Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Știrile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Munții Carpați - 4 zile lungi și fierbinti, pe creste

Bookmark and Share

4 zile lungi și fierbinti, pe creste
Herculane - Baleia
(surse de apă, poteci, marcaje, orientare, câini...)
Dinu Mititeanu


Motto: Călătoria de o mie de mile începe cu un pas. (Lao Tse)

      Doar când ai ajuns la destinație și privești din nou harta sau revezi cu ochii minții tot traseul parcurs (creste, vârfuri, șei, platouri) abia atunci realizezi adevărul de mai sus, faptul că pasul furnicii umane poate duce departe, chiar dacă greutatea din spinare, raportată la cea a corpului nu se compară cu raportul dintre greutatea furnicii și a sarcinii pe care o duce.

      Luni 18 august 2003, spre seară, ne întorceam fericiți din ultima și cea mai spectaculoasa tură din Munții Cernei, Cheile Prisacinei. Înainte de a trece podul de lemn peste Cerna, de la km 12, 9, Marlene are ideea să căutam un loc de cort pe traseul pe care urma ca în dimineața următoare - pe răcoare - să pornim spre creasta Munților Cernei - către frumoasa Arjana. Așa că urc 15 minute pe drumul marcat cu PG și mă întorc cu vestea cea bună: locuri faine de cort, izvor și 1-2 gospodării de unde probabil putem lua și lapte. Sigur că asta ne surâde mai mult decât a pune cortul lângă șosea, lângă motelul Dumbrava, unde ne lăsasem rucsacii mari. Un km până acolo, unul înapoi și, pe înserate, cortul era montat pe un fânaț cosit, lângă căpițe, sub un cireș. Ne spălăm la izvor, ne luăm apă, eu mă duc după lapte la casa din apropiere. O bătrână și două domnișoare potolesc câinele. Fetele - eleve la liceu în Herculane - sunt în vizită la bunica. Ne vor aduce ele laptele, după ce vor mulge vacile. Vom afla că și părinții lor sunt "la oraș". Înțelegem situația, dar ne apucă tristețea că și această gospodărie va fi peste o vreme părăsită, așa cum am întâlnit multe - chiar sate întregi - în Apuseni; mor satele o dată cu bătrânii. Ne amintim de Cheia, satul din amonte de Cheile Râmețului și de altele...

      Etapele parcurse. La ora 7, la 20 minute după răsăritul soarelui, suntem cu rucsacii în spinare, așa cum vom face și în următoarele 3 zile, cu plus sau minus 5-10 minute și vom monta cortul după 12 ore, la ora 19 plus sau minus 5-10 minute. În ultima zi chiar după 13 ore!
      Desigur că nu am mers fără opriri, am făcut pauze de circa 10 minute cam la o oră și chiar mai des și câte 3-4 mai lungi, din cauza greutății rucsacilor (căram și câte 2 l de apă fiecare, căci nu știam dacă și unde e următorul izvor), din cauza căldurii: o simțeam și acum, în pădure, la umbră - transpirația curgea în șiroaie de pe noi. Dar arșița va fi cumplită la gol alpin, mai ales în prima zi, între Arjana și Vf. Craiova, căci n-a adiat pic de vânt. Am făcut opriri și ca să savurăm / filmăm peisajul, depărtările. Și ca să ne bucurăm de întâlnirea cu montaniarzi; cei mai mulți dintre ei erau alpinetzi. Căci cehii - întâlniți și în grupuri mici dar și un grup de peste 20, pe Moraru - nici nu aveau de gând să se oprească, să schimbăm informații, impresii. Salutau / răspundeau la salut, ca niște roboți, și atât.

