21-23 AUGUST 2011
Se anunţă iar un val de caniculă, motiv întemeiat de a fugi la munte.
Unde să ne ascundem? În Parâng n-am mai călcat de ceva vreme, din... secolul trecut (cum sună!),
şi mi-era dor de Câlcescu. Un singur necaz am cu munţii dinspre apus, că ajung greu acolo.
Pentru că ne-am hotărât cam târziu, şi asta pentru că nu-mi surâde ideea de a iniţia din timp o tură
în care să se înscrie mai apoi Prognoza cea Urâtă, nu am mai găsit locuri la cuşetă,
aşa că am improvizat la casa de bilete o soluţie care să salveze odihna Sorinei până-n Petroşani.
Trei bilete pentru doi.
Am ieşit mai ieftin decât cu două cuşete, cu dezavantajul forfotei dintr-un vagon necompartimentat.
Parângul Mare şi căldarea Roşiile, panoramă din şaua Ieşul
Clasicul accelerat de noapte, îi spun clasic pentru că îl folosesc de peste douăzeci de ani pentru intrarea
în partea asta a Meridionalilor, se curăţă puţin, şi la propriu, şi la figurat, în Craiova, apoi se târăşte prin
pitorescul defileu al Jiului în lumina firavă a crepusculului şi într-un final, dar fix la ora programată,
se opreşte în gara din Petroşani, în ceaţă.
Ceaţa se retrage însă repede în cotloanele Jiului de Vest, anunţând o zi senină.
Pe peron zărim o cişmea de apă funcţională, dintr-acelea vechi de beton, cu o tîşnitoare pentru băut
şi cu robinete pentru de spălat. Apa proaspătă alungă senzaţia de jeg de pe tren.
Trecem pasarela şi găsim un taxi în rondul de peste căile ferate. Taximetristul este şi vorbăreţ,
şi amabil (opreşte pe drum să ne facem cumpărăturile pentru dejun), şi îngăduitor.
La staţia de telescaun ajungem odată cu unul din angajaţi, băiat bun şi hâtru, cu care ne întindem la poveşti
pe băncuţele din faţa clădirii, căci avem de aşteptat o oră până porneşte instalaţia, la 8.30. El ne-a arătat un izvor
foarte bun de apă situat la vreo 50 de metri de telescaun pe valea Gruniu.
Între timp sosesc câţiva alţi drumeţi, ceilalţi angajaţi de la staţie şi soarele, care în văgăuna Gruniului se arată
târziu, ascuns fiind de versantul muntelui.
Se urneşte motorul instalaţiei, urcăm primii pe platformă şi emoţiile ating paroxismul,
căci nu m-am suit niciodată într-un telescaun în mişcare cu ditamai rucsacii.
Câte un băiat de fiecare parte a telescaunului ne pune în braţe rucsacii şi vrrrr, decolăm.
Sorina are emoţii atât de mari încât abia după câteva minute se încumetă să privească în jur.
Eu nu mă mai satur privind Retezatul şi Vâlcanul în spate, dar cu aşa rucsac în braţe
nici pomeneală să fac poze. 26 de minute durează zborul nostru peste copaci, mici vâlcele, plaiuri
şi căsuţe din poveşti. Altă dată mi-ar fi părut rău că n-a durat mai mult, dar acum abia aşteptam să scap de
tensiunea rucsacului, şi mai ales de emoţia aterizării. Alţi doi băieţi, pe platforma de sus, ne-au asigurat
finalul fericit al călătoriei pe cablu. Hocus-pocus, nu ştiu cum, căci totul a durat o clipită,
ne-am trezit pe teren solid cu rucsacii nevătămaţi lângă noi. I-am spus Sorinei că asta a fost partea cea mai grea
a drumeţiei noastre. Dar am câştigat aproape 600 de metri în doar o jumătate de oră, sărind peste protocolul
deseori întins pe-o-ntreagă zi al apropierii de creasta oricărui masiv foarte înalt.
Staţiunea Parângul Mic şi Valea Jiului
Ce mult s-a schimbat Parângul Mic! Acolo unde cu douăzeci de ani în urmă nu era decât o singură căsută,
între cabana Rusu şi complexul IEFS, au răsărit zeci şi zeci de căsoaie şi vile. Unele cochete, altele hidoase.
Colo împrăştiate, dincolo înghesuite, ca şi cum cineva le-ar fi răsturnat de-a valma în poiana altătadă fermecată.
La 10 punct, după ce lichidăm micul dejun lactat cumpărat din vale cu voia taximetristului, pornim în sus.
Trecem pe lângă ultimele construcţii, unele îngheţate "la roşu" aşa cum le-a prins criza, şi intrăm în lumea Parângului,
odată cu primele stâncării răsfirate printre afine. Tot urcăm şi urcăm pe culoarul unei pârtii
şi-ajungem lângă un panou mare, bine schiţat, cu traseele marcate.
De aici poteca urmează curba de nivel la dreapta, pentru a ocoli muntele Parângul Mic. Ne conservăm astfel
energia pentru ceea ce urmează, muntele Cârja, a cărui statură greoaie ni se înfăţişează
după ce trecem pe curba de nivel de piciorul sud-vestic al Parângului Mic.
Muntele Cârja
Mergem, mergem, mai pe curbă de nivel, mai în urcare domoală, având în dreapta o vale largă,
a cărei pădure se opreşte brusc la aceeaşi înălţime pe toţi versanţii, conformându-se cu stricteţe valorii de manual
a altutudinii limită a coniferelor. Mult am mai ocolit!
După o oră şi jumătate atingem culmea principală într-o şa largă,
din care se desprinde spre vest spinarea vălurită, aşa cum se vede de-aici, a Parângului Mic.
Mergînd mai sus, spre Cârja, cu o uşoară ocolire a muchiei culmii,
de data asta prin stânga, pe versantul năpădit de jnepeni a văii Mija Mare,
atingem o altă şa (Izvorul), unde cineva a scris mare cît şaua,
poate folosindu-se de o uriaşă imprimantă cu jet de bolovani, HUNEDOARA.
Circul nordic al Cârjei şi Custura Cârjei
Abia acum intrăm în inima Parângului, în cetatea lui de piatră.
Dacă versanţii din dreapta, pe care am tot mers până aici, sunt totalmente înierbaţi,
în stânga descoperim o primă căldare glaciară, presărată cu mormane de bolovani şi lespezi,
străjuită de stânci şi custuri ameninţătoare, populată cu jnepeni şi fel de fel de flori de munte.
Este căldarea nordică a Cârjei. Dincolo de ea se ghiceşte căldarea Mijei, către care porneşte de-aici
o potecă marcată.
Refugiul Cârja
Depăşim o primă mare aglomeraţie de lespezi lângă care stă destul de bine pitit un refugiu,
improvizat tot din lespezi, dar dotat cu măsuţă, uşă şi acoperiş. Tăbliţa de deasupra intrării
ne spune că primul refugiu a fost ridicat aici tocmai în 1889. Cu cei 2231 de metri ai săi,
Refugiul Cârja este construcţia aflată la cea mai mare altitude în Parâng.
Lângă refugiu ne adunăm forţele pentru asalt, căci de creştetul Cârjei nu ne mai desparte decât
versantul vestic al acesteia. Dar ce versant! Aproape 200 de metri diferenţă de altitudine şi-un urcuş
greoi, pieptiş, de aproape o jumătate de oră.
Din când în când se cuvine câte o pauză pentru tras sufletul şi clătit ochii cu picături de Retezat.
Creasta Cârja - Scurtul - Parângul Mic
Urcuş pieptiş. Soare dogoritor. Ora 2. Stomac nerăbdător să mai uşureze din greutatea rucsacului. Sub vârf,
o mică depresiune ferită de vînt va fi sala de mese. Iarba moale cere un bis la siestă.
Pe creştetul Cârjei se adună ceva lume. Este duminică, este senin, este aglomeraţie şi voie bună.
Se schimbă impresii, De unde veniţi?, Încotro mergeţi?, clicăie aparatele foto, se tastează smsuri.
Avem şi lacuri, în marea căldare glaciară a Sliveiului.
Lacul Cârja şi mici ochiuri de apă prin juru-i,
apoi Lacul Mic şi Lacul Verde, mai departe, aproape de muchia Sliveiului.
Căldarea Sliveiului, la nord-est de Cârja.
În centru - lacul Cârja.
După siesta de-aproape un ceas ne despărţim cu greu de panorama desfăşurată în jurul Cârjei.
Nu înainte de a mă plimba câţiva zeci de metri spre Custura Cârjei, pentru a-i prinde gustul şi a o trece
pe "to do list". O coborâre scurtă şi lină de pe Cârja după care urmează alte câteva urcuşuri, coborâşuri şi ocoluri,
toate line şi scurte, până aproape de cupola Parângului Mare. Între Cârja, cu cei 2405 metri ai săi,
şi Parângul Mare se desfăşoara creasta înaltă a munţilor Parâng, lungă de aproape 4 kilometri, şi care etalează
toate vârfurile de peste 2400 de metri din Parâng, 5 la număr.
Vârful Stoieniţa, 2421 m
Cu scurtele pauze de pozat, tras sufletul, îmbucat mere şi admirat
Lacul Verde,
tot ne-au trebuit aproape două ore pentru a străbate creasta asta înaltă. Pretenţios spus creastă căci, deşi
spre nord se lasă prăpăstii adănci, pantele sudice din dreapta sunt blânde,
iar poteca este o plimbare lejeră la mare altitudine. Bine, lejeră dacă n-am avea rucsacii grei în spate.
Iată-ne trecuţi de penultimul vârf,
Gemănarea (2426 m), şi ultima şa, a Tecanului, înainte de cupola Parângului.
Poteca urcă lent spre creştetul ei, presărat cu o mulţime de lespezi, unele strânse în momâi impozante,
altele aranjate sub forma unui zid circular, binevenit pentru temerarii surprinşi de vreo vijelie.
Fiind deschise atât orizonturile cât şi hărţile, trecem la lecţia de geografie.
La vest de Parângul Mare
Parângul Mare lasă privirea să zburde până pe creştetul Făgăraşilor sau Retezatului.
La nord-vest stau aliniate, unul în spatele celuilalt, Gemănarea, Stoieniţa şi Cârja,
vârfurile pe care tocmai le-am străbătut.
În dreapta ultimului vârf, Cârja, se lungeşte spinarea greoaie a muntelui Mija,
dincolo de care domnesc peste zări culmile Şureanului.
La vest Retezatul şi Vâlcanul, ce ne-au vegheat din depărtări toată ziua, dar pe care, după ce vom porni spre
răsărit, nu îi vom mai vedea.
La est de Parângul Mare
La est alte vârfuri stau aliniate la raport. Gruia, cel mai aproape, apoi Pâcleşa şi Ieşul punctează
creasta ce se arcuieşte spre nord-est pentru a flanca căldarea lacului Roşiile.
Dincolo de vârful Ieşului linia crestei revine la direcţia est urmărind-o până la Setea Mare.
La orizont: Lotrului, Făgăraş, Cozia şi Buila, puse în valoare de soarele de după-masă.
La ora 17 ne despărţim de regele Parângului ce tronează masivul de la înălţimea celor 2519 metri ai săi.
Trebuie să coborâm nu mai puţin de două sute de metri pe flancul estic al Parângului Mare, încheind
printr-un efort susţinut creasta înaltă a masivului, începută cu aproape patru ore înainte prin urcuşul
la fel de anevoios al celor tot 200 de metri diferenţă de nivel, cât are flancul vestic al Cârjei.
În şaua Gruiu, un punct roşu pe plăcuţa metalică de pe stâlpul din şa
poate fi luat ca reper pentru hornul ce se lasă spre căldarea Roşiile. O privire atentă
descoperă repede, pe buza căldării, la câţiva metri în stânga şeii, o vagă potecă şi imediat lângă ea
un punct roşu proaspăt vopsit, semn că acesta-i drumul sigur (traseul de la stâna Roşiile până în creastă,
prin hornul Gruiului, a fost bine marcat în ultimii ani, atâta doar, că lipseşte săgeata indicatoare din creastă).
Poteca şerpuieşte cu grijă prin hornul destul de abrupt.
Într-o jumătate de oră suntem pe malul lacului
Mândra, înconjurat din toate părţile de mormane de bolovani.
De la Mândra la Roşiile avem parte de zeci de minute de echilibristică peste lespezile
uriaşe, orice variantă, marcată sau nu, de legătură între cele două trepte ale căldării glaciare fiind obligată să
traverseze peisajul nelumesc de piatră. Printre ultimii bolovani susură câteva pârâiaşe, sursa ad-hoc de apă plată.
Lacul Lung
Cum lacul Roşiile oferă doar maluri bolovănoase,
ridicăm cortul pe tăpşanul moale de lângă vecinul lui mai mic, Lacul Lung.
Este 7 seara, soarele s-a ascuns de o jumătate de oră în spatele Parângului, luminând crestele din jur.
Ciorba caldă ţine piept serii răcoroase. Liniştea absolută a căldării pustii, combinată cu efortul unei zile
întregi de mers cu rucsacii plini în spate garantează un somn adânc imediat ce ne-am retras în sacii de dormit.
Parângul Mare, de pe malul Lacului Lung
Dimineaţa vine devreme, luminând Parângul Mare. Până ce razele lui coboară în căldarea noastră,
ne facem bagajele şi pornim înapoi spre creastă prin lumea de bolovani. După lecţia de echilibristică de ieri,
drumul până pe treapta glaciară a Mândrei nu mai pare atât de pretenţios.
Ceea ce cu o zi înainte ne-a luat aproape o oră la coborâre, vom urca acum în doar o jumătate de ceas.
Lacul Mândra
Ocolim lacul Mândra pe latura lui vestică, păşind peste lespezile de piatră.
Apa este lacrimă de curată, dar locurile bolovănoase, fără pic de verdeaţă,
nu te îmbie la un popas de-o noapte. Lăsăm bolovanii şi lacul pe fundul căldării
şi apucăm Hornul Gruiului, ce nu ne mai pare atât de abrupt la urcare.
Şi cu destule petice de umbră care să compenseze canicula ce se instalează cu repeziciune.
Căldarea Mândra
De sus, marea de bolovani din căldarea superioară impresionează. Într-adevăr, cum scria Nae Popescu
în
Munţii Noştri, Parângul nu este prea fotogenic vara, în schimb ne copleşeşte prin
masivitate şi prin câmpurile întinse de bolovani uriaşi din mijlocul cărora sclipesc ochiuri mari de apă cristalină.
Şaua Gruiu şi Parângul Mare
Reveniţi în traseul de creastă, vom urma seria de mici vârfuri de pe bordura estică a căldării Roşiile,
fiecare vârf sau şa oferindu-ne panorame din varii unghiuri ale acesteia.
Mai întâi Gruiul (2345 m), pe care-l ocolim uşor prin dreapta, apoi Pâcleşa şi în final Ieşul.
De pe platoul Ieşului se vede culmea mai îndepărtată Cârja-Mija şi căldarea Lacului Îngheţat.
Parângul Mare şi Şaua Pâcleşa
Zăbovim preţ de o gustare pentru a mai lăsa o dată privirea să zburde peste întinsul
circ glaciar Roşiile, cu numeroasele lui trepte, cea din mijloc împodobită cu cristalinul turcoaz
al lacului ce-a dat nume întregului complex glaciar.
De pe platoul Ieşului poteca coteşte aproape în unghi drept, trecând de pe muchia circului Roşiilor
pe cea a circului lacului
Ghereşu.
Urmează o coborâre prelungă până în şaua Ghereşul, la vreo 2100 metri.
În stânga căldarea nu foarte primitoare a lacului Ghereşu,
în dreapta pantele domoale şi lungi, înierbate şi monotone de pe Faţa Ieşului,
cu câteva mici ochiuri de apă şi izvoare în vale.
Lacul şi căldarea Ghereşul
Am coborât mult, acum urmează un urcuş prelung. Vorba noastră,
am coborât ca să avem de unde urca.
Temperatura urcă şi ea, undeva pe la 30 de grade.
Soarele prăjeşte la propriu orice petic de piele rămas neacoperit sau necremuit.
Cu toate acestea doi drumeţi de Transalpină şi-au întins saltelele şi se prăjesc la soare în şaua Ghereşul.
Niciun jneapăn, nici măcar o stâncă după care să te ascunzi de suliţele zelui Ra.
Primii bolovani mai mari îi întâlnim abia sus, în şaua
Piatra Tăiată.
Dincolo de aceasta se cască spre nord-est marea căldare a Zănoagei, şi profităm de marginile ei abrupte
pentru a ne odihni în sfârşit la umbră.
Căci de când am părăsit Hornul Gruiului n-am prea avut unde să ne adăpostim de soare.
Căldarea Zănoaga-Câlcescu
Intrăm în căldare, pe o potecă ce se strecoară prin umbra abrupturilor marginilor căldării.
După o coborâre scurtă dar vertiginoasă, ajungem la un mare platou înierbat şi presărat cu fel de fel de bolovani,
fundul căldării glaciare, pe care-l traversăm în diagonală, spre est,
ocolind lacul
Zănoaga aflat puţin mai jos.
Lacul Zănoaga
Dacă de sus peisajul părea o păşune de-un verde monoton întretăiată de grohotişuri anoste,
jos găsim o lume bogată în flori
şi animale,
unele extrem de curioase
Avem ceva de mers prin întinsa căldare a Zănoagei. Marcajul este inexistent, cu excepţia
unui stâlp ruginit cu totul, dar poteca ciobănească ţine linia imaginară ce taie oblic
pajiştea şi pâlcurile de jnepeni până spre căldarea vecină, a Câlcescului.
Între căldările Zănoaga şi Câlcesu avem de traversat o mare de jnepeni
ce ascunde câteva ochiuri de apă.
Creasta Păsări
Căldarea Câlcescu este mai mică decât sora ei din stânga, Zănoaga, dar găzduieşte un lac mai mare.
De lacul asta m-am îndrăgostit din `90, când am înnoptat prima dată pe malul lui, şi revin
de fiecare cu drag, găsindu-l unul din cele mai pitoreşti lacuri din ţară.
Nefiind weekend, găsim şi liniştea care să ne facă sejurul plăcut şi somnul dulce.
Lacul şi Muchia Câlcescu
Aflat la o altitudine mai mică decât lacul Roşiile, străjuit de creste mai joase
şi mai blânde decât ale Parângului Mare, şi căptuşit din belşug cu jnepeni, Câlcescu oferă un microclimat
mai prietenos, cu mai mult soare, mai puţină ceaţă şi câteva grade în plus. În miez de noapte ne-am delectat
vânând ultimii mesageri ai Perseidelor, pe un cer fantastic cum numai în inima munţilor se poate vedea.
Dimineaţa la Câlcescu
Dimineaţa vine şi ea mai devreme decât la Roşiile, şi nu mă refer la secundele câştigate prin poziţionarea
estică ci la ora în plus de scăldat în razele soarelui, ce au de trecut pragul mai mic şi mai îndepărtat
al muchiei Câlcescu ce bordează la răsărit căldarea glaciară. Dublura cortului îşi usucă astfel
repede picăturile de rouă, în timp ce savurăm ceaiul cald şi împachetăm totul în rucsaci.
Lacul Câlcescu, malul apusean
Pe malul nordic al lacului Câlcescu se întâlnesc potecile care coboară spre el din creastă,
cea din Hornul Lacurilor pe la est şi cea dinspre Piatra Tăiată pe la vest.
Ajunşi aici ne luăm rămas bun de la frumoasa şi primitoarea căldare a Câlcescului.
În capătul sudic un prag jnepenit ascunde privirilor
pitoreasca căldare suspendată a Dracului, peste care veghează cupola masivă a vârfului Setea Mare
Căldarea Câlcescu. În stânga sus - Setea Mare.
Stânga-mprejur şi reluăm drumul spre nord. Poteca intră în marea de jnepeni, pe care
o străbate mai întâi pe lângă pârâul Câlcescu, sărind peste pietre în lungul acestuia,
sau de pe un mal pe altul.
Pârâul Câlcescu
Curând ajungem la pragul sudic al căldării
pe care poteca îl coboară vertiginos prin tunelul de jnepeni până la limita lui inferioară,
ieşind din jnepeniş într-o mare poiană. Jneepeningul a durat mai bine de o jumătate de oră,
însă micile lui neplăceri au fost mai mult decât compensate de umbra
pe care ne-a dăruit-o într-o nouă dimineaţă fierbinte de august.
Suntem acum în leagănul Lotrului, născut din împreunarea apelor pârâului Câlcescului,
pe lângă care am tot coborât, cu cele ale Zănoagei. Un panou din lemn, rustic asamblat,
marchează intrarea în rezervaţia naturală, pe care noi tocmai o părăsim, cu părere de rău
dar cu promisiunea revederii.
Rezervaţia Câlcescu
Continuăm pe pajiştea însorită ce însoţeşte micuţul Lotru
spre valea împădurită care adună laolaltă apele lui cu ale Iezerului din dreapta.
Înainte de a intra în pădure, o ultimă privire îndărăt spre linia îndepărtată a crestei Parângului:
Pragul Câlcescului, un colţ al crestei Păsări şi Vârful Setea Mică
Vom continua trei sferturi de ceas printr-o pădure magnifică de conifere, poteca, des bătută şi de oameni,
şi de oi, largindu-se precum o alee, apoi ca un drum de căruţă, tăind prin vad apa Lotrului,
apoi pavată cu buşteni peste mici mlaştini, spre final devenind drum forestier, adunând urmele
TAF-urilor ce coboară de pe versantul din dreapta.
Forestierul dă în capătul unui drum pietruit, lângă podul acestuia peste apa Lotrului.
De la podul peste Lotru începe nebunia. Mai întâi gratargii. Mulţi şi cu manelele de rigoare.
O maşină obosită cu doi manelişti burtoşi la maieu opreşte să ne întrebe dacă drumul ăsta
(ce se sfârşeşte imediat după pod) urcă până la lac.
Care lac? întreb, iar ei îmi răspund c-au auzit că ar fi un lac mare pe-aici. Curând ajungem la Transalpină,
intens circulată atât de camioane şi basculante, cât şi de un şuvoi de autoturisme.
Nebunia se înteţeşte: nenumărate corturi,
unele din ele improvizaţii amalgamate din polietilenă şi crengi în jurul unor Dacii cu orbitele goale,
altele ceva mai strălucitoare lipite de câte un Mercedes 220, dar toate înconjurate de multe gunoaie,
se înşiră de-o parte şi de alta a drumului spre Obârşia Lotrului.
Sute de puradei şi pirande cu găleţi de afine sau zmeură pe marginea drumului. Zona asta nu-i tocmai sigură
pentru o noapte la cort. S-a dus farmecul poienilor de pe malul Lotrului unde înoptam prin anii `90.
Avem noroc cu un şofer de basculantă care ne duce de pe la intersecţia cu Transalpina până la cabană,
scutindu-ne astfel de periplul prin micul Ferentari al Lotrului. De la cabană începe lungul drum către casă,
aşteptat o oră la ocazie, prins la timp autobuz din Voineasa şi în final autocarul spre Bucureşti.
Unde zăpuşeala şi smogul ne întâmpină în locul aerului proaspăt şi răcoros al
căldărilor Parângului.
Traseu
telescaun: 26 min
complex IEFS - şaua Parângului Mic: 2 h- şaua Parângului Mic - refugiul Cârja: 1 1/4 h
- refugiul Cârja - Cârja: 1/2 h
- Cârja - Parângul Mare: 2 h
- Parângul Mare - şaua Gruiu: 1/2 h
şaua Gruiu - lacul Lung: 1 1/2 h
- lacul Lung - şaua Gruiu: 1 1/2 h
- şaua Gruiu - Ieşul: 1 h
- Ieşul - Pietrele Tăiate: 1 1/2 h
Pietrele Tăiate - lacul Câlcescu: 1 1/4 h
- lacul Câlcescu - pod Lotru: 2 h
- pod Lotru - Huluzul: 3/4 h
- Huluzul - Obârşia Lotrului: cca 5 1/4 km
Info
- taxi Petroşani - telescaun: 15L
- telescaun (program de la 8.30): 11, 5L
telescaun: 26 min
complex IEFS - şaua Parângului Mic: 2 h
şaua Gruiu - lacul Lung: 1 1/2 h
Pietrele Tăiate - lacul Câlcescu: 1 1/4 h
Dragos Timofte, Tue, Aug 14, 2012, 8:16 am 