Dis dimineaţa ies din refugiu complet refăcut. Pentru început
cobor pe vâlcel în căutarea apei, apoi cu sticluţa plină mă aşez la masă în
faţa refugiului. Nemţii mei dorm neântorşi aşa că plec mai departe singur.
Sunt din nou în plină formă. În ciuda parcursului dificl pe
care-l am în faţă îmi propun să lungesc etapa zilei din Fereastra Zmeilor până
în Podragu. Ziua se arată nesperat de frumoasă şi dezmierdat de un soare plăcut
urc Şerbota pe care pun piciorul la ora 9 fix. Îmi permit două minute de odihnă,
suficiente pentru un remember...
Vara anului 1993. Făcusem tabăra pe o mică platformă pe la
jumatea pantei, acolo unde în seara dinainte picasem de oboseală. Am tras
fermoarul cortului şi am zărit la doar câţiva metri o capră neagră ce păştea
liniştită. L-am strâns pe Mike uşor de picior şi când s-a întors mirat spre mine
am dus un deget la buze. Cu ochii pironiţi la animalul zvelt, am bâjbăit după
aparatele foto. Am o singură rolă de film aşa că nu-mi permit decât două cadre
pe care, de frică să nu rămân fără subiect, le impresionez declanşând
instantaneu. Mike, mai perfecţionist, încearcă să prindă cadre mai bune ieşind
din cort de-a buşilea. La fiecare metru căştigat îl văd cum trage filmul şi
ticălosul are noroc: capra nu se sperie, ba mai mult, cu dezinvoltura unui
fotomodel, se întoarce oferindu-şi profilul din toate unghiurile. Cu fiecare
secundă ce trece îmi pare rău după cele două cadre pripite. O adevărată luptă
interioară se duce în mine: să mai sacrific o poziţie? Mike însă nu are
prejudecăţi. Deoarece capra nu-i acordă atenţie, fotografiază tot mai dezinvolt,
ba într-un genunchi, ba culcat pe spate, până ce, în cele din urmă capra se
plictiseşte şi din câteva salturi arcuite se mistuie dincolo de muchia
înierbată.
-Băi, ce noroc! Ai văzut cum poza? Parcă ar fi fost la viaţa ei
fotomodel...
Mike e transfigurat. Mai are încă pe retină toate momentele pe
care le-a imortalizat. Se întoarce spre mine ţinând aparatul în mână, FED-ul lui
argintiu cu capacul de plastic negru ce-i acoperă obiectivul...
În faţă se arcuieşte Custura Sărăţii pe care o atac îndată..
Rucsacul uşor şi bine echilibrat îmi permite să mă strecor cu uşurinţă printre
blocurile de stâncă şi după o oră jumate sunt ieşit pe cealaltă parte. Urmează
urcuşul susţinut spre Negoiu pe care pun bocancul puţin după ora 11.
Sunt încântat! Somnul reparator de astă noapte îmi permite un
pas elastic şi Făgăraşul pare terenul meu de joacă pe care din acest punct înalt
(2535m) îl panoramez de jur împrejur cu gândul la minunata descriere în versuri
a lui Ion Udrişte Olt:
„Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,
Şi pe razele de soare a trimis ţinutului:
Să nu mişte nici-o piatră, nici un nor şi nici-o stană
Până când nu voi ajunge, jos în vale la cabană.
Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept
Taie spaţiul într-o parte şi grăieşte înţelept:
Iartă-mă că n-am pe creastă să-ţi ofer cafea sau vin
Dar te-ncânt cu bogăţia din decorul meu alpin
Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat
Vezi ca-n palmă relieful din masivul Retezat
Piatra Craiului, departe, îşi înalţă diafană,
Ca o antică statuie, creasta ei marmoreeană.
Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine
Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.
Iezerul, Păpuşa, Codlea, Patra Mare, Postăvarul
Şi Bucegii... Pâ`n la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.
Şi de-aicea Topîrceanu, a văzut plutind la vale,
Jos, pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale...”
Datorită acestei poezii, popasul pe Negoiu a fost întotdeauna
vesel şi reconfortant. Se pare că Udrişte Olt avea un umor fantastic, aşa cum
sugerează continuarea poeziei:
„... dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul
Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.
Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrii,
Mi-a ştirbit din înălţime, nu mai mult de nouă metri;
S-ar fi cuvenit desigur, să pornesc cu el război,
Şi, pentru cei nouă metri, să fac mare tărăboi
Dar mi-am zis să-l las în pace fiindcă nu iubesc războiul
Şi-apoi, cu cei nouă metri, nu umbreşte el Negoiul.
Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire
Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.
Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine
Vrând cu orice preţ să-ncalce culmile mele alpine.
Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:
Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.
M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă
Parţial, e că tot mâna mea l-a adus la suprafaţă.
Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii
Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii...”
Fac câteva fotografii şi mă gătesc să plec mai departe. Locul e
irezistibil, la fel şi poezia ce continuă:
„...mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar
Când Negoiul, ca-ncheiere îmi întinde-o floare-n dar.
Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi
Floarea culmilor alpine, care creşte sus, pe colţi.
Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând o prinde-n pieptul meu:
„Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi, mereu”
Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit
Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.
Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti
Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?
Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,
Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.
Mi-a răspuns: „Veneam desigur, dar o lege suverană
M-a fixat indivizibil, sus în lumile de stană.
Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător
Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.
Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,
Că s-a deplasat pe vremuri, muntele la Mahomet.
Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,
Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun”
Pornesc şi eu la drum, înspre Strunga Dracului pe care Udrişte
Olt o descrie cu tot atât umor în poezia lui, însă aici nu mai e timp pentru
distracţie: pe fisura îngustă prevăzută cu lanţuri este o oarecare circulaţie
aşa că nu poţi stânjeni oamenii, apoi e necesară toată atenţia pentru căutarea
prizelor. Pasajul este destul de lung, fără a fi totuşi dificil. Scăpat din
strânsoarea strungii, traversez rapid căldarea şi ies în mica şa ce domină
Călţunul. În căuşul ligheanului ce adăposteşte lacul, umbrele norilor valorează
cu tonuri de gri marea de lespezi. Mă opresc pentru câteva fotografii, dar
fiindcă stomacul protestează, nu întind prea mult popasul.
În ciuda microclimatului său duşmănos, la fiecare trecere prin
Făgăraş am făcut pauză de masă la Călţun. Probabil peisajul atrăgător,
vecinătatea cu pasajele solicitante ale Negoiului sau poate susurul apei ne-au
ademenit întotdeauna să adăstăm aici. Iau loc confortabil pe perniţele moi ale
păşunii şi înfulec ca un cosaş. Din când în când îmi ridic privirea peste
pereţii verticali ai Vf. Lespezi. Mamăăăă, ce bine este!
De aici înainte nu mai sunt pasaje dificile. După masa
consistentă mă simt în stare să pornesc la drum complet refăcut, ceea ce mă
îmi dă speranţa că voi răzbi până la Podragu. Cunosc traseul la perfecţie şi
după ce îl desfac pe module şi estimez timpii, conchid că e realizabil. Va
trebui să cobor în căldarea Bâlii cât să încarc telefonul să sun acasă, în
rest sunt liber să zbor cât mă ţin bocancii. Ideea mă catapultează, înşfac
rucsacul şi atac susţinut panta dură a Lăiţelului.
Dealungul crestei sunt destule vârfuri ce necesită efort
susţinut, însă dintre toate, doar Lăiţelul şi Mircii mă exasperează. Trec fără
probleme de zona cu cabluri, după care intru în ritmul de „croazieră”, molcom şi
apăsat. Respiraţia devine amplă şi regulată, corelată cu efortul constant, ceea
ce mă susţine să ating Lăiţelul fără nici o oprire intermediară. Îmi îngădui un
scurt popas pentru depresurizare şi pentru panoramare, după care salt ca o bilă
de cauciuc pe panta pietroasă ce mă coboară dincolo, urc poteca ce taie oblic
curbele de nivel de sub Laiţa şi mă reculeg la izvorul rece dintre lespezile de
sub Vf. Paltinul. Sunt în grafic, vremea este excelentă şi mă simt minunat.
Ce-mi pot dori mai mult?
Îmi acord exact 5 minute de odihnă după care pornesc mai
departe. Începând de la Călţun am întâlnit mereu grupuri de turişti, cei mai
mulţi fără prea mari bagaje, plecaţi probabil din Bâlea în ture de o zi. Urc
diferenţa de nivel până în şaua Doamnei, de unde am la picioare căldarea Bâlei.
Câtă deosebire! Şoseaua ce permite accesul facil transformă acest loc de o
curată frumuseţe alpină întro scenă a comediei umane. Nu-i condamn pe aceşti
oameni: nu sunt capabili sau nu au îndrăzneala de a urca în creastă însă vin cu
maşinile lor aici, fiindcă muntele îi fascinează, apoi coboară acasă şi luni de
zile povestesc prietenilor sau colegilor de servici despre puritate şi
frumuseţe.
