"Muntii Carpati" Magazine - Retezat

                      În  Munții  Retezat

Aceasta a fost destinația aleasă de noi pentru sezonul acesta, considerînd  că aceste  binecuvîntate meleaguri sunt un sanctuar  natural protejat și prin urmare  sunt multe de văzut, fiind poate unul dintre ultimele locuri din Europa unde încă mai există pădure virgină și sperăm să și rămînă așa pe vecie.  Drept pentru care ne-am făcut bagajele și ne-am îndreptat într-acolo. Pentru a intra pe teritoriul acestui Parc Național ai mai multe opțiuni, noi am ales-o pe cea mai utilizată și anume pe la Poiana Pelegii via Gura Apei.  Acolo la Gura Apei există un baraj însă nivelul apei era foarte scăzut  datorită secetei din ultima vreme.  Acolo este  una dintre  porțile de acces înspre Parc și unde am plătit o sumă modică. Tot acolo îți poți  procura contra cost harta Parcului Național Retezat.  De acolo însă drumul nu mai este asfaltat așa că dacă vrei  să intri cu o mașină obișnuită e o încercare destul de riscantă drumul fiind de fapt unul forestier cu o sumedenie de gropi și denivelări și dacă mai ai și o mașină joasă precum a noastră atunci chinul devine agasant și faci  aproape 2 ore pentru a parcurge 20 de kilometri și cu riscul de a rămîne blocat ori de a se produce defecțiuni la mașină. Dar probabil că administrația parcului a considerat că e mai bine ca drumul să rămînă în această stare deplorabilă fiind poate unul din mijloacele de a limita cumva  intrarea “paltonarilor” ori “pășuniștilor” în parc,  aceștia fiind turiștii de duminică și care vin la munte în costum dacă se poate și care lasă în urma lor mormane de gunoaie neavînd nici cel mai mic respect pentru natură. Și deși unii  vin cu mașini de teren scumpe nu catadicsesc  să-și  încarce gunoiul în remorcă , în plase de plastic cum se face ci îl  deversează pe aiurea. Unii dintre ei mai și exclamă: “ Vai ce frumos este aici!”  și apoi “Pleosc!”  cu sticla în apă. Păi atunci cum mai este frumos locul, măi nesimțitule, dacă tocmai tu care te minunai mai adineauri  îl spurci în halul ăsta?  În fine este bine că în acest fel numărul  sau mai degrabă accesul acestor indivizi scade fiindcă dacă  parcul  ar fi ușor accesibil   este evident că ar ajunge mai mulți acolo, așa însă cei care într-adevăr iubesc muntele o fac și cu rucsacu-n spate spre deosebire de cei din prima categorie care evident că sunt prea comozi ori fițoși să o facă în felul ăsta bărbătesc pînă la urmă. Măcar așa ei rămîn doar în jurul parcărilor ori locurilor de acces cu mașina și distrugerile se limitează strict acolo deși chiar și pe trasee mai vezi cîte o conservă ori ambalaj de plastic. Eu chiar nu îi înțeleg pe aceștia, dacă au putut căra cu ei conserva plină de ce nu o pot  duce și înapoi cînd este golită de conținut și deci mai ușoară? Le este chiar atît de greu să  pună resturile într-o pungă de plastic? Revenind la mica noastră vacanță aș spune că drumul de la baraj pînă la Gura Apei a fost unul încîntător șerpuind numai prin pădure și pe lîngă un pîrîu ce era de fapt limita dintre Munții Retezat și Munții Godeanu. Cîteva cabane ori refugii turistice am întîlnit pe drumul  pe care  însă l-am parcurs în aproape 2 ore iar mașina a avut de suferit dar am ajuns la destinație cu chiu cu vai, chiar trebuind să ne dăm jos din mașină(eram 4 persoane) pentru a ușura misiunea șoferului și de a proteja mașina. Iar cînd bateria s-a descărcat a trebuit chiar să împingem mașina, noroc că a pornit.  Și uită-ne în Poiana Pelegii unde am făcut un mic popas pentru a ne pune ruscacii în spate și a urca înspre Lacul Bucura unde vroiam să ne campăm asta chiar dacă și la Poiana Pelegii o poți face, dar traseele noastre erau mai accesibile de acolo decît de la Poiana Pelegii.  Locul în sine este mirific, unde dacă te uiți în jos în vale  vezi  un pîrîu  traversat de un podeț de lemn iar dacă ridici privirea peste brazii din jurul pîriului ai  munții cu versanți abrupți împăduriți care împreună fac o priveliște deosebită. Pe traseul înspre  Bucura, unul pitoresc numai  prin pădure ori printre jnepeni  te poți bucura de cîteva cascade mirifice  care apar în lateral pe stînga traseului, iar printre bolovanii pe care pășești se preling izvoare așa că nu ai probleme cu apa. După ce depășești  limita pădurii trecînd de o anumită altitudine dai de niște miriști unde pasc cai ori vaci. Pentru mine este cumva inexplicabil ca într-un parc național, precum este Retezat mai ales, să se dea voie turmelor de animale domestice. Ajungînd la Bucura, cel mai întins lac Alpin din România ne-am instalat tabăra și ne-am pregătit pentru înoptat, a doua zi avînd programat un traseu destul de greoi cu urcare pînă la lacul Zănoaga care este cel mai adînc din Carpați, adîncimea maximă fiind la  29 de metri. Noaptea a fost foarte agitată pentru noi datorită nu doar faptului că  afară, deși era  pe la începutul lunii  iulie era pur și simplu frig, nu cred că erau mai mult de 4-5 grade, dar și pentru ca vîntul a suflat cu furie mai toată noaptea noi avînd un cort destul de șubred și aproape că  n-am putut dormi nimic.  Astfel am început greoi urcușul pe creste de unde aveam o panoramă spectaculoasă cu cele citeva lacuri alpine  înșirate,  în care Lacul Lia cel în formă de lacrimă și la fel de curat era poate cel mai impresionant.  Mai apoi undeva pe lîngă Tăul Turcelu  am dat și de un petic de zăpada unde am profitat și ne-am răcorit, asta deși acolo la peste 2300 de metri era chiar răcoare,  însă  omătul ne-a înviorat de-a binelea. Traseul ne-a condus pe lîngă alte micuțe lacuri și tăuri  pe care le puteam admira sub noi de pe culmile ori crestele munților. Apoi ruta o cotea brusc la dreapta printre niște jnepeni înspre lacul Zănoaga care era undeva dincolo de o vale adîncă împădurită cu rășinoase. De acolo dintre jnepeni  trebuia să facem un coborâș care ne afunda mai apoi în acea mirifică pădure. Traseul prin pădure a fost realmente  unul încîntător iar cînd am ajuns pe fundul văii am traversat  un pîrîu cu apă cristalină,  apoi poteca  urca brusc printre copaci drumul devenind anevoios mai ales cu rucsacurile în spate. Am traversat și niște încîntătoare luminișuri de unde aveam panorame de vis către crestele și pantele munților ce ne înconjurau.  Lacul Zănoaga este așezat într-un cadru montan  fermecător, ca într-un ceaun uriaș,  iar o cabană a salvamonților se integrează în decor.  E un loc numai bun pentru popas. Am revenit spre Bucura  pe altă rută, mai scurtă ce ne ducea pe crestele munților de unde vedeam în văile de sub noi, în stînga și în dreapta numai lacuri azurii. Pe partea stîngă era rezervația Gemenele, un sanctuar de cercetare științifică unde nu sunt trasee marcate și nu ai acces fiind zonă protejată și unde doar oamenii de știință pot intra pentru diferitele cercetări ori proiecte menite a conserva natura virgină din acești munți. Coborînd de pe șaua Judele înspre lacul Bucura pe undeva pe lîngă Tăul Agățat am mai dat de o porțiune cu zăpadă care se topea și ea încet încet chiar lîngă lacul de un albastru și o limpezime incredibile. Mai în jos, pe un traseu bolovănos o marmotă făcea ”plajă” pe