      
Locurile noastre de cort. Prima noapte în penultima șa dinainte de Vf. Furca Craiovei, de unde am admirat și apusul și răsăritul. A 2-a pe malul Lacului Scărișoara, unde colegii de listă, Adrian Popovici și Mihaela îl aveau deja montat pe al lor, și apoi au mai apărut două corturi, dar nu lângă noi. Ei veneau din Țarcu și - după o incursiune pe celebra Platformă Borăscu - au mers o vreme "pe urmele noastre" - și apoi au coborât în Valea Cernei (Cernișoara), pe Plaiul Mănesei.
      În a 3-a seară am montat cortul pe granița Parcului Național Retezat, dincolo de Șaua Plaiului Mic, la 30 minute sub Vf. Custura. Acolo, în acea zi superbă, pe acel vârf în care te simți între cer și pământ și unde am stat mai mult de o oră, am hotărât să nu continuăm spre Gruniu - Lazăru - Tulișa ci s-o cotim spre Păpușa - Porțile Închise. A 4-a seară am pus cortul lângă... cabana Baleia, mânați de sete, căci ultimul izvor pe lângă care trecusem a fost în... după masa precedentă: Izvorul Bolboroși, de lângă Scocul Dragșanului. În Șaua Gorovei, unde am fi dorit să punem cortul, izvorul ce arăta așa de fain de la distanță, era uscat complet! Pe o săgeată scria: "spre cabana Baleia, 2 ore". Am făcut... 50 de minute! Lângă izvorul cabanei ne simțeam ca și cămilele într-o oază din deșert!
      După cum vedeți, obiceiul nostru este ca înainte cu 3-4 ore de ora montării cortului, când deja nu mai e foarte cald, să ne spălăm la un izvor/ pârâu, să ne umplem bidoanele (2+2 litri) cu apă și apoi, pe înserate să punem cortul într-un loc fain, la adăpost de vânt, dar nu departe de creastă/ traseu. Preferam un loc de unde soarele să ne spună/ să-i spunem "noapte bună" și "bună dimineața!". Și - dacă pica roua - nu așteptam uscarea cortului; doar îl scuturam și îl uscam într-una din pauzele mai lungi.
      
      
Surse de apă. La urcare, suficiente. 1. Imediat după trecerea Cernei, la ramificația traseului nostru PG spre Arjana de BG spre Cheile Prisacinei. 2. La 15 minute mai sus. 3. După circa 1, 15 ore de urcuș, lângă niște gospodării (care ne-au impresionat: lanuri de porumb, grădiniță de zarzavat, pomi fructiferi, multe animale...). 4. Posibil în satul Prisacina, dar noi am trecut fără să căutam/ întrebăm.
      Pe creastă. Vi le semnalez doar pe cele din traseu, nu pe cele la care trebuie coborât mai mult.
1. Marcajul PG ne-a scos, după 4, 30 ore de la plecare, într-o șa, la est de Arjana. De acolo, o potecă ne conduce spre dreapta, pe versantul sudic al Vf. Cușmița, în 10 minute, la un izvor amenajat deasupra unei stâane.
2. După Vlașcu Mic, la izvorul Văii Iuta, deci pe versantul dinspre V. Cernei.
3. Sub Vf. Cailor, unde poteca face o mare curbă spre dreapta, este un izvor al Văii Craiova. Acum era cam anemic, lângă potecă; mai jos, mai viguros.
4. În curând (după ce facem iar o curbă, dar spre stânga), pe poteca de sub Vf. Dobrii (izvor al V. Mihocului, afluent al Olănelului), un izvoraș mai anemic (în acest an foarte secetos!).
5. Apa Râului Șes e mocirloasă, nu e potabilă. Noi nici nu am traversat-o, cum e indicat în unele ghiduri, spre Vf. Tucila, ci am mers pe "interfluviu" - direct spre Vf. Godeanu.
6. La est 2 minute de Lacul Scărișoara, izvor fain, nu e necesar să luați apă din lac.
7. Izvor fain chiar în potecă, în dreptul Vf. Gârdomanu, vârf pe care marcajul îl ocolește.
8. Izvorul Bolboroși! Și el foarte fain, dar... e risc de a trece pe lângă el dacă nu știi, cum am pățit și eu prima dată! Când urci din Scocul Drăgșanului spre acea zona plată de pășune unde e una dintre stânele Drăgșanu, de la stâlpul de marcaj de la mijlocul pantei, izvorul e la circa 100 m spre dreapta!. Era puternic și pe seceta aceasta! N-ar strica să fie semnalat cumva pe acel stâlp! De aici mai avem 1, 20 ore până în Șaua Plaiului Mic. Cât trebuie să cobori de acolo până la izvorul dinspre cabana Buta, nu scriu căci n-am mai fost pe acolo de vreo 15 ani.
      Am mai întâlnit câteva izvoare la coborârea de pe Vârful numit Piatra Scărișoarei pe harta lui Dănuț Călin din revista Munții Carpați, vârf numit Bulzul pe harta Dimap și pe a lui Gh. Niculescu din colecția Călăuza Turistului, 1967. Însă zona e cam mlăștinoasă, așa că apa luată de acolo "pentru orice eventualitate" - am aruncat-o când am văzut Lacul Scărișoara și am hotărât să coborâm la el.

      
Starea marcajelor, potecilor. Orientarea. În zona de creastă a Munților Cernei nu am găsit nici un fel de marcaj. Doar un semn BR lânga cel PG în șaua de la est de Arjana, apoi un semn "anemic", o BR sub Vf. Olanul. Mai departe iar nimic, până la Vf. Godeanu, unde găsim urme vagi. Primul stâlp de marcaj găsit e pe parcursul de ocolire a Vf. Micușa. Apoi apar și semne noi de marcaj; nu mai avem probleme.
      Poteca turistică până la Vf. Godeanu nu există! Sunt zone unde marcajul urmează o potecă ciobănească. În unele zone, unde acestea ocolesc un vârf, poteca revine în creastă, dar în alte locuri ea este de fapt o "lăsătoare", poteca ce coboară spre o stână sau spre un sat! Așa se întâmplă (am pățit-o acolo cu Radu prin '88 sau '89) când se merge spre Arjana - Herculane: din șaua de după coborârea de pe Vlașcu Mare o potecă foarte clară duce spre dreapta. Nu o urmați!! Nu revine în creastă. Acolo am întâlnit cea mai fioroasă haită de câini de când umblu pe munte; voi reveni la asta.
      Sunt locuri unde o potecă foarte clară dispare pur și simplu la un moment dat! De pildă după Vf. Cailor. Dar urcând / traversând culmea din stânga (Piciorul La Mlaci), vom găsi apoi iar o potecă clară, ce ne duce, pe sub Vf. Dobrii, spre Curmătura Olanelor, unde se termină Munții Cernei și încep Munții Godeanu. În foarte multe locuri se repetă "povestea".
      Unele vârfuri se urcă până sus. Exemplu vârful "1800", ultimul înalt înainte de Vf. Craiova (pe harta noastră nu are nume), Vlașcu Mic și Vlașcu Mare, dar majoritatea se ocolesc pe unul din versanți. Inflexiunile crestei, vizibile pe hartă, ne ajută. Desigur și traseul desenat pe hartă, dar nu întotdeauna. De exemplu, pe harta lui Dănuț Călin, din Munții Carpați nr. 24, primele două vârfuri după Godeanu (unul e Vf. Mocirliu) se trec peste vârf, pe când, în realitate, o potecă clară le ocolește pe versantul dinspre Lacul Godeanu, adică prin dreapta în sensul de mers vest-est.
      Poteca spre Baleia: nu fusesem pe ea până acum. Am zis s-o facem măcar o dată în viață. Și nu regretăm (regretăm doar potecile, munții în care încă nu am fost). Aici am găsit cea mai lungă zonă parcursă de mine din piatră în piatră, din semn în semn (Bine marcată, dar ciudat: banda roșie e încadrată într-un dreptunghi alb! Am crezut inițial că e limita Parcului.).
      Și apoi am intrat în jnepeni!! Tot mai înalți și mai groși pe măsură ce coboram! Norocul nostru a fost că poteca era eliberată: cu drujbe și fierăstraie de mână, într-una din verile trecute, de o trupă studențească, după cum ne-a spus un pădurar de la Baleia. Altfel ar fi fost imposibil de trecut, sunt așa de deși și de îmbărligați, încât, dacă ne-am fi întâlnit cumva pe acolo cu un urs, nici noi nici el nu am fi putut să ne dăm la o parte și să-i spunem politicos celuilalt: "Poftiți vă rog, Dvs. mai întai!" Dacă poteca nu era degajată, ar fi trebuit să ne întoarcem spre /în Șaua Vf. Mare - Galeșul - Pietrele sau să coborâm în/ pe Râul Bărbat. Pe această interminabilă potecă garnisită cu jnepeni, am mai făcut pauze pentru afine, să ne mai astâmpăram setea din ce în ce mai chinuitoare.
      Cabana Baleia; fusese închisă mulți ani, poate de aceea se și înfundase poteca din amonte de ea. Acum are un stăpân, cel care e proprietar și la Gura Zlata. A construit una nouă, încă nu e gata. Cea veche nu e deloc atrăgătoare și nici împrejurimile. Am vorbit cu "cabanierul" de la cea veche, care e de fapt paznic, așa mi-a spus un pădurar de la frumoasa cabană silvică din apropiere.

      
Ieșirea din munte. Nu regretăm alegerea traseului acesta, deși la Baleia nu erau mașini ca la Cârnic! Am făcut sâmbătă 19-20 km, pe drum forestier, până în primul sat, Hobița. Am găsit apă minerală rece și înghețată Napolact (de bere ne-am fi îmbătat instantaneu!) la Dănilă Forest S. R. L., dar nu am găsit mașină de ocazie. Și era o căldură.... Așa că am mai tălpălit prin praf încă 2, 5 km până în satul Râul Bărbat, unde, privind peste garduri, într-o curte, am găsit o Dacie al cărui stăpân a acceptat să ne ducă cei 4 Km (de aici era asfalt) până în gara Pui.

      
Orientarea. Dacă avem hartă (și o știm citi!), pe vreme bună, nu vom avea probleme deosebite, chiar dacă în unele zone mai greșim câte puțin. Dar pe ceață e jale! Nici busola nu ajută mult. Am vrut să iau unghiuri de marș, dar... nu ai repere clare: șei, vârfuri, creste clare, cum ai în Rodnei de pildă.

      
Peisajul. Să nu vă așteptați ca Munții Cernei să fie asemănători Făgărașului, Retezatului. Nu au creste și vârfuri semețe, ascuțite, stâncoase, nu au căldări glaciare, lacuri, râuri zgomotoase. Poate pentru unii par "banali, neinteresanți", dar au ceva "al lor", greu de definit: poate tocmai aceste diferențe, aceste "lipsuri", poate faptul că n-au poteci, n-au marcaj, că întâlnești rar câte 2-3 turiști, poate faptul că nu întâlnești urme de "porcus turisticus". Ești... la polul opus Văii Jepilor și... poate că asta o să-ți placă dragă Prietene!

      
Câinii ciobanilor. Fiind o zonă cu munți înierbați (deși în acest an iarba, pășunea, a fost în mare suferință!) întâlnim multe turme, care desigur fiecare au 6-10 câini. Și pentru că văd rar turiști... îi tratează ca pe agresori ai turmei "lor".
      În precedenta mea tură, cu Radu, prin M. Cernei, coborând greșit unde v-am spus mai înainte, am întâlnit cea mai fioroasă haită de câini de când umblu pe munte! Știu multe metode și am "talent" și experiență în a trata cu câinii. Dar atunci a trebuit volens-nolens să folosim ultima metodă: ne-am așezat jos! Doar atunci le-a trecut furia și au lătrat "normal", până ce a venit stăpâna lor. Deveniseră iar agresivi când m-am ridicat să caut ceva în rucsac. Cât am stat de vorbă cu bătrâna, au fost cuminți. La plecare, bătrâna l-a prins de jujeu pe șeful haitei, dar acesta aproape că o târa după el!! N-am mai văzut așa ceva! Cred că era un câine anormal!
      Bețele turistului sunt de mare folos și pentru întâlnirea cu câini. Pot fi și "de schi", nu neapărat telescopice, dar trebuie să aveți fiecare câte două, nu doar pentru câini ci din multe alte motive, am mai scris despre asta, poate revin!).
      La întâlnirea cu haite de câini, noi, chiar când suntem doar doi, intrăm în "formația arici". Câinii, chiar dacă vin din față, trec apoi lateral și în spate, dacă văd că nu-ți pasă și îți continui mersul fără ezitare. Ei formează un "U", cu deschiderea spre înainte, deși câte unul mai face saltul prin față, trecând dintr-un flanc în celălalt. Noi continuăm să mergem impasibili, la 1, 5-2 m unul de altul, cel din față ținând/ agitând bețele spre lateral, la nivelul genunchilor, cel din urmă lateral și înapoi. Eu merg ultimul și nici măcar nu întorc capul! Nici cel mai furios câine nu a mușcat de băț/ rondelă! Când umblam fără bețe, trebuia ca mereu să mă întorc, să-i privesc în ochi, să le studiez/ parez gesturile, să simulez că arunc cu ceva, chiar când nu aveam nimic în mână. Mergeam ca "un titirez" și după ce treceam de ei, eram obosit/ amețit de atâta învârtit! Acum, cu bețele, e simplu, deși poate unii nu mă credeți! Trebuie doar să vă convingeți.
      Bineînțeles, arici-arici, dar nu prin turmă ci pe lângă! Unor ciobani, care alergau spre câini să-i potolească, le strigam că ne descurcăm! Și erau poate mirați că nu așteptam pe loc, să ne vină în ajutor.

      
Regrete. Ne părea rău că - înainte de a părăsi Valea Cernei - nu am putut vedea toate minunile din zonă, pentru care îi invidiem pe bănățeni. Dar vom reveni acolo. Regretăm că deși am fost în șaua de lângă ea - nu am urcat din nou pe frumoasa Arjana, ultimul vârf de peste 1.500m (1.512 m) din drumul Carpaților spre Dunăre. Vârf/ munte surpriză, deosebit de frumos, cu nume frumos! Redau o discuție ce am avut-o cu Radu pe Vârful Arjanei, când priveam muți peisajul cu fânațe din șaua următoare: - "Tata, parcă e un colț de rai!" - "Da, Radule, așa pare privit de aici, dar oamenii aceia ce-i vedem ca niște furnici, muncesc ca în iad!". Și după ce am coborât la oamenii aceia care strângeau fânul, când am văzut porumbul ars de secetă ca și în acest an, când am văzut ce fel de apă (stătută, înmlăștinită) e în "izvorul" spre care ne-au îndrumat - ne-am mai schimbat părerea despre "acel rai" și am pornit atunci tăcuți spre un alt munte cu nume "muzical", Cicilovete...
      Acum însă, aerul și soarele atât de fierbinți ne făceau să ne gândim că pe Arjana, calcarul e și mai fierbinte. Dar argumentul principal care ne-a determinat să n-o urcăm, a fost faptul că vreo doi câini pașnici ne dădeau târcoale, chiar când ne pregăteam să ascundem rucsacii în ienuperii din șa. Nu doream ca ei sau vreun cioban să ne "viziteze" rucsacii.

      Bucurii. Au fost multe, greu de descris. Cea a întâlnirii cu Muntele - mereu frumos, indiferent de rocă, de "arhitectură": toți se aseamănă, toți se deosebesc, asemeni costumelor populare sau caselor din Muzeul satului.
      O mare bucurie a fost să întâlnim "confrați întru pasiune" -cum ar spune Noica, cu care din păcate nu am putut discuta atât cât am fi dorit și poate cât ar fi dorit. Bucuria că și ei au ales de data asta aceiași munți ca și noi, bucuria cș unii deja ne-au scris, speranța că ne vom mai întâlni, acolo, pe creste fără cărări sau cu cărări marcate sau nu. Sau că măcar ne vom ține reciproc la curent cu ce ture am mai făcut fiecare, schimbând impresii din care se naște uneori dorința de a vedea ceva ce încă n-ai văzut.
      Și, din fericire, mai există încă atâtea locuri care merită a fi văzute, incluse și ele în "banca cu amintiri".
Autor: Dinu Mititeanu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 9646, Ultima actualizare: Miercuri, 3 Sep 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CERNEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii