Diaries - Bucegi V: Piciorul Pietrei Arse - Drumul lui Schiel

14 noiembrie 2010

Din toate potecile marcate care urcă abruptul Bucegilor, Piciorul Pietrei Arse este cel mai însorit. Chiar dacă nu excelează în pereţi şi prăpăstii precum toate traseele de abrupt aflate mai la nord, are farmecul lui aparte pentru care merită îndrăgit. În parteneriat cu drumul lui Schiel se poate înjgheba o tură uşoară pentru o zi scurtă de toamnă târzie.

Mai întâi o scurtă documentare de cu seară. Piatra Arsă este partea de masiv dintre Furnica la sud şi Jepi la nord, despărţită de ele prin Şaua Călugărului, respectiv obârşia Văii Babei. Creştetul ei este retras spre vest, din Sinaia zărindu-se între Pintenul Pietrei Arse şi vârful Călugărul, două prelungiri estice ale platoului acesteia. Spre Valea Prahovei se desprinde un picior lung de munte, Piciorul Pietrei Arse, încadrat mai întâi de Valea Peleşului şi de Valea Babei Mari, apoi, după ce lasă o ramură către Plaiul Secului spre Poiana Ţapului, de Valea Peleşului şi Valea Piatra Arsă. Partea inferioară, ce domină platoul Poienii Stânei Regale, se mai numeşte Piatra Arsă Mică.

Piciorul Pietrei Arse
- vedere de ansamblu de pe Piscul Câinelui -

Lecţia odată învăţată, îmi pregătesc rucsăcelul, cu un ochi şi o ureche la prognoza meteo. Prognoză care vine să salveze onoarea toamnei, copleşită cu o lună în urmă de un val de frig şi omăt. Dar cu cât aplomb! De mult nu am mai prins un an cu zile atât de călduroase în noiembrie! De fapt, memoria nu mi-a reţinut ca în ultimii câţiva zeci de ani să adun laolaltă într-o săptămână numai zile cu maxime de peste 20 de grade. Parcă cineva ar fi inversat lunile octombrie şi noiembrie!

O aşa vară mai mult decât târzie mă cheamă irezistibil la munte, chiar dacă pădurile s-au lepădat de frunze iar ziua s-a înghesuit în doar câteva ore. Foşnetul frunzelor ruginii de pe potecă, galbenul ierbii uscate în armonie cu verdele etern al brazilor, albastrul adânc al cerului, vin să completeze un tablou calm şi cald pe care m-am hotărât să-l sorb în linişte.

O zi perfectă la munte nu poate începe altfel decât într-o companie pe măsură. M-am nimerit în vagonul florilor de colţ şi-n farmecul poveştilor din inumerabilele lor drumeţii montane pline de aventuri şi haz. Îmi doresc ca la vârsta lor să am la rându-mi aceeaşi poftă şi mai ales putere de a bate săptămână de săptămână cărările munţilor.


Sinaia: Fantezii ale omului şi naturii pe strada Furnica

Personalul opreşte fix la 9 în gara Sinaia. Îmi fac planul, 4 ore până pe platou şi 3 ore până jos ca să reîntâlnesc florile de colţ în tren. Primele 45 de minute bat străzile Sinaiei, pustii la ceas de dimineaţă, până după Cabana Schiorilor. Las şoseaua să cotească strâns la stânga, eu continui puţin înainte pe un drum prăfuit de maşină până unde marcajul mă abate la dreapta prin pădure. Intru pe o potecă pietruită, pitorescul drum regal ce urcă în serpentine domoale Plaiul Peleşului. Mă impresionează frumuseţea drumului, balustradele de lemn lustruite de trecerea timpului, eleganţa serpentinelor, pietrele de pavaj nici prea dese, nici prea rare, echilibrul dintre natural şi artificial pe care l-au găsit meşterii de acum peste o sută de ani.


Aleea regală

Bucuria şi liniştea nu-mi sunt tulburate nicio clipă. Poate pentru că am pornit de cu dimineaţă, deşi nu prea de dimineaţă, poate pentru că nu se găsesc mulţi amatori de munte în noiembrie, poate pentru că telecabina nu merge. Oricum ar fi, este înspre avantajul meu. Pădurea, luminată de razele ce pătrund cu uşurinţă printre ultimele frunze rămase la datorie, pare mai degrabă veselă decât tristă, mai curând prietenoasă decât misterioasă.

Cer de noiembrie

După o jumătate de oră de promenadă pe drumul regelui, timp în care serpentinele s-au ţesut în lungul plaiului Peleşului, ajung la o ramificaţie la baza unei mici formaţiuni stâncoase. Aleg aleea din stânga, ce se abate pe o curbă de nivel pe deasupra Văii Peleşului, trec pe lângă un izvor şi în cinci minute ies în drumul auto de la marginea Poienii Stâna Regală, sau pe scurt Poiana Stânii.

Spre Stâna Regală pe flancul Văii Peleşului

Abia aici întâlnesc câţiva oameni. Puţini. Ce diferenţă faţă de furnicarul de oameni de la mijlocul verii! Acum pot să mă odihnesc în tihnă în orice colţ al poienii. Fără manele, fără fum, fără mingi de fotbal în cap. Profit de ocazie pentru câteva instantanee de poiană fără grătare şi adidaşi.

Poiana Stânei, nord: Jepii Mici, Claia Mare şi, în spatele lor,
Şaua Caraimanului şi Crucea Eroilor.

Poiana Stânei, est: Munţii Baiului.
De la stânga la dreapta: Cazacu, Baiul Mare, Drăgan.

Poiana Stânei, vest: coama Pietrei Arse Mici.
Pe extreme, Călugărul în stânga şi Jepii Mari în dreapta.

Gata pauza regală! Mă îndrept spre liziera de la marginea vestică a poienii, acolo unde se ghiceşte un început de potecă, marcajul fiind mai mult vechi decât vizibil. Odată intrat în pădure pulsul se înteţeşte, dar nu de teama ursului ci sub povara gradelor pe care coasta Pietrei Arse le ridică în cale. Noroc că-s multe serpentine, pe care nu le tai pentru a nu alunga plăcerea unei drumeţii de relaxare. După un sfert de oră de şerpuială în pantă ies într-o poiană liniştită, Poiana Pietrei Arse, înconjurată de un mozaic verde-gălbui de brazi şi larice.

Poiana Piatra Arsă

De aici poteca îşi schimbă brusc direcţia spre nord, dar şi panta, urmând o curbă de nivel la baza poienii pentru a intra în pădure pe partea Văii Piatra Arsă. Apoi reiau urcuşul pe coasta Pietrei Arse Mici în serpentine până pe un mic promontoriu de unde trec pe partea Văii Peleşului la stânga. Iar urcuş, iar serpentine, iar promontoriu pe linia culmii, iar o trecere pe flancul opus, pe partea Văii Piatra Arsă. Al doilea asalt din Valea Piatra Arsă este încununat cu succes şi cu odihnă pe o băncuţa de lemn. Sunt într-o mică înşeuare de pe Piciorul Pietrei Arse, la peste 1600 m, între văile Peleşului şi Piatra Arsă, la marginea inferioară a zonei alpine. Băncuţele au şi o măsuţă de lemn companie, pe care şi-a trăit utlimele clipe unul din sendvişurile încropite în şedinţa de documentare de aseară. Undeva pe-aici trebuie să fie Stânca lui Varsanufie, dar nu bag mâna-n foc pentru niciuna din micile stânci de la marginea pădurii. Care o fi?