acele stînci dar fiind aproape perfect camuflată că abia de am zărit-o. Apoi ne-am oprit pentru a ne delecta puțin privind la această simpatică vietate care privea și ea  nemișcată la noi dar nu făcea nici un gest, doar își mișca din cînd în cînd capul pentru a scana mai bine teritoriul din jurul ei. În cele din urmă ea și-a văzut de treabă și a dispărut alene printre bolovani, acesta fiind momentul așteptat de noi pentru a ne continua drumul. Nu am apucat să facem decît vreo cîțiva pași și alta marmotă a apărut în cîmpul nostru vizual însă aceasta n-a mai zăbovit ci și-a văzut de drumul ei printre bolovanii care-i serveau poate și de adăpost și de protecție fiindcă  la nevoie trebuia doar să ”plonjeze” printre ei și se făcea nevăzută și nimeni nu-i mai putea da de urmă.  Am ajuns într-un tîrziu la locul de campare  unde ne-am pregătit pentru înoptat.  Iar dacă noaptea trecută vîntul a suflat cu furie și n-am putut ațipi mai nimic, noaptea următoare,  altă surpriză ne aștepta. Și anume...  herghelia de cai pe care îî vedeam sub luna plină păscînd printre și lîngă corturile noastre. Și dacă la început au fost amuzanți, drăguți chiar și foarte prietenoși pe măsură ce noaptea se scurgea deveneau tot mai enervanți fiindcă nu era chip să dormi, ba trăgeau cu dinții de corturi(și cum noi știm ce dinți au caii e  simplu de înțeles frica noastră că puteau sfâșia corturile cu ușurință), ba cloncăneau copitele îngrijorător de aproape pe lîngă corturile și capetele noastre, ba auzeai cum rumegă iarba  zgomotos. Iar noi credeam că nu pot zăbovi prea mult însă ei au păscut toată noaptea, deplasîndu-se dintr-un loc în altul însa nu s-au depărtat de corturi decît arareori și pentru scurtă vreme de abia de mai  puteam ațipi. Iar dimineața cînd să ies din cort, deschizînd fermoarul, înăuntru pătrunde un bot  de cal mai mai să mă pupe pe obraz.  Nu erau agresivi, nici chiar cei cu mînzuți după ei, dar nu voiau să plece nicicum de acolo iar oamenii nu numai că nu-i speriau, ba dimpotrivă veneau înspre tine pentru mîngăieri ori parcă pentru a fi recompensați cu ceva. Or fi obișnuiți cu turiștii și probabil că mulți nu le rezistă și le mai și dă cîte ceva că altfel nu-mi explic ce le-o fi plăcut atîta în jurul nostru. În sfîrșit pe la 9 dimineața a apărut și păstorul ori ciobanul sau cum să-l numesc, însă chiar și el a avut mult de furcă  să-i strunească și să-i miște de acolo,  cel puțin cu unul dintre armăsari pe care-l suduia de mama focului  că nu voia nicicum să-l asculte. Este lesne de înțeles ce extenuați eram, însă noi trebuia să ne respectăm traseele pe care ni le propusesem așa că pe la 10 am plecat în direcția vîrfului Retezat. Am început urcușul înspre direcția Tăului Porții pe lîngă care vom trece dupa nici 30 de minute lăsîndu-l în urmă. De pe versantul de deasupra tăului aveam panorama cu lacul Bucura mai în depărtare  și mai jos flancat de munți, Tăul Porții și încă o mică băltuță chiar lingă Tăul Porții amîndouă întinderi de ape pe aceeași ”terasă” alpină și alte încă vreo 4 lacuri înșirate mai în jos pe alte terase și  la dreapta Tăului Porții și munți cit vezi cu ochii. De acolo mai aveam ceva drum pînă la vîrful  Retezat de 2485 de metri. A trebuit să trecem peste o porțiune foarte îngustă iar sub acea trecătoare se deschidea brusc hăul un loc extrem de periculos în special cînd este înghețat ori pe vreme rea, ploi sau oricînd ar deveni alunecos și mai ales cu rucsacu-n spate care oricînd te-ar putea dezechilibra. Noroc că era vorba de doar 4-7 metri de parcurs dar chiar și așa a fost