Chiar sub şa se găseşte parcarea de la capătul nordic al
tunelului ce trece şoseaua de pe-o parte pe cealaltă a muntelui, pe sub briciul
de piatră al crestei. Îmi îngădui o oprire de un minut. Mă salut cu câţiva
turişti gâfâind, ce întrun avânt interior şi-au luat oboseala de a se desprinde
din parcare şi de a urca până aici. Vestimentaţia lor îi trădează. La fel şi
suflul. Sunt însă extaziaţi. Îşi fac poze, majoritatea cu telefonul. Îmi spun că
şi aici, la scară redusă, altitudinea e cea care face diferenţa, separându-i pe
vizitatori în funcţie de aspiraţie. La Călţun ajung grupuri de montaniarzi
încălţaţi şi îmbrăcaţi adecvat, obişnuiţi cu turele montane, în majoritate
tineri. Aici în şa poposesc oameni de toate vârstele, îmbrăcaţi ca la câmpie,
însă cu chemarea muntelui în suflet. Iar jos, pe fundul căldării spre care mă
îndrept acum, stau decantaţi cei care şi-au adus la munte maşinile, care nu au
timp să realizeze liniştea locului fiindcă nu opresc muzica odată cu motorul şi
care nu văd nimic din frumuseţea locului ci doar ce curbe faine are
Transfăgărăşanul şi cum maşina lor urca cu a treia, chiar dacă panta era „aşa”.
Nu sunt un ascet. Iubesc singurătatea verticalelor dar îmi place
să revin pentru un minut, pentru un singur minut, printre oameni. Las în urmă
parcarea arhiplină în care vânzători de suveniruri sau de mâncare caută să-şi
rotunjească profitul şi mă îndrept spre vila Paltinul, fosta casă de vânătoare a
lui Ceauşescu. Restaurantul e full iar băieţii de la bar nu prididesc să
deschidă berile şi să distribuie cafelele. Îi rog să-mi pună telefonul la
încărcat şi ies pe terasă unde gălăgia umană amestecată cu flashurile sticlelor
ciocnite se pierde, fiind înlocuită cu rumoarea căldării ce reverberează
sunetele sutelor de oameni ce viermuiesc printre stânci. Am 15 minute la
dispoziţie pentru a adăsta. Panorama lacului mă transpune în urmă cu exact 10
ani când împreună cu Cosmina şi Mihaela am făcut creasta pornind din Podul
Dâmboviţei, peste Iezer-Păpuşa.
Am ajuns în căldare odată cu seara. Ca şi acum, locul era
invadat până la saturaţie de cei veniţi cu maşinile. Corturile celor plecaţi să
facă turul ţării, sau a celor ce se reîntorceau acasă de la mare, umpleau
fiecare spaţiu cât de cât plan. Împreună cu noi coborau Reta şi Vasile,
cabanierii de acum 5 ani de la Bâlea 2, cu care ne întâlnisem întâmplător la
Popdragu.
Ne-am trântit rucsacii pe veranda cabanei ajunsă o ruină. Eram
un pic obosiţi şi în lipsa unui loc de tabără preferam să lăsăm în spectrul
incertitudinii felul în care vom înopta. Am pătruns înăuntru. Construcţia lăsată
în paragină se degradase. Foştii ei cabanieri scotoceau cu nostalgie cotloanele,
răscolind amintiri. În cele din urmă am ieşit din nou pe verandă.
Soarele dispăruse demult şi doar o dungă portocalie ce îngroşa
orizontul mai difuza puţină lumină. Primele stele se iţeau pe boltă. Chiar şi
murmurul uman scăzuse în intensitate. Trebuia să tranşăm problema bivuacului şi
singurul lucru cert era că nu vom dormi în cabana din care tocmai ieşisem.
Cuprinsă de nostalgie, Reta propunea să ne întindem sacii de dormit chiar acolo,
pe verandă, însă Vasile îşi amintea că dincolo de lac, la piciorul pantei
abrupte, s-ar găsi loc pentru 2 corturi. Ca să ne convingem, am străbătut malul
accidentat până la locul ştiut şi da, chiar dacă nu de nota 10, mica platformă
exista. Am privit locul încântaţi: chestiunea era rezolvată. Singura problemă
era Reta:
-Eu nu vreau să dormim aici. Vasile, vreau să dorm în faţa
cabanei!
Am privit iarba presărată cu bolovani ce se sfârşea doar după
câţiva metri în apa întunecată a lacului. Platforma de beton şi piatră din faţa
cabanei nu ne făcea cu ochiul. Poate că în amintirile Retei locul era primitor,
dar pentru noi nu era decât anticamera unei ruine. Ne-am uitat spre Vasile:
-Noi întindem cortul aici.
Ne-a făcut cu ochiul şi a cuprins-o pe Reta pe după umeri.
-Eu vreau la cabană, repeta fata.
-Hai tu Reta! Nu vrei sa fim rebeli?
Au făcut câţiva paşi. Vasile s-a întors către noi:
-Mergem după bagaje!
S-au îndepărtat spre cabana pe prispa căreia îşi lăsaseră
rucsacii.
-Eu vreau să dorm la cabană, se mai auzea vocea Retei.
Bolta era de acum întunecată. Cele două corturi stăteau întinse
unul lângă altul, chiar pe malul apei. Nimeni nu vorbea şi în tăcerea ce a
cuprins în sfârşit căldarea, doar stelele erau vedete. Dinăuntru cortului verde,
faciculul luminos al unei lanterne desena pe tendă zig zaguri iar vocea de
ardelean a lui Vasile se auzea neestompată:
-No! Ce zici Reto? Fain îi să fim rebeli?
M-am scuturat de amintiri şi am intrat în cabana mirosind a bere
şi a ţigări. Telefonul se încărcase suficient cât să sun acasă. Vocea Cosminei
era calmă: n-a apucat să se îngrijoreze. Mi-a urat drum bun. Eram pregătit
pentru ultima etapă a zilei.
Prima început trebuie să ajung din nou în creastă. Voi urca în
şaua Caprei. Am mai trudit pe panta asta de nenumărate ori. Iarna, când omătul
încarcă ţancurile Făgăraşului cu o plapumă grea, şaua Caprei este o destinaţie
facilă pentru cei de la cabană. Deşi grea, panta poate fi urcată în 20 de
minute.
În urma mea rămâne panglica de asfalt a Transfăgărăşanului. Cu
cât capăt altitudine, perspectiva se schimbă şi şoseaua se conturează tot mai
bine prin meandrele reliefului. Pe această porţiune traficul de turişti e încă
intens. Magia crestei îi cheamă pe mulţi până în şa şi remarc cu obidă că par să
fie mai sprinteni ca mine. Să fie doar de la faptul că nu au un rucsac în
spinare? Mă simt obosit. Cu toate că trag, mai să-mi pierd respiraţia, abia scot
40 de minute până sus. Ceva nu e în regulă. Sper să-mi revin.
Lacul Capra dormitează liniştit în găvanul lui. La ora asta
oglinda îi este deja umbrită. Turiştii rămân în şa şi cobor singurel odată cu
poteca spre monumentul de marmură albă ce marchează accidentul „studenţilor
comunişti”. Zgomotele căldării au rămas ca o părere dincolo de creastă şi
regăsesc Făgăraşul aşa cum îl ştiam înainte de şaua Doamnei, pur, nepoluat,
aromind a păşuni şi răsuflând vânt. Contrar aşteptărilor, nu e totuşi linişte.
Ar fi urât şi nepotrivit ca un munte viu să păstreze o linişte de cavou. Dacă te
opreşti să asculţi, vei auzi armonicile şoptite ale locului ce, chiar dacă
neconştientizate, îţi umplu fiinţa constituind acel ceva de neînţeles care simţi
că-ţi lipseşte acasă şi care te cheamă înapoi.
Pelerinaj scurt la monument. Accidentul s-a produs mai sus, în
creasta Arpăşelului, aşa cum au dovedit fotografiile din aparatele foto găsite
asupra trupurilor legate în corzi. Fiind „comunişti”, nu se cădea să le fie pusă
o cruce şi a ieşit un obelisc de marmură, pe care timpul îl macină încet. Nu
cred în răutatea muntelui fiindcă nu există victime ale Făgăraşului ci doar
victime ale propriilor greşeli. Îmi vin în minte cuvintele lui Alexandru Brăduţ
Şerban, el însuşi chemat la ceruri de pe panta unui munte: "Muntele nu e un
ucigaş. E e un bunic, un uriaş blând şi bun, care, din joacă nevinovată, din
prea multă dragoste îi înnăbuşă uneori cu îmbrăţişările sale pe prichindeii prea
neastâmpăraţi". Plec mai departe cu sufletul cernit căci sus, pe cumpăna apei
mai am o oprire de suflet lângă un alt monument alb. Chiar dacă timpul mă
presează, nu pot să nu mă opresc lângă placa de marmură, poartă stelară sau
tunel spre un univers paralel.
Iarna lui 2002. Am făcut revelionul la cabana Curmătura din
Piatra Craiului şi ne întorceam la Sibiu cu un microbus în habitaclul căruia se
revărsa muzica unui post de radio. La ora fixă, buletinul de ştiri aruncă
trăsnetul asupra noastră: patru orădeni sunt daţi dispăruţi în pe creasta
Făgăraşului, în zona Bâlea. Muntele e dincolo de geamul microbusului. Acolo e
Bâlea, acolo e creasta, acolo sunt prietenii noştri. Primul instinct e acela de
a opri maşina şi a urca în creastă. Ca să ce? În data de 30 decembrie cei patru
şi-au lăsat schiurile la cabană şi au plecat spre refugiul Fereastra Zmeilor,
după care n-a mai auzit nimeni de ei. Salvamontul a fost alertat după data de 1
ianuarie, răstimp în care în zonă s-au semnalat câteva avalanşe. Cunosc bine
zona şi mai ştiu ce înseamnă iarna în creasta Făgăraşului. Dacă Salvamontul nu
i-a găsit la refugiu... Refuz să mă gândesc mai departe şi îmi pun speranţa în
miracole. Până târziu, în noapte, nu pierdem nici un buletin de ştiri, apoi,
înainte de a mă încredinţa somnului, acest spaţiu volatil în care subconştientul
se poate deplasa, mă rog fierbinte... Mă visez înspăimântat pe o pantă
bulversată de troiene dintre care se ridică 4 umbre negre, învelite în blănuri.
Sunt prea înfofoliţi pentru a le vedea chipul, însă nu interacţionează cu mine
şi mărşăluiesc hotărât în susul pantei ca atraşi irezistibil spre ceva dincolo
de simţurile mele. Le ies înainte, mă agăţ de ei, dar nici nu tresar, nu şovăie
şi nu se abat nici măcar cu un pas din drumul ce-i cheamă...
Aşez cu pietate o floare galbenă lângă micul monument şi
recitesc ca pe-o litanie textul pe care-l cunosc pederost: „Când viaţa e de-abia
o picătură între minutul acesta care bate şi celălalt, îmi pare ne-nţeles şi
trist că nu privim la cer mai des, că nu culegem flori şi nu zâmbim, noi care
aşa de repede murim”.
Mă desprind cu greu şi o iau şontâc la vale pe poteca
serpentinată ce coboară panta aproape verticală spre baza fantasticului perete
de sub Turnul Vârtopel. Am spus şontâc? Da, căci în mecanismul de oase şi muşchi
al piciorului drept se întâmplă ceva. Scurte junghiuri şi flashuri dureroase au
apărut încă de la coborârea abruptă din şaua Doamnei. Le-am ignorat cu
superficialitate fiindcă piciorul nu mă trădase niciodată şi odată ajuns în
căldare, ele au dispărut total. Nici în urcuşul spre şaua Caprei n-au fost
probleme însă cum am început să cobor durerile au revenit, parcă accentuându-se.
Ce naiba mai e şi asta? Probabil o fi obosit genunchiul, căci traseul de azi nu
l-a menajat deloc. Pot să înoptez la refugiul Fereastra Zmeilor până la care nu
e mai mult de o jumătate de oră de mers dar când sufletul e înaripat, cum l-ar
putea opri lestul unui simplu genunchi? Privesc la Arpaşul Mic scăldat încă în
soare şi o vioiciune nebănuită mă ia pe sus. Oooo, cu neputinţă să mă opresc!
Îmi fac un calcul rapid: 20 de minute până la bifurcaţia spre refugiu, alte 20
până dincolo de pasajul „La trei paşi de moarte”, încă 20 pentru a traversa
căldarea la monumentul Nerlinger şi încă 20 până sus pe extenuantul vârf Mircii.
De aici traseul e la vedere şi chiar dacă urmează coborârea tare la lacul Podul
Giurgiului şi urcuşul prelung până în şaua Podragului, mai am încă lumină pentru
a ajunge la cabană fără a fi pus în situaţia de a orbecăii prin labirintul de
lespezi al căldării. Am observat că piciorul mă deranjează numai la coborâre şi,
har Domnului, nu am mult de coborât. Aşadar înainte! Termin coborârea aproape
icnind de durere, după care o iau în pas alert pe cărarea orizontală ce urmează
fidel baza peretelui monstruos, peste limbi de grohotiş în pliurile cărora mă
aştept să găsesc câteva limbi de zăpadă perenă. A fost un an ploios şi pentru
prima dată de când bat potecile Făgăraşului, zăpada e cvasiinexistentă. Nu pot
spune că situaţia nu-mi convine. Cu ochii pe minutar urc panta spre bifurcaţia
cu poteca ce coboară la refugiu şi mă fudulesc interior când scot exact timpul
estimat!
Mai departe. Pe poteca orizontală îmi regăsesc suflul şi pasul
sprinten. Nu mă mai deranjează genunchiul şi zbor nu alta trăgând aer cu nesaţ.
La Fereastra Zmeilor întâlnesc doi turişti ronţăind dulciuri şi după saluturi şi
două trei vorbe ce se cer întotdeauna când oamenii cumsecade se întâlnesc la
răscruci, o iau mai departe la picior. Vai! Poteca coboară într-o custură
accidentată şi genunchiul meu îmi rupe icnete de pe buze. Abordez sportiv
pasajul „La trei paşi de moarte”. Simt oboseala în toţi muşchii dar entuziasmul
e energie pură iar hotărârea îmi întăreşte tendoanele.
„De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Să mergi, atunci când nu mai e stăpână
Decât voinţa ce le strigă: „Sus!”...”
Şi merg! Trec dincolo de pasajul dificil şi îmi consult ceasul:
sunt în întârziere. Nu-i nimic, am pus cu lejeritate 20 de minute până la
Nerlinger şi pot scoate mai puţin. Poteca urcă, deci genunchiul nu mai
protestează. Pot forţa, deci forţez. Pe tricoul transpirat ce mi se lipeşte de
spinare simt răcoarea serii. Crestele sunt încă însorite dar aerul nu mai e
acelaşi. În văile umbrite deja e rece şi procesul de inversiune termică iscă
primele rafale ale vântului de seară ce aduce norii pe creastă. Un astfel de nor
mă ajunge din urmă şi mă trezesc învăluit în plapuma lui albă şi rece. Îmi scot
polarul protector, promiţând căldură şi continui pe poteca al cărei orizont se
restrânge la doar câţiva metri. Ar fi trebuit să fiu deja în căldare dar prin
ceaţa lăptoasă nu-mi dau seama unde sunt. Mă uit îngrijorat la ceas: pasajul
ăsta s-a întins cu mult peste limita de timp prevăzută. O senzaţie leşioasă de
foame profundă, la nivel de celulă, îmi taie rădăcinile. Îmi promit fructe
uscate la Nerlinger şi cu gândul la festin continui ciclul paşilor. Urcuşul se
termină într-un perete pe care sunt nevoit să mă caţăr fără a vedea finalul.
Nu-mi aduc aminte de acest pasaj. Oare am deviat? M-am rătăcit? Asta mi-ar mai
lipsi. Totuşi, până aici poteca a fost clară şi n-am avut dubii nici un moment.
În plus, în porţiunea asta nu există bifurcaţii. Deasupra e Arpaşul Mic, dincolo
de care începe creasta nemarcată şi prea puţin umblată a Vf. Museteica, pe care
o cunosc dintr-o tură mai veche. Atunci am avut parte de o rafală de ploaie ce
ne-a obligat să ne refugiem la Fereastra Zmeilor şi fiindcă simţurile îmi sunt
captive în închisoarea strâmtă a ceţei, îmi permit evadarea în amintiri. Anul
2005. Tot august...
… pentru ochiul orasanului
refugiul nu este mai mult decit un garaj de tabla, pentru mine insa e imaginea
desfatarilor alpine: aici am baut sampanie cu Barbatu in 1995 si tot aici mincam
acum placinta cu mere de la Mike care plateste astfel pentru toate expresiile
deocheate cu care ne-a veselit pe drum. Somn voluptos sub darabana ploii apoi,
dupa 3 ore scurse ca un minut, trezirea cu sulita de foc a soarelui strecurata
prin fanta usii.
Imi cresc arcuri in talpi si navalesc pe usa
afara. Norii patrund buluc in caldare ca o turma de mioare haituita de ciini, se
disperseaza, devin cirpe sub bisturiul razelor de soare si incerc sa surprind
aceasta metamorfoza pe pelicula luptind cu imboldul de a profita de clementa
naturii si de a lua-o la picior spre crucea alba ce marcheaza virful Arpasul
Mic.
Ne impachetam la repezeala. Corina varsa
lacrimi de crocodil: si-a aruncat sacul de dormit la soare pe o stinca si acum,
cind sa-l vire in rucsac, a observat ca tocmai a sugativat o mica baltuta
cuibarita in gavanul pietrei.
Ziua e pe sfirsite asa ca, fara fasoane, urcam
de-a dreptul spre virf pe un jgheab pe care-l identificam cu greu jucindu-ne
de-a v-ati ascunselea cu norii. Foalele plaminilor bat sa se sparga, gambele
devin dure iar de sub talpile Vibram lespezile curg la vale, instabile. Dar
iata-ne sus ! Uriasa iluzie ! Nimic mai efemer si inutil ca o culme batuta de
vint si muiata de plafonul jos al norilor, un pretext pentru coborirea abrupta
ce-ti infige degetele dureros in virful bocancului.
Providential gasim chiar pe
creasta de legatura cu virful Buda o mica depresiune strajuita din toate partile
de pereti, cam in panta dar in acest decor ostil, paradis al camparilor.
Intindem corturile si ne bucuram de spectacolul de lumini si nori al apusului,
sus pe virful Arpas. Cita grandoare ! Cit de laudaros e Retezatul atunci cind
isi expune fara retinere peisajele superbe, cit de impudica e Piatra Craiului
atunci cind se lasa admirata nuda, cit de lipsit de mister e Bucegiul oferind
totul vederii pe platourile dezgolite! Pe linga ele Fagarasul e inteleptul care
nu-ti ofera nimic, care pare tern, pe care il descoperi acasa dupa 2 luni cind
simti ca ceva iti lipseste, cind te sufoca orasul si ti-e rusine si nu mai vrei
sa traiesti asa, atunci te apuca un dor nebun de crestele lui, atunci abia
realizezi cit e de mare si vertical …
Amintiri, plute de salvare inscufundabile.
Monumentul Nerlinger ce-mi apare în faţă mă readuce brutal în prezent. Sunt
uluit: când am traversat căldarea? Mă uit la ceas şi brusc realizez că am
reintrat în grafic. De fapt, realizez că am fost tot timpul în grafic, doar că
din cauza vizibilităţii reduse m-am imaginat altundeva. Trebuie să mănânc. Chiar
dacă voi îngheţa, am promis că-mi voi recompense celulele ascultătoare şi-apoi,
oricum urmează urcuşul greu până pe Vf. Mircii, pe pantele căruia voi produce
căldură suficientă.
În timp ce papilele gustative intră în extaz,
probabil acelaşi nor ce l-a ascuns pe vremuri pe nebunaticul Jupiter atras de
frumuseţea lui Io, se destramă dezvăluiind sub mine oglinda lacului Buda, exact
acolo unde trebuia să fie. Toate aceste mici detalii sunt în stare să mă
remonteze şi profitând de ultimele raze ale soarelui ce stă să scapete dincolo
de Vânătoarea lui Buteanu, o iau încet în sus, urmărit de umbra ce urcă panta în
urma mea. Greu. După prima sută de metri îmi dau jos polarul. Chiar dacă vântul
e mai rece decât mi-ar fi plăcut, cât timp sunt în mişcare nu e nici un pericol.
Îmi fixez ca reper următorul stâlp de marcaj şi-mi impun să urc până la el fără
pauză, îl ajung şi îl iau ca reper pe următorul. Nu mă mai interesează ceasul.
Orice ar fi, până la Podul Giurgiului voi ajunge pe lumină iar de acolo până în
căldarea Podragului, în care trebuie să se vadă luminiţele cabanei, răzbesc şi
cu ochii închişi.
Sus mă iau în primire alte rafale îngheţate.
Înainte de a coborâ, îmi pun iarăşi polarul. Lacul se vede sub mine mic şi
albastru ca cerneala. Pe malul lui sunt întinse câteva corturi. Ce n-aş da să
pot înopta acolo! Îmi fac curaj: trebuie să plec.
La primul pas în jos, genunchiul ce părea că
s-a cuminţit mă fulgeră cu o durere ascuţită. Nu e de glumit. Încerc să nu las
greutatea pe el şi aproape sărind într-un picior, ba ajutându-mă şi cu mâinile
acolo unde bolovanii mai mari îmi permit, încep lunga coborâre către omuleţii
punctiformi din fundul hăului. Dacă până acum mai speram că piciorul se va
întrema după o noapte de odihnă, mi-e din ce în ce mai clar că mâine, în loc să
urc pe Moldoveanu, o voi lua direct către casă. Într-un fel mă mângâi cu faptul
că voi coborâ pe la Turnuri pe valea pe care acum 17 ani am urcat prima dată în
Făgăraş şi la cabana în care apoi am petrecut câteva revelioane de pomină dar nu
pot să nu fiu îngrijorat când mă gândesc că tot drumul va fi la vale, aşa cum
nu-i place genunchiului meu. Măcar de-aş avea o faşă elastică! Am fost poate
prea optimist atunci când am plecat în această tură fără nici un fel de trusă de
prim ajutor. În rucsacul meu utilat parcimonios nu găsesc decât sacul de dormit,
două trei piese de lenjerie, polarul, o geacă de goretex şi ce a mai rămas de
mâncare pentru ziua de mâine. Să ajung numai la lac! Toată voinţa mea e
concentrată în aces unic deziderat şi urmăresc exasperat încetineala cu care
omuleţii dintre corturi se fac din ce în ce mai mari.
Cu fiecare pas junghiurile din genunchi
sporesc. Măcar de-aş avea un toiag! Sunt singur aşa că pot slobozi mici strigăte
de durere ce parcă mă mai alină. Să ajung numai la lac!
Odată cu înserarea ajung pe malul lacului.
Lângă corturi un primus sâsâie pe sub oale şi doi trei tineri îşi fac de lucru
pe lângă ele. Ne salutăm.
-Încotro? mă întreabă unul.
-La Podragu.
-Nu mai e mult. Dar de unde veniţi?
-Din Scara.
O vreme nu zice nimic, apoi, probabil realizând
distanţa se miră vizibil. Să-i spun că sunt terminat şi că forţând, m-am
descalificat singur? Mi-e ciudă …
-Noi mâine vrem să ajungem în Bâlea. Putem?
-Nu ştiu cum mergeţi, dar distanţa nu e mare.
În mod normal, în trei ore ar trebui să ajungeţi.
Ne urăm cele bune şi pornesc mai departe. De
aici poteca urcă uşurel. Contrar aşteptărilor, genunchiul a început să doară şi
la urcuş. Stomacul mi-e gol. Nu mai pot. Trebuie să mănânc ceva, orice. Scot un
măr şi-l mestec încet. Mă voi târâ cumva până la cabană însă nu ştiu în ce hal
voi fi mâine. Poate mă ajută cineva cu o faşă elastică. Plec mai departe
încetişor. Hai! Hai până în şa!
Mărul s-a volatilizat şi digestia odată pornită
îmi accentuează şi mai tare foamea. În şa mă las din nou pe iarbă şi deschid un
pachet de biscuiţi. Poate să pară straniu dar cu toată îngrijorarea, sunt
fericit. Omul nu trăieşte doar cu biscuiţi şi mere, ci şi cu trăiri şi senzaţii,
capitol la care Făgăraşul mă alimentează din plin. Îmi masez genunchiul bolnav,
îmi încalţ bocancii şi încep coborârea spre cabana de piatră din căldare.
Seara se transformă cu repeziciune în noapte.
În mod normal coborârea nu ar dura mai mult de 15 minute însă sar de-a dreptul
într-un picior şi asta mă întârzie. Pe cărare merge cumva dar când ajung la
lespezi trebuie să-mi folosesc şi piciorul bolnav. La naiba! M-am rătăcit. Tot
cu ochii la vârful bocancilor am uitat să urmăresc marcajul şi sunt pe fundul
căldării, printre lespezi, lipsit de vizibilitate. Nu e prima dată când mi se
întâmplă: am mai păţit-o o dată în ceaţă. Cam ştiu pe unde e drumul şi înaintez
cu viteza maximă de care sunt în stare până când, undeva sub mine zăresc
luminiţele cabanei. Ion Udrişte Olt îmi răsună din nou în trompa lui Eustache:
“După moarte
omul speră să ajungă în Nirvana
Fericirea-n
munte este când, trudit, zăreşti cabana.”