Nu, nu am reeditat o excursie făcută în
urmă cu mai mulţi ani cu toate că îmi doresc tare mult să mai ajung prin acele
locuri. Pur şi simplu doresc să-mi reamintesc şi să scriu despre o excursie
făcută în Cheile Caraşului şi Cheile Nerei în urmă cu 21 de ani, care m-a
marcat mult timp. Care a fost şi rămîne chiar şi acum, după ce am văzut
Apusenii şi Făgăraşului (munţi emblematici), una dintre cele mai frumoase
excursii făcute de mine, o excursie de
suflet. Poate pentru că Aninei, alături de Apuseni sunt cei mai frumoşi munţi
(în opinia mea, desigur) sau poate că a fost prima excursie „adevărată”. O
excursie „plină”, altfel decât cele pe care le făcusem până atunci. O excursie
de şase zile în care am văzut păduri seculare neatinse, fâneţe pline de flori,
inegalabilele chei ale Nerei, peşteri mari, frumoase şi mai ales sălbatice, cum
nu mai văzusem şi nici nu mai visasem până atunci, am cunoscut localnici
primitori şi câte şi mai câte…. Am cunoscut un colţ de ţară mirific pe care îl
recomand tuturor. După ce am văzut Apusenii, un alt colţ de rai, mai cunoscut
de iubitorii muntelui, i-am spus Marianei (partenera de viaţă şi de călatorie
din Apuseni) cât de izbitor de mult seamănă cu Aninei, cu Cheile Caraşului şi
Cheile Nerei; munţi nu foarte înaţi, cu păduri seculare dar şi poieni cu iarba
şi florile până la brâu, multe ape, peşteri deosebite, cătune sau doar case
izolate şi fără electricitate dar cu localnici foarte primitori, aceleaşi
peisaje de basm.
Câţiva ani după acea excursie am ţinut
minte tot traseul. Un traseu pe care puteam să-l refac fără hartă chiar dacă
marcajele erau foarte deficitare. Şi care chiar l-am refăcut în minte de mai
multe ori, cu mare plăcere. Erau excursii pe care le uitam după un an, dar
aceasta nu-mi ieşea din minte cu nici un chip. Ultima data mi-am amintit-o anul
trecut când i-am povestit-o lui Sorin Castravete, partenerul de aventură. La
puţin timp după acea excursie a plecat în Anglia şi nu am mai vorbit cu el 20
de ani. Până anul trecut când m-a contactat prin intermediul internetului. Şi
i-am povestit-o cu mare bucurie, mai ales că el uitase tot. Evident că şi eu am
uitat multe lucruri, multe amănunte. Au fost totuşi 20 de ani.
Faptul că după 20 de ani am început să
uit multe amănunte din acea excursie iar fotografiile au început să se
degradeze, m-a determinat acum, să încerc cu un ultim efort de memorie, să
aştern aceste rânduri. Fotografiile din această excursie sunt din păcate
alb-negru şi nici nu se ridică la o calitate deosebită decât din punct de
vedere sentimental. Au fost facute pe film alb-negru cu un aparat modest, au
fost prelucrate de mine acasă (de la developarea filmului şi până la expunerea
lui pe hârtie fotografică) cu resurse şi venituri modeste. Iar trecerea anilor,
până am reuşit scanarea filmului, şi-a pus amprenta pe calitatea fotografiilor.
În urmă cu exact 21 de ani, tot în luna
Septembrie şi tot pe la începutul lunii...m-a
căutat George A. Gherghe, vărul meu,
spunându-mi că un fost coleg de-al lui de facultate doreşte să mă cunoască şi
să-mi propună ceva. Îi tot vorbise de mine şi de pasiunea mea pentru munte.