necesară vigilență maximă. Am ajuns astfel pe Șaua Retezatului de unde mai aveam doar ascensiunea finală pînă-n vîrf. De acolo aveam priveliști deosebite pe ambele părți, atît pe stînga unde puteam admira niște lacuri albastre și pădurea din Rezervația Gemenele  cît și pe dreapta unde se deschidea Valea Stănișoarei cu  Lacul Stănișoara și încă o mică băltuță ori tău care nici măcar  nu era trecut pe hartă. Mai în jos izvora un pîrîu care mai în vale străbătea o pădure neasemuit de frumoasă. Ce mi-a  plăcut mult la peisajele astea deosebite ale Retezatului ar fi multitudinea de lacuri pe care de sus de  pe crestele munților  le poți vedea așezate cuminți în făgașele lor la diferite  înălțimi  ale teraselor  de care aparțin și astfel poți admira un lac mai în vale, altul puțin mai sus pe alt nivel în timp ce tu poți sta cu picioarele pe malul altui lac ori pe un vîrf de munte. Iar cît vezi cu ochii înspre văi numai pădure. Ajunși pe vîrful Retezat am luat o mică pauză pentru a contempla peisajul ce se deschidea în fața ochilor noștrii în toate cele 4 puncte cardinale. Puteam admira numai lanțuri muntoase, vîrfuri de munte,  păduri verzi  și lacuri cu o tentă magică de turcoaz  în toate cele 360 de grade, cu vîrful Peleaga (cel mai înalt din Retezat 2509 metri) dominînd   relieful. Era o răcoare și o liniște deplină tulburată doar de cîte un ’țipăt” de vultur.  De acolo puteam să avem o viziune de ansamblu  și asupra Culmii Lolaia pe unde vroiam să coborîm și al cărei contur îl puteam urmări foarte clar înspre nord și am observat că era plină de  jnepeni și de bolovani și am concluzionat că acea coborîre va fi una dificilă. Însă doar ajunși pe traseu am putut realiza cît de chinuitoare va fi de fapt  fiindcă fiecare pas trebuia calculat cu precizie, orice greșeală pe acei bolovani  putînd aduce consecințe grave, în special că aveam și rucsacurile în spate.  Și ne trebuiau nu mai puțin de 3 ore pentru a ajunge în vale și anume la Cabana Pietrele unde vroiam să ne campăm. Am început coborîrea de lîngă vîrful Retezat și a trebuit să traversăm o zonă foarte înclinată cu bolovani ascuțiți care parcă stăteau acolo ca niște capcane gata-gata să te rănească la prima greseală. Eu m-am și lovit la genunchi pe acest traseu, noroc că a fost doar o contuzie și am putut continua.  Ajunși pe Culmea Lolaia, credeam că chinurile s-au sfîrșit însă deși coborîrea nu mai era așa de abruptă, traseul ne ducea doar peste și printre bolovani unii dintre ei ascuțiți iar alții într-un echilibru precar  și trebuia să ne facem practic singuri ruta chiar dacă traseul în sine era chiar bine marcat. Și de cele mai multe ori trebuia să ne ajutăm și de brațe pentru o priză ori un echilibru mai sigur fiindcă unii dintre bolovani deveneau adevărate stînci gigantice, iar cu greutatea în spate lucrul acesta devenea stresant și istovitor. În plus pe culme era foarte cald, soarele ne lovea din plin  iar bolovanii ăia parcă radiau o căldură de ne fierbeau și tălpile în bocanci  de atîta mers.  Iar din cînd în cînd jnepenii intrau în decor peste bolovani și trebuia să fim atenți că ne agățam în ei iar în unele locuri traseul te ducea direct printre ori peste jnepeni de îți puneai întrebarea dacă n-ai greșit cumva  traseul  că părea drum închis. Deși peisajul în sine era fermecător de sălbatic,  traversarea lui a devenit istovitoare, mai mult psihic decît fizic,  iar rezervele de apă (și aia caldă) s-au împuținat văzînd cu ochii. În sfîrșit am ajuns la o intersecție de unde am luat-o în dreapta în valea Stănișoarei,  înspre pădure și am scăpat  de traseul ăsta înfiorător cu bolovani.  