Piciorul Pietrei Arse
(... contemplat de pe băncuţă, adaug ca pe o invitaţie la drumeţie)

În faţă am păşunile şi stâncăriile culmii Piatra Arsă, cu Colţii lui Nică în fundal şi Pintenul Pietrei Arse în spate de lor. La stânga colţilor o despicătură adâncă prin desişul de larice trădează talvegul Văii Peleşului. Şi mai la stânga se ridică masivul Furnica la picioarele căruia sclipeşte acoperişul de la Cota 1400. În dreapta, în direcţia din care am urcat, se ghiceşte printre brazi Poiana Ţapului şi, în spatele acesteia, spinările rotunjite ale Cumpătului.


Poiana Ţapului	Piciorul sud-estic al Pietrei Arse

Poteca urcă pe sub culme, pe partea Peleşului, printre brăduţi răsfiraţi şi pe sub colţi mici de stâncă. Câştig repede înăţime, la fiecare privire în urmă Piatra Arsă Mică cu a ei băncuţă lăsându-se din ce în ce mai jos pentru a face loc Sinaiei să se desfăşoare la poalele ei. Uneori poteca se abate la dreapta până pe muchia culmii de unde pot admira şi Jepii Mari cu firele sălbatice ale Văii Babei.


Muntele Jepii Mari şi cele două fire ale Văii Babei	Poteca Pietrei Arse Mici pe flancul Văii Peleşului

Jocul de lumini şi umbre al rariştilor şi stâncăriilor se sfârşeşte brusc odată cu trecerea printr-un mic culoar stâncos, dincolo de care se întinde golul alpin acoperit doar de iarbă uscată şi păzit de Colţii lui Nică.

Golul alpin al Piciorului Pietrei Arse:
Colţii lui Nică (centru) şi Pintenul Pietrei Arse (stânga sus),

Urmează imediat o ultimă belvedere către Jepii Mari şi Valea Babei, dar şi spre Buşteni, munţii Baiului şi Neamţu, Piatra Mică şi Postăvaru, şi chiar linia Zăganului din Ciucaş. Poteca părăseşte apoi coama Pietrei Arse, strecurându-se prin stânga unui mare bloc de stâncă, cel mai impunător membru al Colţilor lui Nică. În unele cărţi doar acestui bloc i se spune Colţul lui Nică sau Colţul lui Nica. Numele nu ştiu de unde vine, iar vechea hartă a lui Haret sporeşte misterul, numind aceşti colţi ai Lunichii.

Colţii lui Nică.
În spatele şi deasupra colţilor se înalţă Pintenul Pietrei Arse.

Sunt pe la 1900 metri, la numai o sută de metri sub platou. Înaintea sprintului final mă aşez pe un smoc de iarbă la gingia colţului lui Nică ca să admir toată Valea Peleşului şi să parcurg vizual ultima oră de mers, de când am ieşit pe piciorul gol de munte.

Piciorul Pietrei Arse privit de sub Colţii lui Nică
În centrul imaginii, Muntele Cumpătu

Iarba uscată şi încălzită de soarele darnic mă îmbie la somn precum fânul moale al unei căpiţe. Nu am timp însă de prea multă reverie căci ziua-i scurtă şi mai am aproape tot pe-atâta de mers. Ultimii brăduţi rămân în urmă, poteca urcând lin pe lângă ravena de obârşie a Peleşului. Pe măsură ce panta se domoleşte, paşii devin mai uşori, urcuşul transformându-se pe nesimţite într-o plimbare de duminică. Plăcută, într-o duminică tomnatecă. Nici nu vreau să-mi închipui în ce s-ar transforma mersul pe această pajişte într-o zi toridă de vară, după un urcuş continuu de câteva ore, fără niciun brăduţ, jneapăn sau orice altceva ar putea oferi un petec de umbră.

Pe nesimţite şi direcţia se schimbă, de la vest la nord-vest, urmărind un larg ocol prin stânga Pintenului Pietrei Arse. De jur împrejur numai pajişti netede, uşor înclinate, parcă aş fi într-o dolină în plină câmpie. Nicio stâncă, niciun jneapăn, niciun vârfuleţ. Nici vara sub un soare ucigător nu-i bine, dar nici iarna într-un white-out total nu m-aş simţi mai confortabil pe-aici. După câteva minute de monotonie însă, panta se sfârşeşte în drumul Furnica - Babele şi orizontul mi se deschide larg în toate direcţiile platoului Bucegilor.

Platoul Bucegilor:
Obârşia Văii Babei (primplan), Jepii Mari (centru) şi Caraimanul cu Coştila (fundal).
În stânga: Colţul Babei

Privirea fuge departe spre nord până la releul Coştilei, sub care se etalează cocoaşa Caraimanului cu întreg peretele Brânei Mari. Fac un pas la stânga şi zăresc şi Crucea Eroilor, ascunsă altfel de spinarea verde a Jepilor Mari ce urcă lin spre nord-vest pentru a se prăvăli peste Valea Babei. Foarte aproape, la o aruncătură de băţ, Colţul Babei rânjeşte deasupra gurii aproape ştirbe a obârşiei Babei. La dreapta, spre est, netezimea platoului nu dă de bănuit că ar ascunde Pintenul Pietrei Arse. Spatele, la sud, este protejat de o Furnică mare cu antenele ridicate. Treburile se-aşează bine de-aici: drumul coboară lin până la stadion, apoi despică în linie perfect dreaptă marea de jnepeni de la care îşi trage numele muntele Jepi.

Bulevardul Furnica-Babele

Cam pe la mijlocul jnepenişului, înalt cât un stat de om, în dreptul unei mici construcţii din beton, este o intersecţie nesemaforizată. La stânga, o potecă la fel de lată ca cea pe care străbătut-o îşi face loc prin jepi până la cabana mai mult hotel Piatra Arsă, ce zumzăie de lume prin preajmă. Eu virez dreapta spre cantonul Jepi, la care ajung în zece minute urmând sinuozităţile potecii printre jepi.
Pe terasa cantonului comand un şniţel cu cartofi pai pentru prânzul de la ora unu. Prompt, rucsacul livrează comanda în două pacheţele. Umbra cantonului mă fereşte de razele nemiloase ale soarelui. O fi mijlocul lui noiembrie, dar prin cristalul cerului suliţele ultraviolete se înfig în orice gambă rătăcită. Îmi rezerv o scurtă siestă pentru a cotrobăi cu privirea cotloanele Văii Prahovei şi ale munţilor de peste vale. Scurtă, căci mi-am propus să prind personalul Florilor de Colţ. Cu rezervorul umplut cu cartofi pai, pornesc motoarele cu ardere internă a amidonului şi mă avânt pe clasicul drum al funicularului. Şi chiar îmi iau avânt, drumul fiindu-mi foarte familiar, neîncetinind decât pentru vreun unghi inedit demn de a fi cules cu aparatul foto. Văile Urlătorii sunt amândouă în umbră, însă Claia Mare se lăfăie la soare aşteptând şedinţa de casting.


Claia Mare şi Brâul ei de Sus	Stâlpul funicularului fraţilor Schiel de pe Muchia Urlătorii

Pe Muchia Urlătorii fac un mic popas pentru ultima plajă din an. Mă cufund, pentru a nu ştiu câta oară, în clasicul tablou al pereţilor Jepilor şi Clăii, lăsându-mi gândurile să se agaţe de crengile brazilor de pe muchiile lor. Atenţia îmi este atrasă însă şi de stâlpul funicularului pe care-l studiez de fiecare dată cu admiraţie. Întotdeauna m-au fascinat cablurile lui groase împletite din zeci, poate peste sută, de vergele din oţelul german cel mai pur, incredibil de netede şi lucioase şi acum, după o sută de ani.

Muntele Jepii Mici şi Brâul lui Răducu

Cum orice visare durează câteva minute doar, ridic ancora, pe care nu o voi mai arunca decât în faţa casei de bilete a gării, şi cobor de pe scena însorită în umbra şi răcoarea Văii Urlătorii. Arunc în treacăt o privire spre intrarea în Brâul lui Răducu, să mă conving că nu am uitat-o. Micul maraton până la gară durează o oră şi jumătate, în ture mai liniştite îmi rezerv totuşi mai mult de două ore pentru coborârea de La Scări până în Buşteni. Nu cobor însă cu ochii închişi, chiar dacă traseul ăsta aproape că îl visez, căci întotdeauna peisajul îşi va cere tributul de admiraţie. N-am aruncat ancora pe drum, dar am mai scos aparatul foto. Pădurea din Valea Urlătorii Mici este preponderent de foioase, ramurile desfrunzite îmi permit azi să descopăr unghiuri necunoscute ale Clăii Mari şi Văii Comorilor.

Claia Mare văzută dinspre est

Pe poteca devenită adevărată alee după traversarea Văii Comorilor iuţesc pasul suficient de mult pentru ca într-un sfert de oră să ajung în dreptul hotelului Silva. La timp ca să prind în gară personalul ce adună florile de colţ în drumul lui spre capitală. Şi alte poveşti din drumeţiile lor inumerabile. La rândul meu, adaug încă o poveste de neuitat în tolba mea cu amintiri.

Traseu

gara Sinaia - Cabana Schiorilor: 3/4 h
Cabana Schiorilor - Poiana Stânei: 3/4 h
Poiana Stânei - Stânca lui Varsanufie: 3/4 h
Stânca lui Varsanufie - Colţii lui Nică: 3/4 h
Colţii lui Nică - Piatra Arsă: 3/4 h
Piatra Arsă - Canton Jepi: 1/4 h
Canton Jepi - Muchia Urlătorilor: 1/2 h
Muchia Urlătorilor - La Mese: 1/2 h
La Mese - La Grătar: 3/4 h
La Grătar - hotel Silva: 1/4 h

Author: Zoltan Hascsi
Uploaded by: Zoltan Hascsi
Views: 17294, Last update: Fri, Dec 31, 2010

Links to the Mountain Guide:

Muntii BUCEGI

A photo [Not found]

An article [Not found]

A trail

Poiana Tapului-Plaiul Paltin-

D.F.M. Valea Babei

Comment

Emi Cristea , Fri, Dec 31, 2010, 7:18 pm

Ce vreme ai putut prinde

Norocosule

Dumitrel Marius, Sat, Jan 1, 2011, 2:20 am

Piciorul Pietrei Arse e un traseu deosebit, inca salbatic. Din pacate, pana in zona golului alpin exista acel pericol, poate o obsesie pentru mine: ursul din Sinaia

. Pozele sunt excelente, felicitari

Gabriel Salomia, Mon, Jan 3, 2011, 5:15 pm

Salutare. Ma consider si eu un impatimit, dar e primul jurnal pe care il citesc cu atata lux de amanunte. Poate pun o intrebare idioata, dar de unde cunosti atat de bine denumirile? Oricum, toata stima!

Zoltan Hascsi, Tue, Jan 4, 2011, 2:07 am

Va multumesc pentru aprecieri!

Numele locurilor sunt incarcate de simboluri. In spatele lor stau legende, istorii, personaje, obiceiuri. Dar si cuvinte sau expresii demult uitate sau din limbi si dialecte stravechi. Peste harta geografica a unui tinut se suprapune o retea complexa de denumiri plina de semantica. Locurile devin mai familiare; dintotdeauna omul si-a personalizat geografia, din nevoia directa de a se orienta in spatiul geografic dar si din impulsul de a-si "inregistra", ca sa ma exprim plastic, amintirile si legendele pe suportul trainic pe care-l ofera peisajul. Si intr-adevar locurile prin care umblu devin parca mai familiare, mai aproape de suflet, daca le aflu denumirile. Pe harti, in carti, mai vechi sau mai noi. Sau intreband ciobanii si satenii cand e vorba de zone mai putin umblate.

S-a discutat si se discuta mult si uneori aprins pe tema etimologiei denumirilor montane. De multe ori acelasi loc apare pe harti diferite sau in carti diferite cu nume diferite, sau modificate. E normal sa fie asa pentru ca acestea, fiind rar utilizate, si propagate pe cale orala pana cand au fost puse pe-o harta, de multe ori pe cai diferite, au suferit corectii, fie din erori de pronuntie sau de perceptie, fie din neintelegere, fie din multe alte motive. Dar si excesul de comunicare din era internetului aduce la randul lui erori, de transcriere, de copiere, de intelegere.

Nu exista un dictionar sau o enciclopedie care sa certifice numele geografice minore, cu atat mai putin cele locale. Vaile mici, varfurile secundare, stancile, hornurile, braiele, in general toponimia detaliilor este imprecisa.

Imi place sa caut in stanga si-n dreapta, in cat mai multe surse (ca sa folosesc un termen jurnalistic), descrieri ale locurilor pe care le strabat. Sa patrund nu numai geografia (plana si mai ales in spatiu) ci si aceasta retea de nume plina de semnificatii. Si odata cu ele sa descopar si istoria locurilor.

Nu pretind ca denumirile le cunosc foarte bine. Doar putin mai bine ca altii.

PS. Gabriel, tu esti din Onesti?

Dan Loghin, Tue, Jan 4, 2011, 9:39 am

Frumoase vorbele dvs., domnule Hascsi! Aceste vorbe formeaza parerea dvs.

Denumirile au insa un temei foarte propriu, ca sa nu spun exact. Ele au fost "puse" din motive foarte practice si, de cele mai multe ori, simple.
Nu exista un dictionar, cum spuneti (desi exista ceva-ceva! plus ca geografic vorbind asa ceva este putin util iar etimologic sunt lucrari destule) - dar exista baze de date. Dar, repet, chestiunea este de a cauta si... citi.
Exista si explicatii ale acestora, pentru ca cele mai multe denumiri, pe hartile initiale cel putin, nu se puneau "dupa ureche". O simpla incursiune in cartografia austro-ungara v-ar putea schimba parerea.

Important este ca aceste denumiri transmit ceva, un "mesaj", daca este sa ne raportam la expresia "pline de semantica" (!!!) pe care o folositi. Acel mesaj este important, de cele mai multe ori.

Ca semnificatia unei denumiri mai are sau nu mai are importanta pentru "urmasi", asta este altceva.
Tendinta actuala sta sa se coaguleze: "daca tot nu stiu cum se numeste ceva (de ce sa se mai straduiasca sa afle?!), mai bine pun io un nume!"

In privinta discutiilor aprinse, acestea nu ar avea loc fara doza de orgoliu a celor care nu stiu dar...

In privinta denumirilor de tip "stinca lui Varsanufie" sau ale "lui Nica" (!) - originea este destul de clara. Majoritatea denumirilor sunt documentate. Iar Bucegii sunt chiar bine documentati.

Dupa cum stiti insa, se citeste destul de rar in zilele noastre, sunt preferate cele "mestecate" de altii si preluate in cont propriu. Cine mai sta sa afle de fapt cum stau lucrurile?! Asa se trec "etimologiile" in rind cu povestile.

Cele bune!

Gabriel Salomia, Wed, Jan 5, 2011, 11:31 am

Frumos spus, Zoltan...nu sunt din Onesti, dar am facut liceul acolo. De ce intrebi?

Zoltan Hascsi, Wed, Jan 5, 2011, 1:53 pm

Ai fost la "Bastilia".
Eu sunt chiar din Onesti.

Gabriel Salomia, Wed, Jan 5, 2011, 3:20 pm

...da, la Bastilia, informatica...ti-am vazut site-ul, dar nu imi aduc aminte sa ne cunoastem...sau ne cunoastem?

Comments for this article