lăsăm să ne copleşească sentimentul datoriei împlinite. Slăbiciunile mele, acum transmise şi lor doi, sunt aceleaşi dintotdeauna: clătite cu dulceaţă de zmeură (sau afine, după caz) şi o bere king size, sau ceea ce în Franţa se numeşte "un formidable". Izbânzile zilei îmi dau dreptul să-mi iau ce mi se cuvine ca învingător... ----- Înapoi către "căşile" noastre, în lunga coborâre spre autostradă, nu îmi pot reprima senzaţia pe care o simt mereu atunci când plec de la munte: îmi pare rău că plec, promit să revin. END
|
Members: 29725
Authenticated: 0 Visitors: 761 |
© 1999-2024, Proiectul Alpinet The usage of this site or any information therein implies your acceptance of our copyright notice and the terms and conditions Copyright, terms & conditions About Us | Advertise on this site | FAQ | Contact |