Acolo  am fost răsplătiți din plin pentru efortul depus găsind izvoare și adăpostindu-ne în sfîrșit la umbră și răcoare. Am făcut o baie într-un loc mirific unde era o  cascadă iar sub ea, apa prăvălită în decursul erelor a săpat un loc ce semăna cu o cadă.  Locul era  numai bun pentru o răcorire scurtă, dar  apa era foarte rece și lespezile de piatră erau alunecoase, deci  nu era de dorit să stai prea mult acolo însă pot spune că ne-am refăcut complet forțele. În plus de acolo nu mai aveam decît vreo  45 de minute de mers pe un traseu lejer de coborîre prin pădure de conifere. Vreau să spun însă că pădurile astea umbroase  ale Retezatului  în care abia pătrunde lumina, sunt parcă scoase din basmele cu Greuceanu și au servit probabil ca inspirație pentru folclorul nostru foarte variat. Și nici nu este de mirare că așa au apărut personaje imaginare  ca Strîmbă-Lemne ori Sfarmă-Piatră (apropo de traseul de pe Culmea Lolaia care părea a fi locul de baștină al acestui puternic personaj acolo existînd suficientă materie primă pentru ca acesta să-și  exerseze hobby-ul )  fiindcă teritoriul pe care pășeam uimiți părea  terenul de joacă al acestor personaje de poveste.  De exemplu pe traseul dinspre Pietrele înspre Tăul dintre Brazi am putut vedea cîțiva copaci care erau crescuți în forma semnului întrebării apoi se  continuau  în sus drepți o  porțiune ca mai apoi să formeze încă o buclă de parcă însuși Strîmbă-Lemne s-ar fi jucat acolo și ar fi modelat trunchiurile cu brațele sale puternice cu care putea cu ușurință să sugrume și  un balaur. Iar în pădurea asta din valea Stănișoarei bolovanii au început să arate mai ”prietenoși” și oricum cărarea era mult mai ușor de găsit printre ei decît pe Culmea   Lolaia.  Iar unii dintre bolovani aveau ca ”acoperiș” un strat verde de mușchi și uitîndu-te la ei  ai fi putut cu ușurință să constați că semănau cu niște căsuțe în miniatură  numai bune de adăpost unor pitici sau  spiriduși și astfel imaginația populară  sa aprins și a dat naștere acestor legende. Cred că aici s-au născut multe dintre Basmele Românilor. Iar plimbarea pe cărările umbrite era pur și simplu o încîntare pășind pe un strat moale de ace de conifere căzute pe sol și  colorate-n stacojiu care făceau un contrast deosebit cu bolovanii albicioși ori negricioși   și cu verdele mușchilor depuși pe ei. Toată pădurea era decorată cu bolovani și nu-mi dădeam bine seama dacă  stîncile au alunecat și s-au oprit la rădăcinile copacilor seculari, unii dintre bolovani  fiind bine înfipți în sol  și ancorați între trunchiurile  a doi sau chiar mai mulți copaci și prinși captivi acolo ca  într-o înlănțuire colosală  în care parcă copacii își trimiteau rădăcinile pentru a îmbrățișa strîns bolovanii și pentru a nu-i lăsa să se rostogolească, ori dacă nu cumva pădurile au crescut mai apoi printre acești bolovani care apăreau oricum  foarte bine camuflați sub stratul de mușchi verde. Iar de-a lungul pîrîului se formau din loc în loc  cascade încîntătoare unele de peste 8-10 metri săpate în piatră pentru ca mai în aval să vedem  mici canioane  și totul înconjurat de verdele și la umbra pădurii încît drumul acesta a fost  realmente o plăcere și ne-am reconfortat   uitînd  pe deplin de urcușul pe Retezat și mai ales de coborîrea pe Lolaia.  Am ajuns la adăpostul de la Pietrele unde am înoptat.  Următoarea zi, dis-de-dimineață am plecat înspre Stîna de Rîu via Tăul dintre Brazi-Lacul Galeșu-Vîrful Mare-Tăul Țapului.  Pînă la Tăul dintre Brazi traseul șerpuia și urca în pădurea cea de poveste. După cum ne spune și denumirea acest  loc este o întindere de ape  complet înconjurată de brazi iar locul este unul foarte liniștit și umbros, numai bun pentru un scurt popas și pentru poze. Ne-am sprijinit rucsacurile pe un bolovan uriaș din acea pădure și am făcut un mic ocol al lacului(cît ne permitea mediul ambiant fiindcă în unele locuri te afundai ca-n mlaștină iar partea din fundal o constituia de fapt un versant pe unde nu era acces).  De acolo mai era ceva de urcat prin pădure, apoi traseul ne purta printre jnepeni pe o potecă foarte îngustă și bineînțeles nelipsiții bolovani, printre care la un moment dat a apărut un firicel de apă,  un peisaj foarte sălbatic și îndrăgit aș îndrăzni să spun. Și cînd te gîndeai ca pe acolo trece și Moș Martin și că o eventuală și neașteptată întîlnire pe acel traseu ar fi fatală fiindcă practic ar însemna să-i blochezi calea de trecere ceea ce l-ar panica pe bietul animal și atunci ne-ar ataca  cu siguranță pe noi, și mai sărmani în acest caz. Mai înspre lacul Galeșu a apărut  pe dreapta  și după un colț un pîriu unde a trebuit să ne răcorim puțin. Cînd am ajuns pe platoul ori terasa unde era așezat lacul am putut constata ca izvorul provenea din același lac și acolo ne așteptau 4 măgăruși, fiecare de altă culoare, unul  gri, altul maro, unul negru si celălalt alb. Însă... nici urmă de stăpîn. Este al doilea lac unde vedem măgari, după Zănoaga. La Galeșu un lac cu o nuanță azurie extrem de vie și de o limpezime aparte, am făcut iar un popas, am prînzit,  ne-am alimentat  cu apă din izvorul de mai jos de lac și ne-am pregătit pentru urcușul pe Vărful Mare care din acel loc chiar așa și părea, cel mai mare, deși Peleaga se vedea și el foarte bine.  Vremea însă părea ca ne va face feste și eram îngrijorați fiindcă au fost anunțate  avertizări de furtună pe Retezat. Eram în dubii dacă să începem sau nu urcușul fiindcă deja orizontul sa întunecat chiar înspre direcția unde vroiam să mergem, însă noi fiind în vale nu puteam să ne dăm seama dacă e doar ceva trecător sau dacă vremea se va înrăutăți.  Iar o furtună pe vîrf de munte cu descărcări electrice ar fi fost ceva deosebit de periculos, nici nu știu dacă nu cumva și bolovanii o pot lua la vale pe o așa vreme, în orice caz este de la sine înțeles că terenul devine impracticabil și alunecos, în consecință deosebit de primejdios. Am stat cît am stat în expectativă apoi văzînd că norii nu se mai adună am decis să continuăm traseul  măcar pînă pe creste și  acolo vom  scruta orizontul iar  în caz de urgență vom coborî. Urcușul acesta a fost deosebit de abrupt și ne-a luat vreo oră și ceva de urcat pieptiș. Pe traseu am găsit un craniu de marmotă printre rocile pe care înaintam.  Iar  atunci cînd am ajuns în șaua Vîrfului Mare care despărțea de fapt Vîrful Mare de Vîrful Lacului ne-am oprit și nici unul dintre noi n-a mai avut chef să urce  pe Vîrful Mare deși cred că nu făceam mai mult de 20 de minute dus-întors. În plus mai atractiv părea Vîrful Lacului de unde aveam panoramă în jos înspre un adevărat ”crater” unde odihnea Tăul Țapului pe care se afla o mică insulă cu iarbă verde și chiar flori, un peisaj foarte frumos. Acest “crater”  se deschidea larg înspre vale acolo pe unde un pîrîu se scurgea din lac. Pe acolo ar fi trebuit noi să ne urmăm direcția înspre Stîna de Rîu.  Iar cum vremea era încă imprevizibilă am decis să ne grăbim și să nu mai pierdem timp și să ne aventurăm inutil și pe Vîrful Mare, orișicît de ispititor ori de simplu  ar fi părut.   De acolo din Vîrful Lacului și pînă la Stîna de Rîu aveam doar coborîș, însă pînă la Tăul Țapului acesta era foarte abrupt  și practic nu exista traseu, iar rucsacurile puteau fi o problemă. Am făcut coborîrea în aproximativ 45 de minute în care eram încordați la maximum și coboram cu pași mărunți,  însă în  ocolișuri  largi  și doar pe cantul bocancilor.  De acolo de la Tăul Țapului trebuia să avem marcaj cu cerc roșu înspre stînă, rămînea de văzut cum îl vom găsi și pe care parte a lacului, fiindcă odată ajunși jos, am constatat ca lacul este aproape complet înconjurat de bolovani ce păreau că blochează orice tentativă de a trece mai departe. Deci, am dat din nou blestemații de bolovani. Însă nu mai era cale de întoarcere. Nu reușiserăm  să dăm de marcaj și nici un stîlp care ar fi trebuit să ne semnalizeze direcția traseului nu era vizibil însă nu ne-am panicat, în criză de timp nu eram, doar vremea putea însă să ne creeze probleme mari, deci cumva trebuia să găsim cît mai repede traseul. Traseul în sine era extrem de simplu, cel puțin pe hartă, că trebuia doar să urmăm cursul pîrîului  ce se scurgea din lac și de acolo pînă la stînă ar mai fi fost cam 2 ore de mers. Însă în teren lucrul acesta sa dovedit a fi extrem de anevoios fiindcă urma din nou o coborîre bruscă și periculoasă și din nou pe bolovani și printre jnepeni, în plus  nici nu realizam dacă nu cumva drumul se va bloca pur și simplu și va trebui să ne întoarcem pe partea cealaltă a lacului. Iar  blestematul de traseu.. ia-l de unde nu-i!  Știam că trebuie să fie pe aici pe undeva... și coborîm și coborîm cu chiu cu vai... și căutam... și căutăm... și în sfîrșit îl vedem...pe partea cealaltă însă... la vreo  500 de metri dacă nu mai  mult  pe o stîncă mare se vedea foarte clar dar noi coborîserăm deja foarte mult și oricum ne dădeam seama că traseul marcat  nu putea duce decît în poienița care se vedea foarte clar la nici 300 de metri  sub noi, iar pîrîul ne aștepta parcă pentru o ultimă răcorire. Și încă nu știam dacă terenul pînă acolo este accesibil sau nu însă ne-am urmat instinctul și pînă la urmă am ajuns în poieniță sărind peste bolovani ori înaintănd prin desișul jnepenișului.  Ajunși acolo puteam  răsufla ușurați,  însă încă mai aveam de coborît dar aveam avantajul că aveam traseul marcat. Peisajul pînă la stînă a fost superb și mă întreb dacă există cumva vreun traseu neinteresant pe Retezat, fiindcă  orice traseu am alege  priveliștile îți taie pur și simplu respirația. Parcă aceste trasee sunt astfel concepute încît să fie unul mai frumos ca celălalt.  Nici nu pot spune care mi-a plăcut mai mult toate fiind la superlativ. Nu există petec de pămînt în Retezat plictisitor sau care să nu te uimească.  Și bineînțeles că și pe traseul acesta am avut parte de surprize la tot pasul. Nu intri bine în pădure că dai de un izvor care mai în josul traseului  îl vezi plonjînd în abis formînd o minunată cascadă, iar cum acea cascadă parcă nu era de ajuns, privind în depărtare peste vale pe versantul opus... altă cascadă cel puțin la fel de frumoasă varsîndu-se printre brazi  în aceeași vale, cele două pîrîiașe unindu-se mai în aval.  Privind și mai în josul pîrîului se deslușea stîna pe niște dealuri și mărginită de pădure. Iar dacă îți întorceai privirea în susul pîrîului vedeai  silueta masivă a muntelui Păpușa  de 2508 metri al doilea  că înățime din Retezat după Peleaga care cu cei 2509 de metri, deci cu doar un metru mai mult decît Păpușa este cel mai înalt. Am ajuns în fine la adăpostul montan de acolo, unul foarte bine îngrijit, unde vom înopta. De la stînă ne-am completat rația cu lapte proaspăt și telemea de oaie. Cei de acolo ne-au spus că am avut noroc cu refugiul fiindcă cu o noapte înainte au fost vreo 15 persoane acolo, era doar week-end și au venit cu mașinile pe un drum forestier care duce pînă aproape de refugiu. Adică accesibil ”paltonarilor” de duminică.  Noi ajungînd însă acolo duminică seara refugiul era părăsit  spre norocul nostru,  însă am putut vedea și consecințele: gunoaie și resturi lăsate la voia întîmplării, deci ”pășuniștii” veniseră cu mic cu mare să chefuiească și au ocupat abuziv zic eu adăpostul destinat de fapt turiștilor cu rucsacu-n spate care chiar pot fi la ananghie și ar avea mai mare nevoie de acel refugiu.  Dar cum nimeni nu-i poate opri asta este,  trebuiesc evitate pe cît posibil planificările de drumeție  pe weeek-end.  Oricum cei cu rucsacurile au   corturile la ei, dar nu era normal ca ei să ocupe căbănuța pentru un grătar de sfîrșit de săptămînă, e o chestie de bun simț cred eu care n-aș  putea face așa ceva, mai cu seamă că ei erau cu siguranță de undeva din apropiere și nu cred că era strict necesară cazarea lor acolo  în detrimentul   unor  turiști veniți poate de la distanțe mari și care  să nu aibă unde înopta. Următoarea zi, luni, era și ultima pentru noi pe Retezat.  Aveam de făcut din nou un urcuș greu de vreo 2 ore pînă pe creste apoi de acolo coboram pînă la Poiana Pelegii vreo 3 ore unde ne aștepta mașina.  Urcușul  nu a fost atît de greu pe cît părea la o primă vedere deși era o diferență de nivel destul de mare. A fost o dimineață perfectă fără un nor pe cer și am lăsat în urmă stîna și am trecut pe lîngă cascada pe care cu o zi înainte o văzuserăm de pe partea cealaltă de sus de la distanță de pe traseul dinspre Tăul Țapului. Am luat provizii de apă rece,  proaspătă de acolo fără a cunoaște de fapt că și mai sus găseam izvoare. Apoi ne-am continuat urcușul și am ajuns într-un fel de căldare alpină  cu o deschidere imensă în care pereții muntoși din fața noastră alcătuiau un adevărat amfiteatru uriaș. De acolo începeau să se deslușească, pe măsură ce înaintam și alte piscuri precum Peleaga ori vîrful Lacului și cu cît urcam cu atît mai bine începeau să se vadă și lacurile din căldările alpine de sub acești munți.  Am ajuns în sîrșit pe șaua Custurii prilej pentru o mică pauză de rehidratare, poze și relaxare contemplînd peisajul cu muntele Peleaga și cu tăurile Peleaga și Peleguța de sub el, cu vîrful Păpușa, virful Lacului și Tăul Țapului, văile împădurite ce se întindeau înspre Poiana Pelegii și înspre Retezatul Mic și hăul ce se deschidea sub noi adică traseul pe care tocmai am urcat prin acel amfiteatru muntos gigant. Ne-am reluat drumul și am urcat și pe Custura de 2400 și ceva metri de unde se zăreau minunatele lacuri ale Custurii Mari și Mici. Apoi a urmat o coborîre domoală, chiar ușoară , deși am avut parte și de ceva bolovani și jnepeni dar  am ajuns cu bine în Poiana Pelegii. Înainte de Poiana Pelegii însă am oprit lîngă niște mici lacuri de unde traseul o cotea brusc la dreapta(alt traseu te ducea drept înainte printre jnepeni înspre Retezatul Mic). De acolo ai o panoramă uluitoare în sus înspre căldarea Bucurei cu munții ce o formează,  iar privind înspre Retezatul Mic priveliștea nu este mai puțin glorioasă cu un versant calcaros gigant, sidefiu  și cu văile împădurite de la poalele lui. La Poiana Pelegii am luat ultima noastră masă din Retezat, am făcut o baie în pîrîu și ne-am luat La Revedere  de la maiestuoșii munți ai Retezatului.