Fiind în concediu (primul meu concediu) i-am invitat pe la mine. Atunci, la
început de săptămână, într-o lune, pe 3 Septembrie, l-am cunoscut pe Sorin care
rapid a intrat în miezul problemei şi mi-a propus o excursie de câteva zile în
munţii Aninei şi Cheile Nerei. Mi-a spus pe scurt cam pe unde sunt amplasaţi
(spre ruşinea mea nici nu auzisem de ei) şi cam care sunt obiectivele de
vizitat şi imediat idea m-a incitat. Mai ales că eram la început de concediu şi
nu aveam planificat nimic. După un plan „minuţios” la un pahar de ţuică, am
stabilit în 30 de minute totul. Eu, având mai mult timp, urma să mă ocup de
cumpărarea biletelor de tren şi a bateriilor pentru lanterne, de pregătirea
cortului. Şi în seara zilei de 4 Septembrie iată-ne în Gara de Nord, sau mai
corect spus pe mine cu aproape tot bagajul şi două bilete de tren cu destinaţia
Reşiţa. În jurul orei 23: 00, cu 5 minute înainte de plecarea trenului am
început să intru în panică pentru că Sorin încă nu apăruse. Singur oricum nu
plecam. Şi…salvare. A apărut şi Sorin în ultima clipă. Am apucat în fugă să ne
căutăm vagonul şi locurile. La urcarea
în tren, ţin minte, ne-am mirat fiecare de rucsacul celuilalt: al lui Sorin era
aproape gol, parcă „fugise” de acasă şi nu luase (în mare, din câte îmi
amintesc) decât un trening de dormit, sacul de dormit, două săpunuri mari,
patru sau şase ouă fierte (în suport special de plastic), periuţa şi pasta de
dinţi, un prosop, cartea din colecţia Munţii Noştrii cu Aninei (nr.17), o
jumătate de pachet de ţigări şi... cam atât. Eu aveam restul: cortul (5kg),
cuţit, lanterne echipate cu baterii (două, una şi pentru Sorin din acelea mari,
pătrate, cu oglinda mare, cu patru baterii şi două faze, cred că nemţeşti), 8 baterii
de rezervă (R20), sac de dormit, aparatul foto, cordelină, bidon de apă, pahar,
tacâmuri, mâncare (+ pâine + carne crudă congelată), trusa de ras, trusa
medicală, trusa de mărunţisuri (ace siguranţă, trusă cusut, bec rezervă
lanternă, chibrit, săpun, spirt solid etc.), şi altele de care nu-mi mai
amintesc. Evident, în 1990 echipamentul era precar, nu aveam la noi nici măcar
o pelerină de ploaie impermeabilă, dar eram înarmaţi cu multă voie bună şi
ambiţie, cu dorinţa de a cucerii munţii.
Şi după un şuierat prelung trenul a
plecat spre Reşiţa, destinaţia noastră.
Ziua 1 (Miercuri,
5 Septembrie)
După o noapte de mers ne-am trezit şi la
propiu şi la figurat în Reşiţa, un oraş pe care nu-l mai văzusem niciodată. Şi
am avut ocazia să vedem o parte din el pentru că a trebuit să căutăm autogara
de unde am luat un autobuz cu care am mers cca 30 de minute până în Caraşova,
localitatea de unde începea excursia propriu-zisă, de unde urma să urcăm prin
Cheile Caraşului. Tot în Caraşova am mâncat ouăle aduse de Sorin şi am împărţit
bagajul. Apoi, după ce ne-am informat la o localnică cu privire la locul pe
unde trebuia să părăsim localitatea, am pornit la drum. Începea excursia visată de Sorin. Nu după mult timp am părăsit
localitatea prin locul indicat de localnică şi de ghidul din colecţia Munţii
Noştri şi am început să urcăm pe o potecă frumoasă care şerpuia pe malul stâng
al râului Caraş. Marcajul era destul de deficitar (ca de altfel în toată
excursia) dar nu am avut probleme de orientare, poteca conturându-se foarte
clar paralel cu apa, iar când aveam oarece dubii, ne salvau explicaţiile foarte
clare şi exacte din ghid. Deschideam ghidul mai mult ca o asigurare că suntem
pe drumul cel bun şi pentru a ne documenta cu privire la locaţia peşterilor pe
care nu doream să le ratăm. Nici nu am început să ne încălzim bine, că am şi
întâlnit pe stânga potecii, dincolo de Caraş, prima peşteră pe care am
vizitat-o: Peştera Liliecilor formată dintr-o singură galerie lungă de 640m. Am
făcut o fotografie intrării, de la distanţă şi am traversat Caraşul plini de
entuziasm.
Ne-am lăsat rucsacii sub un pom după ce am luat la noi strictul
necesar (lanterne, cordelina şi câte o haină mai groasă) şi am început
excaladarea peretelui vertical de la intrarea în peşteră înalt de 10-15m. După
câţiva metri aproape verticali şi nu după puţin efort, iată-ne la intrarea
peşterii. De urcat am urcat, să vedem cum o să mai coborâm. La intrare, galeria
peşterii are 10m înălţime şi tot atâta lăţime. Am început explorarea peşterii
trecânt prin galerii minunate mai largi sau mai înguste, săli mai mari sau mai
mici, am văzut stalactite şi stalagmite, coloane imense care uneau podeaua cu
tavanul.
Nu mai văzusem aşa ceva până atunci şi eram fascinaţi amândoi. Nu după
mult timp de la intrare, lumina lanternelor a scăzut mult în intensitate şi ne
îngrozea gândul că încă din prima zi şi în prima peşteră trebuia să înlocuim
bateriile. Mai aveam multe zile de excursie şi speram noi multe peşteri, aşa că
am hotărât să folosim lanternele alternativ, să avem în permanenţă doar o
lanternă aprinsă. Şi o curiozitate: peştera avea un nume sugestiv dar noi
străbătusem aproape 50 de metri şi…niciun liliac. Totuşi de unde îi venise
numele? Poate că în trecut era populată cu lilieci. Dar aveam să aflăm într-o
sala imensă unde şi-au făcut brusc apariţia şi liliecii care ne-au luat prin
surprindere că nu mai nimeream să ne punem mai repede ceva pe cap. Apoi am
observat pe talpa peşterii moviliţe conice de guano depuse de coloniile de
lilieci. După alţi 150-200m parcurgând şi câteva cotituri ale galeriei am
întâlnit pe talpa peşterii câteva ponoare prin care se drenează apa de
infiltraţie, probabil primăvara la debite mai mari şi ploi. După câţiva zeci de
metri şi o cotitură la dreapta a galeriei, am ajuns la primele concreţiuni mai
importante şi mai frumoase.
De aici peştera devine mai frumoasă, formaţiunile
întâlnite devin mai numeroase iar galeria face mai multe coturi dintre care am
remarcat unul brusc la dreapta, apoi, mai departe, unul la stânga.
Când admiram
cu mai multă atenţie şi nerăbdare să vedem tot mai mult, am ajuns în capătul
peşterii. Am citit in ghidul pe care îl aveam la noi că ne aflam la 110m sub
şoseaua Reşiţa – Caraşova. Şi tot acolo am citit că peştera este lipsită de un
curs de apă permanent (asta ne-a uşurat şi noua parcurgerea ei) şi doar la
precipitaţii atmosferice bogate, ultima jumătate a peşterii este parcursă de
apa care se pierde printr-un aven.
După vizitare, ne-am chinuit un pic (mai
mult) să coborâm peretele vertical de la ieşire (intrare). Chiar dacă de la
gura peşterii cobora un cablu, acesta nu ajungea decât până la jumătatea
distanţei, suficient de sus cât să nu putem sării. Noroc cu cordelina pe care o
luasem cu noi.
Am plecat mai departe parcă mai
împliniţi, în pas vioi, uneori prea vioi astfel încât am trecut pe lângă
Peştera de sub Cetate II fără să o vedem, chiar dacă am fost atenţi şi la
detaliile din ghid. Am căutat-o puţin fără rezultat. Renunţând la ea, am urmat
şerpuirea potecii pe malul Caraşului până în locul numit „La Prolaz” unde a
trebuit să traversăm apa într-un mod mai inedit.
Nu după mult timp a urmat un
urcuş mai pronunţat, parcă nefiresc pentru aceşti munţi. Pe alocuri am “cuplat
4X4”, dar, din fericire nu a durat decât 15-30 minute şi am ajuns în Podişul
Iabalcei, unde am traversat o livadă de pruni. Loc în care, pe lângă faptul că
am avut probleme de orientare, ne-a mai întâmpinat şi un câine care însoţea
oile la păscut. Cu toate că era foarte departe, ne-a simţit şi a alergat spre
noi lătrând ca la urs. Când mai avea cca zece metri pâna la noi, am intrat în
panică neştiind ce să facem. Primul lucru a fost să ne dăm jos rucsacii. În
momentul când i-am trântit pe pământ s-a oprit şi câinele din alergat, lătrând
parcă şi mai puţin înspăimântător. În sfărşit ne-a venit şi nouă inima la loc.
Încet, încet, chiar ne-am împrietenit (evident cu ajutorul biscuiţilor din
rucsac) făcând şi poze împreună.
Ne-am luat rămas bun şi am plecat mai departe.
Mai aveam drum lung şi aveam şi probleme de orientare, marcajul fiind extrem de
rar şi foarte şters. Nici poteca nu ne ajuta mereu, fiind uneori mai puţin
pronunţată iar alteori se bifurca în două sau chiar mai multe potecuţe. Poteci făcute
de ciobani cu oile la păşunat şi de localnici care-şi aveau în împrejurimi
livezi, culturi de porumb sau sălaşuri.
Cu puţin timp înainte de a ajunge la Cantonul
Silvic Comarnic, destinaţia finală pentru prima zi, ne-am întâlnit cu un grup
de turişti care ne-au explicat pe unde trebuie să urmăm drumul spre Peştera
Emil Racoviţă, obiectivul nostru principal de a doua zi.
Dupa-amiază, târziu, am ajuns la canton unde
doream să punem cortul, dar până la urmă am dormit în canton. S-a descurcat
Sorin de cazare în condiţii de lux faţă de cort, dar tot fără lumină. Am fript
şi am mâncat carnea care se dezgheţase între timp, ne-am spălat pregătindu-ne
de culcare dar nu ne-am culcat ci după lăsarea întunericului am plecat la
pescuit cu lanterna în pârâul din apropiere, cu puştiul de la canton. Nu mai
ştiu dacă am prins, probabil 1-2. Avea o furcă făcută dintr-un băţ de un metru,
cu două cuie la unul din capete. După partida de pescuit am băut un lapte fiert
şi ne-am culcat.
Ziua 2 (Joi, 6
Septembrie)
Ei bine, ziua a doua a fost mult
diferită faţă de prima, pentru că nu am mers aşa mult. După ce ne-am trezit, am
plecat cu nerăbdare la Peştera Emil Racoviţă, care era relativ aproape, circa o
oră de mers prin pădure pe malul râului Caraş. Această peşteră, mai scurtă
decât Peştera Liliecilor (350m), dar parcă mai frumoasă, mi-a plăcut foarte
mult. A fost mai „cochetă”, mai sălbatică, sau doar cu mai multe formaţiuni, nu
ştiu exact, dar mi-a plăcut foarte mult. Chiar mai mult decât Peştera
Liliecilor.
La intrarea în Peştera Emil Racoviţă am
ajuns mult mai uşor, urcând lin panta din faţă printre copaci.
După câţiva
metri de la intrare, în care galeria a făcut două coturi bruşte, am început să
întâlnim anemolite (stalactite şi stalagmite deviate prin împingerea laterală a
apei) care au devenit mult mai numeroase în scurt timp când am ajuns în Sala cu
Anemolite.
Am plecat mai departe prin galeria din ce în ce mai strâmtă dar
înaltă şi am ajuns în Sala Minunată.
Bine ales numele pentru că întradevăr era
minunată.
A urmat şi ultima sala, Sala cu Prăbuşiri un alt nume emblematic
pentru că aici, peştera se termină fiind închisă de blocuri de calcar prăbuşite.
După vizitare, poze şi comentarii, ne-am
întors la canton. Doream să vizităm şi Peştera Comarnic despre care citisem că
ar fi foarte lungă şi deosebit de frumoasă. Oare putea fi mai frumoasă decât
cele două peşteri pe care le vizitasem până acum şi care pe noi ne fascinase,
ne cucerise cu adevărat? Din păcate era încuiată, vizitarea făcându-se doar cu
ghid. Ghid care, era plecat acasă, în localitatea de baştină. Salvarea a venit
tot de la puştiul de la canton: ne-a condus în peşteră după ce a scos din
balamale uşa de la cabana ghidului pentru a lua cheia de la peşteră şi două
lămpi cu carbid, mult mai bune decât lanternele noastre.
Şi a început aventura.
Am început vizitarea celei mai lungi peşteri din Banat (4040 m din care 1600 m
de galerie inferioară nevizitabilă) şi cea mai lungă văzută până acum de mine (cred).
Puţin după intrare, una dintre lămpi nu a mai funcţionat şi am abandonat-o,
urmând să o recuperăm la întoarcere. Am mers prin mai multe galerii şi săli, am
văzut o mulţime de stalactite şi stalagmite, coloane şi multe alte formaţiuni
interesante pe cere ni le-a arătat şi prezentat ghidul nostru de ocazie. Am
început vizitarea cu Sala Mică cu Blocuri, numită aşa din cauza blocurilor mari
de calcar de pe talpa ei şi peste care a trebuit să trecem. Asemenea blocuri am
întâlnit în mai multe porţiuni ale peşterii. Apoi, după ce am mers cca 100-150m
prin galeria principală, ne-am abătut puţin din drum, spre stânga, să vedem şi
Sala Zebrelor. Am revenit în galeria principală şi urmărind drumul, am trecut
rapid de Sala Mare cu Blocuri şi Sala cu Argilă unde se află formaţiuni
stalagmitice cu adevărat monumentale. Nu mai reţin exact, posibil ca din Sala
Mare cu Blocuri sau din Sala cu Argilă să ne fi abătut din drum, spre dreapta
(sud-vest), prin Galeria Arcuită, care mai târziu se intersecta cu galeria
principală.
Mai departe am ajuns la „Muzeu”, unde se află foarte multe forme
concreţionare unele mai interesante decât altele. După alte câteva sute de metri
în care galeria face câteva cotituri bruşte, unde am văzut pe pereţi scurgeri
parietale deosebite şi la un moment dat am întâlnit, pe talpa peşterii, baraje
stalagmitice foarte înalte care primăvara închid mici lacuri de acumulare de aproape
un metru adâncime, am ajuns la Sala de Cristal în care am văzut alte sclupturi
ale naturii, o minunăţie, la fel ca şi Sala Domului care a urmat după alte
2-300 m, împodobită cu fantastice stalactite de un alb imaculat, pur.
Mai
departe galeria principală s-a ramificat, noi urmărind ramura din stânga (spre
sud-est) până în Sala Virgină, unde ochii ne-au fost delectaţi cu stalagmite
frumos colorate.
Aveam să aflăm că de la intersecţie, galeria din dreapta
urmând un drum nu tocmai uşor ne ducea la a doua intrare în peşteră, acolo unde
râul Ponicova intră în etajul inferior de 1.6 km al peşterii, pe care-l
străbate la debite mari. Oricum acest
etaj inferior al peşterii nu puteam să-l străbatem din cauza sifoanelor. În
final am ajuns la un mic lac (sifon) unde puştiul care ne conducea a prins
câtiva raci pe care i-am fiert seara şi i-am mâncat (era prima oară cand mâncam
eu raci, am mai mâncat de atunci de mai multe ori, dar niciodată nu au fost la
fel de buni; poate a contat şi apa).
Ţin minte că, în capătul peşterii, puştiul
şi-a adus aminte că trebuie să adune vitele (era târziu şi se însera) şi ne-am
întors foarte repede. Pe unde ne permitea terenul am fugit şi tot am făcut 30
minute până la ieşire. Cred că am vizitat peste doi km. din Peştera Comarnic.
Si a meritat fiecare metru. Păcat că la acea vreme nu apăruse-ră aparatele foto
digitale, sau că măcar nu am făcut eu mai multe fotografii chiar şi alb-negru.
Acum aveam şi răspunsul: da, exista o peşteră mai frumoasă decât Peştera
Liliecilor şi Peştera Emil Racoviţă. Oare ce mai urma în zilele ce aveau să
vină.
Seara, bunica puştiului ne-a fiert racii
şi am mâncat. Parcă am mai mâncat şi o mâncare de cartofi, dacă nu seara,
atunci în cursul zilei. Înainte de culcare am ieşit afară pentru o ultimă gură
de aer proaspăt, timp în care am comentat impresiile primelor două zile de
excursie cu ochii pe cer, admirând milioane de luminiţe: stele, comete, Calea
Lactee. Ne bucuram că aveam şi în continuare vreme bună. Şi s-a terminat şi ziua a doua.
Ziua 3
(Vineri, 7 Septembrie)
Şi ziua a treia a fost un pic diferită.
Din punct de vedere meteorologic. Dacă seara anterioară cerul era plin de stele
(chiar ne-am uitat la el şi l-am remarcat), acum ploua “mocăneşte”. Şi noi
trebuia să plecăm. Şi am plecat. Pe ploaie. Dar după ce am achitat 200 lei şi
câteva pliculeţe de ceai pentru cazare, mâncare şi intrarea în peşteră. Ţin minte că pe
parcursul şederii noastre la canton, noi i-am dat pliculeţe de ceai puştiului,
iar el ne dădea lapte.
