Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Munții Carpați - Trei zile pe lângă Herculane

Bookmark and Share

Trei zile pe lângă Herculane
Dinu Mititeanu, corespondent la revista Munții Carpați


...pe lângă Herculane. Căci nu am mers acolo "în" Herculane să ne tratăm "reuma"! Din fericire nu avem așa ceva, în ciuda zilelor și nopților de iarnă - nu puține - pe creste carpatine. Am sosit la Herculane ca să plecăm de aici spre Godeanu - Retezatul Mic - Custura - Gruniu - Tulisa. Dar, după cum veți vedea, din Retezat n-am "tulit-o" spre casă prin Lupeni ci peste Păpușa - pe la Baleia - Pui. L-am fi jignit pe Măria Sa Retezatul dacă nu am fi intrat să-i prezentăm omagiile noastre.
Dar nu puteam doar trece prin Herculane; știam că avem atâtea frumuseți de văzut în zonă și le-am dedicat - unora - 3 zile. Căci, atunci când, prin '88 sau '89, cu Radu, am parcurs traseul în sens invers, venind de la Cândetu - Straja, n-am trecut nici măcar prin Herculane; am zărit de sus clădirile stațiunii, printre copaci, căci Radu era hotărât să urmăm "banda roșie" până în gara Herculane, ceea ce am și făcut... Mai ascultă omul și de copilul său, nu doar de nevastă...

Sâmbată 16 august 2003. Aici, zi caniculară. Vom afla pe creasta Godeanului, peste câteva zile, de la alpineții întâlniți (ce bucurie!), de tragediile din Făgăraș și Bucegi - ce tristețe! D-zeu să-i odihnească. La ora 10, un maxitaxi ne depunea lângă statuia lui Hercule. Ne-am lăsat rucsacii la pensiunea bisericii romano-catolice, unde erau cazați doi tineri dragi nouă, care ne așteptau. Mai mâncam ceva, mai studiem hărțile noastre și a lor și pornim înapoi, cu maxitaxi până la fabrica de var. Ținta: CHEILE PROLAZULUI - FEREGARI, marcaj bandă galbenă. Ne luam apă de la izvor, unde era "coadă": mulți tineri cățărători și aparținători urcau la trasee. Ne mirăm că... de fapt nu găsim "chei" ci un vâlcel ce urca susținut. În curând dăm de pereții cu trasee, unele inscripționate (discret) cu nume/ grad de dificultate, altele nu. O zonă minunată, cu stânca fierbinte, dar și cu multă verdeață / copaci/ umbră pentru "spectatori". Noi însă nu așteptăm legarea cățărătorilor în coardă, căci în "ghid" scrie că avem de mers 10 ore peste DOMOGLED. Aprecieri "din burtă", căci am facut - mergând lejer - 6 ore. Urcam în bocanci, gândind că tropăitul lor va anunța viperele, din vreme, să se retragă. Nu aveam nici jambiere, nici pantaloni lungi. Dar - spunea cineva în glumă - că nici ăștia nu ne-ar fi apărat, căci viperele sar la gât!!
Din păcate - liliacul pitic - despre care învățasem și pe la școală - nu era acum înflorit. Dar zona, pinii, vegetația, erau ceva nou pentru noi, aveau un "aer sudic". Ne așteptam să vedem în zare... Mediterana. Glumesc! Dar am văzut, de pe Domogledul Mic, Dunărea și stațiunea. Și mi-am amintit versurile lui Heinrich Heine:
"Eu vă las saloane lucii,
scumpe doamne, domni. M-am dus.
Eu mă urc în vârf de munte
să mă uit la voi de sus...".
Hotărâm să nu coborâm pe marcajul BG, ce ne-a condus până aici, ci să facem un ocol pe TR, apoi pe CA, pentru a vedea mai jos și CHEILE JELERĂU. O albie uscată a unei foste văi, frumoasă, ciudată, greu de descris, greu de uitat. Dăm și de un izvor, binevenit, amenajat. Apoi părăsim "cheile" și curând, poteca ne scoate la Crucea Albă. E un fel de Amvon, de unde ai stațiunea "la picioare". Totul ar fi minunat dacă locul nu ar fi pângărit cu zeci de pet-uri și alte ambalaje și cu zeci de nume vopsite pe stâncă.

Duminică 17 august. Pornim, nu prea devreme (amicii erau "la odihnă"), per pedes spre "Șapte Izvoare Calde", să vedem "atmosfera". Înghesuială, claxoane, mașini pe ambele părți, corturi înghesuite între balustrada șoselei și râpa dinspre Cerna, oameni pe malul apei, pe bolovani, pe cearșafuri, printre gunoaie. La "Șapte Izvoare", multe tarabe și înghesuială și mai mare, în bazinele cu apă caldă, oameni de diverse "gabarite" se bucurau că au prins un loc.
Noi părăsim "spectacolul" și urcăm pe Ogașul lui Roșet, spre CASCADA COCIU, pe marcajul PR. În nici 2 ore suntem lângă ea. Cam "anemică", dar totuși frumoasă, înaltă, în trepte... O admirăm, dar... încă n-o putem poza /filma, căci o familie se înstăpânise acolo, chiar unde "ateriza" apa. L-au rugat pe Ștefan să le facă poze, inclusiv cu cățelul lor în brațe. Apoi, tacticoși, și-au desfăcut "de-ale gurii". Și mâncau, mâncau. Și nu erau nici fotogenici. Am așteptat, politicoși, dar... și-au început siesta. Atunci, eu, care între timp urcasem pe lângă cascadă, mai sus, până unde începea pericolul de alunecare, am aruncat o creangă. Au înțeles "mesajul": că ar putea urma și pietre așa că, în fine, și-au mutat prețioasele și durduliile popouri. Nu le-am zis nimic de ambalajele rămase, nu știam sigur dacă e vreunul și de la ei, dar le-am adunat spunând cu voce tare: "Am venit să pozăm /filmăm cascada, nu gunoaie!" și apoi am plecat nepoliticoși, fără "la revedere", căci nu doream să-i revedem.
Mai parcurgem apoi, pe jos, pe o căldură infernală vreo 4 km spre amonte; apoi ne ia un tânăr amabil în mașină și ne duce până la "Km. 12" (în ghidurile vechi scrie "Km. 14"), la Motel Dumbrava. Nu vrea bani, căci și el cu amicii săi făcuse ce urma să facem noi și ne dă și sfaturi.
Pornim prin pădure, spre CHEILE ȚĂSNEI. Marcaj bun, CA. După circa 30 min, ajungem la un Amvon, o strungă. Superbă priveliște! Poze, poze! Merita urcat și doar până aici, dar e păcat să nu continuați. Se coboară în "Chei", poteca e stâncoasă și ne mirăm că sunt și urme (baligi) de animale. Dăm de o zonă mai blândă, mai la orizontală, dar tot faină, unde găsim și apă. Firul ei e tot mai bogat, pe măsură ce urcăm. Apoi, îl părăsim, urcând spre stânga. Pozăm Canionul ce-l bănuim pe firul apei, mai sus, de care știam și din revista Munții Carpați. Ajungem după nici 2 ore de la plecare la... Moara Dracilor. Ce surpriză! Ce loc de vis! Ne spălăm/ răcorim, apoi coborâm să vedem moara. Miroase a făină! E funcțională! Nu îi trimitem apa pe "canalul de fugă", dar învârtim instalația cu mâna. Văzusem așa mori - cu ax vertical și cu cupe orizontale, doar la Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. Vom afla apoi de la un localnic: urcă pe aici cu caii cu sacii cu porumb, cei care "fac agricultură" pe acest versant, departe de valea Cerna, undeva mai lateral de potecă... Cei din vale aveau mori acolo, înainte de a se construi barajul actual din amonte de Șapte Izvoare Calde (lacul a acoperit cele Șapte Izvoare Reci de pe harta mea veche). Filmăm moara, instalația. O admirăm și îmi amintesc de japonezii care le admirau pe cele din Dumbrava... Ce bine că în România au mai pozat și "de bine"!
La coborâre, nu uităm să facem o incursiune pe firul apei - pe care l-am părăsit la urcare. E tot mai spectaculos, pereții tot mai apropiați și mai înalți, cascadele tot mai greu de trecut. La una dintre ele, mă descalț de bocanci, o iau pe Marlene pe umeri, înaintez încet prin apa până la brâu și o depun cu grijă - de ea și de cameră! - deasupra cascadei. Apoi, în timp ce ea filmează, eu mai urc una, prin șuvoiul apei. Păcat că nu pot lua și camera. Mai merg puțin și... în fine văd și Marea Cascadă, pe care o știam tot din revista Munții Carpați, cascada pe care autorii articolului și pozelor au coborât-o în rapel. Ce spectacol! Ce răcoare!

Luni 18 august. Ne despărțim de Ștefan și Oana, care mai sunt încă "în scutece" când, cu rucsacii mari în spate ieșim pe ușă. Ne mai cumpărăm pâine pentru 6 zile și încă unele alimente. Ne urcăm în maxitaxi pentru cei 6 km până la Șapte Izvoare Calde, apoi, pentru cei încă 6 km asteptăm o ocazie. Ne ia după 10 minute o dubiță, a celui de la gospodaria căruia (aval cu puțin de motel Dumbrava) cumpărasem pere cu o zi înainte. Lăsăm la casa lui rucsacii, mergem cam 800 m înapoi, trecem podul și pornim pe CR, marcaj bun și aici 1 oră spre CASCADA VÂNTURĂTOAREA.
Familia de la baza ei - alta decât cei de ieri, dar tot cu cățel - așa e de "bon ton" mai nou pe multe poteci - a plecat însă la scurt timp după sosirea noastră. Așa că profităm și... facem câte un duș sub cascadă. Chiar duș, căci partea finală e "în surplombă", departe de perete. Urc eu primul (Marlene filmează!) cei câțiva metri până lângă baza ei, dar nu pot intra sub duș căci nu mai am prize la picioare, risc să alunec. Însă - cum spunea un titlu de film: "Cineva, acolo sus, mă iubește"! Vântul mută dușul cu 1-2 m spre mine. Se repetă și pentru Marlene; e și ea iubită! Fiecare am remarcat și admirat "curcubeul", vizibil doar de sub duș! O mai filmăm și din alte unghiuri, de sub surplombă, în "contre-jour", apoi, la plecare și de mai departe, să-i prindem și jumătatea superioară ce se scurge pe perete. Știm că poteca duce mai departe, până în creasta Munților Cernei, pe Cicilovete, dar noi avem alte planuri. Ne întoarcem, ne luăm rucsacii, mai parcurgem 1 km până la motel Dumbrava (km 11, 9). Mâncăm câte o ciorbă. Spre surprinderea noastră, ospătarul ne dă sfaturi utile despre planul urmator. Lăsăm rucsacii mari și pornim spre CHEILE PRISACINEI. Impresionante! Fantastice!
Urmăm șoseaua spre amonte, fix 1 km (până la km 12, 9) și trecem Cerna spre stânga, pe un pod de lemn. Imediat drumul se bifurcă: spre stânga (PG, spre creastă, Vf. Arjana), vedem un izvor amenajat, primul cu apă rece. Îl vom urma spre seară. Acum urmăm BG, spre dreapta, pe o potecă paralelă cu Cerna, cam la 100-150 m de firul apei, prin pădure. Trecem pe lângă două gospodării; multe prune și mere în pomi și foarte multe pe jos. După cam 25 minute trecem peste firul de apă ce vine prin micile CHEI ale DRASTANICULUI, apoi în încă 5 minute ajungem la Cheile Prisacinei. Remarcăm și aici o moară în bună stare. Poteca e destul de vizibilă, dar după 10 minute marcajul părăsește valea, urcând pe versantul din stânga noastră. Pe acolo vom coborî... dacă le vom putea parcurge pe fir, până la capătul de sus, unde pe hartă figurează o altă moară.
Există încă multă vegetație, copaci, care cam ascund versanții, pereții ai căror înălțime "ca a celor din Cheile Bicazului" cum scrie într-un ghid, o vedem totuși. Nu avem echipament adecvat; din loc în loc, ca să nu ne udăm bocancii, ne descălțăm și înaintăm prin apa până la brâu. O cascadă mai mare, o ocolim prin stânga. Pereții sunt tot mai înalți, devin mai apropiați, mai netezi, cheile devin canion. Tot mai multe zone de cățărare. În unele locuri facem echilibristică pe trunchiuri de copaci aduse de ape și vădit folosite ca "amenajări" de către cineva; le mulțumim în gând! Într-un loc, pentru a depăși o cascadă, pe un bloc de cam 5-6 m de lângă ea, găsim montate "ajutoare": un fel de scărițe din cordelină, fixate cu spituri. Încerc să trag cât mai puțin de ele, să mă ajut și de stâncă, cu cheie de picior în fisura dintre bolovan și perete. Uf! Sunt sus, îi dau o mână și Marlenei. O altă "chestie" similară o trecem cu ajutorul unui trunchi de copac pus vertical, care are o binevenită "furcă" în care calc pentru a prinde priza salvatoare de sus. Undeva (nu am notat succesiunea, dar locurile "le văd" clar!!), un alt copac e fixat invers: înțepenit cu rădăcinile într-o fisură de sus și îmi era teamă să nu aterizez cu el cu tot în lacul pe care îl traversasem tot pe o bârnă balansândă, sprijinit cu palmele pe peretele alăturat.
Canionul e tot mai întunecat, tot mai greu de filmat/ pozat (din întâmplare aveam film de 100, aici ar fi trebui de 400 sau trepied!). Dar ne preocupa faptul că acest canion nu se mai termina; suntem de 2 ore în el. Și dacă dăm peste un obstacol de netrecut? Ne vom putea întoarce, dar va fi mai greu, nu ne surâde o "înfrângere".
Dar iată și surpriza!: o construcție mică lângă firul apei și două scări de lemn ce duc afară, la soare. E o minihidrocentrală! Uite cablul ce nu știm unde duce, din copac în copac, undeva la vreo casă/ câteva case din sătucul Prisacina probabil, în care accesul din Valea Cernei se face pe un drum ocolit. Ne îmbrățișăm, ca după un traseu de cățarare. Suntem încântați de ce am văzut. Suntem fericiți.
De apa și răcoarea din acest impresionant canion (nu ne așteptam la atâta frumusețe și sălbăticie!) ne vom aminti și peste ani, dar mai ales în zilele următoare, pe crestele cu iarbă pârjolită și cu izvoare secate.
Am scris cele de mai sus cu speranța că vă voi stârni dorința de a vedea cu ochiii voștri dacă nu cumva sentimentalul Mititeanu a exagerat.
Îmi pare rău că nu am urcat și în Amfiteatru, că nu am întâlnit alpiniști cunoscuți sau membri în cluburile bănățene cu care să discut despre prieteni comuni. Am aflat însă de pe liste că unii sunt/ au fost prin munți mai depărtați și m-am bucurat.
Îmi pare și rău și bine că au mai rămas frumuseți în zonă pentru care să revenim să le vedem, să revedem unele din cele văzute acum, comori greu de descris, dușuri binefăcătoare pentru sufletele noastre flămânde de natură, de frumos.
Am scris această relatare pentru cei care trăiesc departe de această zonă mirifică și încă nu au vizitat-o, zona în care timișorenii/ bănățenii sunt acasă. Pe bănățeni îi invidiez și le cer scuze dacă am greșit ceva în descriere.
Autor: Dinu Mititeanu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 12305, Ultima actualizare: Vineri, 29 Aug 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CERNEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii