Diaries - Moldoveanu 2010 - Alpinet.org

Se zvonea, se auzea si chiar se pregatea. Deschid din departari netul si pe ce imi cad ochii? Pe forumul Ecoxtrem se faceau inscrieri pentru Moldoveanu, nu ma uit cand, nu ma uit pe unde, imi scriu repede numele. Si astept.

Ceva ceva presimteam cu totii, insa nu avem sa stim ca pentru unii, experienta acestei iesiri va fi cea care va schimba decisiv modul in care ne vom raporta la noi, la ceilalti si mai ales la munte, cu toate surprizele lui.

Zilele trec repede, varful parca creste si mai mare in imaginatia mea, la sedinta tehnica se spun multe bancuri, multe povestiri si apar primele semne de ingrijorare. Traseul anuntat este Valea Sambetei-Fereastra Mare-Vistea-Moldoveanu. Si inapoi. Totul intr-o zi. Traseu de 14 ore cu o scoala de munte? O sa poata toti? EU o sa pot? Si apoi constatarea egoista, eh daca nu o sa pot macar nu o sa cedez primul.

Planul este dupa cum urmeaza:

Vineri: cu trenul Bucuresti-Brasov, Brasov-Ucea si de acolo avem aranjat transportul pana la Complex Sambata de unde ne luam rucsacii in spinare si urcam la Cabana Sambata unde punem cortul.

Duminica: intoarcere Bucuresti.

Ne regasim usor in gara, aia multi-colori, galagiosi cu rucsaci mai mari decat ei. Ne pozitionam la etaj, ocupam un intreg vagon si unii alearga buimaci dupa cafea, altii vorbesc, asteptand intarzierile. Bancurile devin tematice “hai sa spunem bancuri misogine”, altii isi scot sacii si dorm in timp ce Dragos ne invata un joculet care implica plesnitu de palme peste picioare (special las vaga descrierea).

Brasov, ne aruncam toti rucsacii intr-un colt al garii, mai avem 2 ore pana la plecarea super-personalului spre Fagaras si trebuie sa umplem timpul. Hotaram ca cei mai rapizi sa fuga sa vada centrul iar cei mai neatenti la ce se intampla sa ramana sa pazeasca bagajele (pana la urma se face ceva organizat cu mai multe schimburi la paza dar prima varianta era mai funny). Ajung in schimbul 2-3 de paza asa ca fug sa mananc ceva in mega-mall-ul de langa gara.

Trenul nostru se taraste in gara (trebuie poza cu darapanatura aia), ne raspandim in acel inter-village si incercam sa omoram timpul in timp ce pajistile merg molcom pe langa noi. Alte doua ore de joculete de societate, jucam mima, trenul mimeaza ca merge dar la un moment dat AJUNGEM IN UCEA.

Ucea e genul de entitate administrativa in care nu stii exact cand ai trecut de centru dar probabil daca eram la gara, eram destul de aproape (asfalt neinclus in pret). Ne inghesuim in cel de-al treilea mijloc de transport mecanizat pe ziua de azi (uau) adica doua microbuze dotate pana si cu televizor si zburam spre manastirea Sambata (in spate varioase discutii „ba daca imi vine rau?”, „tie rau?”, „nu, dar si daca mi-ar fi?”, „ce?”, „pai unde...?”, „pe colega din stanga”... „HEI!!”)

„De aici pana la cabana nu ne mai oprim, hai!”. In sfarsit. Muntzomanii isi iau rucsacii in spate si fac ce fac ei mai bine: sa se planga ca rucsacii sunt prea grei evident. Gandurile imi zboara la chestiile din rucsac, daca unele nu or fi in plus (suprapantalonii printre ele). Incep primele cedari fizico-psihice si primele transferuri de chestii grele pe principiul stramosesc „mai ia o cocoasa”.2 ore care par 10 (si cu ce nostalgie ne vom gandi a doua zi la aceste doua ore). Ce sa mai zic? Ca a fost nasol? Stiti si voi asta.

Ajungem la cabana si incepe a doua proba a concursului „cine e pe faza castiga”. Adica trebuie sa gasim loc de cort. Poiana din fata cabanei Sambata aparent e mare. Si practic e mare. Doar ca e denivelata (si plina de balegi dar asta deja nu mai conta). Asa ca arunc un polar pe mine, iau cortul, urlu „bobo dupa mineee” si caut loc. Gasim un multi-loc de aparent trei locuri in care 2 sunt ocupate. Si Dana N pune ochiul pe ultimul loc dar eu am un avantaj si anume cortul meu e in mana asa ca il arunc imediat pe jos. Pe moment ne amuzam cu cuiele care nu intra printre stanci (de balegi nu ne mai pasa de mult) dar apoi gasim ceva mai amuzant si anume metodologia structurata sub care Mira si Cristi isi intindeau cortul. Aici „intindeau” e un eufemism. Cobim ca o sa moara cand o sa ploua (noaptea viitoare se va auzi in pustiu„VAS MURIM!”, da, in timpul ploii).

Ne strangem la masa unde fiecare isi scoate ce are mai bun sa dea si la colegi. Eu de exemplu aveam rahat turcesc... In timpul mesei ne pazim cu greu de animale. Adica de magari. Tactici de a-i impinge cu picioru (Alin) sau a face BUGA BUGA (eu) nu dau spor. Noroc cu Cristi care ii stropeste cu apa si se cara (ne vom gandi la acest episod cand trecem pe langa ei duminica pe ploaie si vor fi murati de ploaie).

Sedinta tehnica. Pe scurt. –o sa fie greu, nu carati multe, nu carati prostii, o sa fie greu, nu sunt ursi dar nu lasati mancare in cort, ne trezim dimineata, o sa fie greu, luati apa, O SA FIE GREU. Hmm, mi-a scapat ceva?

De noapte nu e nimic amuzant de spus, tragem cu urechea la alte corturi dar lumea e silentioasa asa ca adormim fara vise.

Ne trezim, facem rapid bagajele, mancam si tzup la incalzire. Momentul hilar (cum facem noi geno in asteptarea lui Alin) trece repede ca doar nu ne suparam noi din atata. Incepe urcusul si amuzamentul pentru mine de a fi maturica. Despre acel urcus pana in Fereastra Mare ar fi multe de spus. Majoritatea urate. Despre colegii care nu mai puteau si ramaneau sa fie stransi de maturica ce sa mai zic. Fapt e ca erau afine pe jos. Asta era util. La fel de adevarat era ca si ritmul nostru nu era cel mai rapid.

Ajungem in Fereastra Mare „de abia acum suntem cu adevarat in Fagaras”. Ni se comunica ca e un izvor in apropiere si fugim repede sa ne adapam. Drumul catre varf se ghicea din unduirea violenta a culmii. Peste 5-6 dealuri (munti) vom fi pe varf. Dupa aia le vom face din nou la intoarcere. „Soul crushing” zice in stanga mea Bobo.

Se pregateste un grup cu cei-care-nu-mai-pot-si-ar-fi-nasol-si-pentru-ei-si-pentru-noi-sa-ii-caram condus de Mira care se va intoarce din Fereastra Mica cu ei (asta ca sa mai faca si ei inca un urcus sa sufere cu noi).

O parte dintre cei ramasi, desi neincrezatori ca vor fi in stare sa ajunga, isi faceau curaj sa continue: „m-am chinuit sa ajung pana aici.. ori ma intorc acum, ori ajung pe Moldoveanu!... alta solutie nu exista, sper doar sa nu fiu o povara pt ceilalti”.

Cu ochii pe dunga rosie, plecam mai departe. In fata noastra avem sa intalnim vf Galasescu Mic, creasta sudica a varfului Galasescu Mare (2471m), o coborare prin Saua Vistisoarei (2304m) care se continua cu ocolirea vf Galbenele(2456m) prin partea sudica, Saua La Hartopul Ursului (2369 m), Varful Hartopul Ursului (2461m).

Multe de povestit nu ar fi. Fiecare isi urca muntele interior cu urcusurile si coborasurile lui. Fiecare se lupta cu

slabiciunea lui iar gandurile zboara departe in peisajul asta nemarginit. Muntii? Majestuosi fara a fi frumosi. Fiecare pas ne indeparteaza de siguranta eluziva a taberei si ne aduce mai aproape... de ce

? De un varf cu cativa metri mai inaltdecat ce e in jur? „Cuceritorii inutilului” isi intituleaza un alpinist auto-biografia. „Touching the void” altul. Devenim mai seriosi, mai retrasi. Ce cautam aici? Imi scutur capul si incerc sa ma gandesc la altceva. II ascult pe Flo si pe Dragos cum vorbesc de expeditii trecute, expeditii viitoare, parca incep si eu sa visez la noi cuceriri chiar inainte de a pasi pe varf. Creasta dupa creasta, (cine le numara?) peisajul se schimba prea putin, cand un lac in stanga, cand un nor in dreapta. Al doilea izvor este secat, nu o ducem toti bine cu apa.

Mai trecem de o culme (vf Hartopul Ursului) si in fata vedem refugiul Vistea si amarnicul urcus catre varful Vistea. Ce e mai greu e lasat la sfarsit se pare. Ne prabusim langa refugiu, pauza juma de ora. Unii fara apa coboara pana la lacul glaciar sa isi umple bidoanele. Asa pierd odihna atat de necesara inaintea ultimei incercari. Mananc un baton, o piersica confiata, ma las pe spate si adorm.

Cand ma scol pauza se dusese iar eu ma aflam pe alta lume. Nori ne inconjoara din toate directiile parca, chiar noi ne aflam intr-un nor si ne facem griji ca nu vom vedea nimic de sus. Ce ironie! Toata ziua fusese cristal, tocmai acum???

Atacam cu ultimele forte urcusul plin de grohotis spre vf Vistea Mare (2527m), nu mai stiu, nu mai vad nimic, Bobo se aseaza sa se odihneasca, eu nu pot, trebuie sa ajung sus. Sus pe Vistea se vede Moldoveanu cu un pasaj destul de expus intre (Spintecatura Moldoveanului). Strang dintii, strang stanca in mana si inaintez. Ajung sus.

La ce ma gandeam sus pe varf? La nimic. Vad cu un colt al constiintei cum ne adunam toti, poze de grup, privelisti. Dar parca toate astea nu mai conteaza. Ajunsesem pe varf. Restul erau detalii. Avem noroc de vreme, norii nu ne mai blocheaza vederea. Usurare? Nu, stiam ce urmeaza la coborare. Atunci? Ceva ciudat, vor trebui sa treaca zile pana sa imi dau seama de profunzimea sentimentului.

Am uitat sa caut Dunarea! (in zilele cu vreme buna e vizibila de pe Moldoveanu).

Si coboram. Fiul lui Hillary il suna de pe Everest sa ii spuna ca a ajuns acolo. „bine, ai grija la coborare” este raspunsul. Incheieturile cedeaza, bataturile se adancesc, pentru unii coborasul devine un chin. Dar sincer parca trece intr-o clipa. Ne dezamagim un pic cand vedem ca am calculat gresit numarul de culmi si in loc sa fim in Fereastra Mare suntem doar in cea mica. Eh asta e, inca o culme. Vin cu coada plutonului, Danutz o ajuta pe Adela, Flo ii da Cavit lui Teca, Dragos vine si ne intreaba „Va descurcati?” „Dap, daca e ceva te sun pe mobil”. Stiam ca nu am semnal...

Nimeni nu mai are chef de afine, tabara, tabara e tot ce conteaza. Se inopteaza iar noi ajungem in sfarsit.O ciorba calda, o mamaliga, o bere rece, ce iti poti dori mai mult?

Ploaia clar nu ne-am dorit-o. Ne bagam in cort si incep calculele. Suntem in panta (eu stau cel mai jos), eu o sa fiu udat primul daca suntem inundati. Fulgerele lumineaza brusc cortul si cele 3 fetze ingandurate. Nu ne-am inundat (noi nu, altii). Cristi si-a lasat un bocanc afara...

Ce e mai deprimant decat sa iti strangi cortul in timp ce ploua? Nu, nu faptul ca te ploua IN TIMP ce il strangi. Asta e irelevant. Decizia in schimb de a-ti demonta adapostul, de a iesi de la caldurica in ploaia rece, asta e deprimant. Dar trebuie, avem un tren de prins. („ba tu iti pui parazapezi?” „nu” „de ce?” „ca imi pun suprapantalonii”)

Reusim sa fim punctuali si pornim in grup compact spre manastire. Fara prea multe popasuri, nu mai avem nevoie, iar ploaia marunta ne patrunde incet-incet in haine. Gasim un autocar unde ne inghesuim ca niste sardele (ar fi loc pt noi....dar rucsacii?) si pornim spre Voila. Ca si in Ucea ratam cumva centrul turistic iar magazinul e inchis pt ca propietara e in Ucea, in vizita. Ne urcam in acelasi tren prapadit iar pozele arata niste oameni uzi si amarati dupa multe incercari, care incearca sa doarma care cum poate. Mira ne porecleste Lolek si Bolek. Adorm.

Iar Brasov, iar mega-mall-ul de data asta mai multa bere. Trenul vine de la Sibiu si are deja intarziere. Ne gasim locurile, lasam rucsacii dam sa iesim din compartiment apoi brusc ma intorc si le zic la oameni „da sa stiti ca noi avem locuri aicea. Pe bune” (cica am fost suspect la faza asta).Gasim un hol unde cativa oameni si niste pet-uri de Timisoreana vor petrece multe ore spre Bucuresti. Cantam fals, povestim (ne miram cum nu se iau de noi ceilalti calatori). Da, mersul cu trenul are avantaje, trebuie sa recunosc. Ajungem in Bucuresti numa bine sa prindem metroul. Gata, acasa la dush.

Peste zile si zile imi dau seama pentru ce am facut asta. Orice pare mai posibil acum, lumea pare mai mica, piedicile mai usoare iar noile incercari mai tentante. In fond, am urcat pe Moldoveanu.