Norocul nostru că nu a plouat foarte
mult. Nici cu pozele nu ne-am prea omorât. La început, în primele ore ale
dimineţii a plouat, iar mai târziu, uzi fiind, nu ne mai ardea de aşa ceva. O
porţiune din drum am mers pe un fost terasament de cale ferată, de „ mocăniţă”.
Din loc în loc mai găseam câte o traversă sau câte o bucată de şină parcă
uitate de vreme, parcă din altă lume. O lume a tăcerii în care doar ploaia şi
paşii noştri se mai auzeau. Am trecut în scurt timp pe lângă Peştera Popovăţ,
pe care nu am putut să o vizităm, pentru că era încuiată uşa. Păcat, pentru că şi
ea avea peste 1000m lungime dar pe alocuri mai greu de străbătut. A urmat apoi traversarea Caraşului pe un pod
în locul numit Mediureca (sau Între Râuri) unde pârâul Buhui se varsă în
Caraş. De aici poteca noastră ne-a
condus pe malul Buhuiului în amonte, unde am întâlnit Peşterile de la Haldină
lungi de 14m, respectiv 33m.
Nu mai ţin minte dacă le-am vizitat pe amândouă,
cred că da, pentru că ambele se află lângă potecă. Apoi au urmat în drumul
nostru Cheile Buhuiului, un podiş calcaros, un terasament de cale ferată
forestieră, Staţiunea Mărghitaş pe lângă care am trecut, Peştera Mărghitaş pe care
am „ratat-o” şi în sfârşit am ajuns şi în Anina, (un orăşel minier care pe fiecare
stradă aveau altă arhitectură casele, dar toate la fel, aşa zise colonii), unde
doream să dormim, să facem o baie şi să ne odihnim pentru că eram satui de atâta ploaie. Uzi nu
mai eram pentru că se uscase hainele pe noi. Dar singurul hotel din localitate
era în renovare aşa că am plecat mai departe. Am luat un autobuz până în
Steierdorf (fostă localitate de sine stătătoare, acum cartier al Aninei),
dorind să ajungem la marginea oraşului, unde urma să punem cortul. Din drum am
cumpărat o ţuică de prună, curată şi foarte gustoasă, făcută în casă. Dar nu am
găsit un loc de pus cortul şi ne-am hotărât să mergem mai departe, în Bozovici.
Norocul ne-a surâs dupa circa 30 minute, când a oprit o maşină şi ne-a luat. Pe
noi şi încă două persoane pe care le-am găsit înaintea noastră la ocazie. Am
stat cam înghesuiţi patru persoane în spate, dar nu aveam de ales: se făcuse
târziu şi doream să ne cazăm mai repede. Am fost “debarcaţi” de şofer în
Bozovici, în faţa hotelului Miniş (aşa se numeşte piaţa lângă care stau acum).
Mic şi cochet orăşelul, mic şi cochet şi hotelul. Se înserase deja.
Ei, de aici începe aventura... Obosiţi,
sătui de mers prin ploaie, doream să ne cazăm mai repede, să facem un duş, să
mâncăm ceva şi să ne culcăm. Dar stupoare, ni s-a spus că nu mai sunt camere
libere. Nu ne-a venit să credem că tot hotelul este ocupat şi am insistat. Ne
şi vedeam dormind pe fotoliile din hol, de la recepţie. Într-un final,
receptionerul ne-a spus că ar mai fi o cameră liberă, dar că nu are becuri şi
că nu poate să ne-o dea, să nu apară ca element negativ în revista România
Pitorească. Şi iar am insistat. I-am povestit că nici în primele două nopţi nu
avusesem lumină. Şi după multe alte insistenţe, am primit-o în sfârşit, evident
cu promisiuni din partea noastră că nu va apărea în România Pitorească. Am
urcat fericiţi în cameră, am făcut câte un duş cu apă rece (că nu era caldă),
iar eu m-am bărbierit la lumina lanternei. Între timp, Sorin a coborât să cumpere pâine, ca să mâncăm ceva. S-a
întors cu vestea că a găsit pâine dar şi să coborâm la restaurant să mâncăm. O
veste proastă, pentru că nu aveam prea mulţi bani la noi cât să mâncăm la
restaurant. Am coborât, i-am mulţumit recepţionerului pentru cazare şi la
întrebarea lui “cum ne simţim”, i-am răspuns: excelent, am făcut chiar şi câte
un duş. A rămas uimit, ştiind că nu aveam lumină şi apă caldă. Pentru noi nu a
fost o mare problemă, pentru că nici în zilele anterioare nu avusesem lumină şi
apă caldă. Am cumpărat pâinea (o pâine rotundă, mare şi gustoasă) şi o doamnă
(care ulterior aveam să aflăm că o cheamă Vichi şi este şefa de restaurant)
ne-a condus în bar (care era închis) pentru că restaurantul era plin şi
rezervat (era organizată o petrecere ceva, nu mai ştiu exact: botez sau poate
vreo onomastică pentru că a doua zi era Sf. Maria). Ne-a spus să aşteptăm puţin
şi, după 15 minute, ne-am trezit pe masă cu un bol plin cu supă ardelenească
(supă de pasăre fără carne şi cu mulţi tăiţei). Am mâncat câte două porţii că
de, ne era foame. Au urmat apoi sarmale cât pumnul de mari şi un platou oval,
uriaş, plin cu fripturi: ceafă, cotlet, muşchi, pulpă şi ce-o mai fi avut
porcul ăla. Şi bere. Dar asta nu a fost totul: desertul a fost compus din două platouri mari
cu prăjituri de casă, vreo 5-6 feluri sau poate mai multe. Am mâncat amândoi
până nu am mai putut. Îmi amintesc că atunci când am vrut să mă scol de pe
scaun (care de fapt era un fotoliu) nu am putut; mâncasem foarte mult. Iar d-na
Vichi insista mereu să mâncăm mai mult, că abia ne-am atins de mâncare. La
sfârşit am cerut nota de plată (cu frică) şi stupoare, doamnna Vichi şi-a cerut
scuze că trebuie să ne ia banii pe bere. Şi atât. Restul, din partea casei (am
aflat ulterior, sau am bănuit, că luase mâncare de la cei care organizaseră
masa festivă în restaurant). Cred că dacă ceream ţuică şi vin în locul berii nu
plăteam nimic. I-am mulţumit d-nei Vichi şi ne-am retras în cameră pentru
binemeritata odihnă. Se mai încheia o zi „plină”.
Ziua 4
(Sâmbătă, 8 Septembrie, Sf. Maria)
Am
dormit bine şi din acest motiv dimineaţă ne-am sculat “devreme”, pe la 10-11
şi, băieţi finuţi, din capitală, cu mult respect şi ruşine am întrebat dacă
putem să mai mâncăm şi noi ceva. Mai erau doar sarmale şi nu la discreţie, ci
doar 2-3 pentru fiecare. Dar tot gratis. Şi mai ales suficiente. Înainte de
plecare am dorit să cumpărăm 4 sticle cu bere, dar nu ni s-au dat pentru că nu
aveam sticle la schimb. Tot doamna Vichi ne-a salvat. Ne-a dus într-o curte
interioară plină cu sticle şi ne-a spus să luăm câte dorim. Am luat doar 4,
pentru că trebuia să le cărăm în spate. Ce faţă a făcut vânzătoarea când ne-am
dus după 5 minute cu sticle la schimb! I-am dat doamnei Vichi (cu greu a
primit) un săpun de la tine şi o ciocolată mare de la mine drept mulţumire. Pe
la ora 13: 00 am plecat spre Cheile Nerei. Cele mai lungi chei de la noi din
ţară cu cei 20 de km. Am mers pe jos circa 15-30 minute până la o intersecţie
de drumuri unde am făcut autostopul. Cât am aşteptat o maşină, am furat (vai,
ce urât) 4-5 ştiuleţi de porumb. După o aşteptare mai lungă, în sfârşit a oprit
un camion, şoferul spunându-ne că ne duce până în Şopotul Nou dar cu o oprire
pe drum, într-o localitate, pentru 15-30 minute. Am acceptat repede pentru că
stătusem destul la ocazie. Fiind sărbătoare, puţinele maşini care treceau, erau
pline. În cele din urmă am ajuns şi în Şopotul Nou.
Ne-am continuat drumul pe
jos spre Cheile Nerei şi ne-am oprit într-o poieniţă mică, lângă o casă izolată
unde am copt porumbul (ce probleme am avut cu localnicul de la acea casă care
credea că am furat porumbul de la el!), am mâncat, am băut ţuica cumpărată din Steierdorf şi am depănat
amintiri la un foc de tabără. Un foc mare pe care l-am făcut şi întreţinut şi
de frica mistreţilor despre care ne-a vorbit acelaşi localnic. Mai greu ce-i
drept pentru că avea un defect de vorbire. A fost a patra noapte pe munte, dar
prima în cort. Şi evident tot fără lumină.
Ziua 5 (Duminică, 9
Septembrie)
După ce
am plecat din poieniţa unde am înnoptat, ne-am întâlnit, la 10 minute de mers,
cu un grup mai numeros, care aveau tabăra într-o poiană frumoasă şi mai mare. Poiana
Meliugului. Ne-au invitat la masă şi noi…am acceptat. Măcar un ceai, că de
mâncat ceva, mâncasem şi noi când am plecat de la cort.
Am
plecat, în sfârşit la drum şi după puţin timp am traversat Nera pe malul stâng
înaintând pe poteca care şerpuia odată cu apa. Am întâlnit Peştera şi Lacul
Dracului. Peştera nu am vizitat-o, la lac am făcut o poză. Lacul, iniţial
subteran, a apărut la suprafaţa prin prăbuşirea tavanului peşterii.
Şi am
plecat mai departe urmând pitoreasca potecă pe unde se putea, întâlnind locuri
pe unde trebuia să ocolim puţin, prin stânga prin pădure, deoarece poteca
rămânea „suspendata” deasupra apei, trecerea fiind mai dificilă. Pe la amiază
şi pe la jumătatea drumului pe care ni-l planificasem pentru această zi, la
puţin timp după ce am trecut de Sălaşu lui Voghiun, am întâlnit Peştera Boilor.
Singura din Cheile Nerei pe care am vizitat-o chiar dacă pe hartă apăreau mai
multe. Cu o singură galerie care are puţin peste 100 m şi fără formaţiuni
spectaculoase, în care uneori mergi în genunchi sau târâş, fapt pentru care
ne-am murdărit mai mult decât în primele trei peşteri la un loc. Merită totuşi
vizitată, mai ales că este lângă potecă.
Şerpuirea
potecii, tunelele săpate în stâncă încă de pe vremea romanilor (am înţeles că
pentru a face loc unei căi ferate forestiere), peisajul oferit de Nera sau de
pădurea ruginie la început de toamnă ne fac să uităm repede şi să nu băgăm în
seamă că uneori, înaintarea era mai anevoioasă, sau că ne-am descălţat să
traversăm iarăşi Nera pe malul drept aproape de Cantonul Damian, sau că am fost
sfătuiţi să nu dormim la acest canton
din cauza puricilor.
Dar am dormit şi nu-mi amintesc să fi avut probleme cu
puricii.
Ziua 6 (Luni, 10
Septembrie)
Dimineaţă
am plecat de la Cantonul Damian spre Sasca Română şi Sasca Montană, ultimele
localităţi parcurse la pas în această excursie, mai împliniţi, bucuroşi de cele
văzute, un pic trişti că se termina aventura noastră peste puţin timp. Şi
această porţiune de traseu a fost foarte frumoasă, chiar ţin minte că Sorin,
admirând peisajul, a spus că era minunat dacă aveam o cameră video la noi. Îi
dau dreptate. Din păcate nu mai reţin amănunte din această ultimă zi. Ştiu doar
că din Sasca Montană schimbând vreo trei autobuze şi doua trenuri (sau invers?)
am ajuns în Hunedoara unde am mai stat vreo cinci zile în cort, tot fără
lumină, pe malul lacului Cinciş.
Deşi a
fost o excursie deosebită aşa cum spuneam încă de la început, mai târziu am
regretat faptul că nu am vizitat mai multe peşteri şi că nu am acordat o
atenţie mai mare Cheilor Nerei, unde puteam vizita mai multe obiective
turistice cum ar fi cascada Beuşniţa, lacul Ochiul Beului sau canionul Valea
Rea. Regrete tardive, dar care, cine stie, mă vor ambiţiona vreodată să mai
ajung prin acest colţ de ţară ducându-i şi pe alţii pe unde am umblat eu şi a
fost frumos.
Din
păcate, aşa arăta hotelul Miniş în primăvara acestui an (Aprilie 2011). Am
înţeles de la localnici că a fost închis „imediat după revoluţie” (probabil în
1991), iar d-na Vichi, şefa de restaurant care ne-a ajutat atât de mult, a
plecat definitiv în Germania.
Doru Iancu,
Duminică, 11 Septembrie
Mai multe fotografii puteti vedea aici
Harta excursiei o puteti vedea aici