Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Salbaticie de Caras

Bookmark and Share

Salbaticie de Caras - Marea Aventura
 Back

Dupa o scurta pauza ne urnim... Trebuie sa gasim poteca marcata spre Comarnic, apucam pe directia aproximativa si o nimerim fara probleme. De data asta suntem pe autostrada, drumeagul de care prin livezi de pruni si meri ma face sa-mi doresc o bicicleta. Localnicii sunt la cules, ne imbie sa luam prune coapte. Ici colo cate un salas in mijlocul livezilor.
Drumul nu e lung nici greu. Pasim apoi intr-un peisaj selenar, lapiezuri de calcar alb aproape ca ascund pajistea, in contrast cu verdele pinilor nu departe. Decorurile se schimba, feriga ruginita din stanga lasa loc padurii de foioase inca verde. Nu e deja toamna? Parca trebuia sa ingalbeneasca! Drumul coboara usor in padure, branduse de toamna violacee si-au gasit sa creasca tocmai pe carare!
Duduit de motor razbate pana la noi, si iata-ne la Comarnic. Drum auto, exploatare forestiera, TAF-uri si mizerie, cam asa gasim Comarnicul. Nici macar pestera nu ne surade, fiind inchisa si ghidul plecat.
Pauza de masa, 1/2h. E tarziu, deja ora 15.30, daca drumul prin chei ne ia 5-6 h cum scrie cartea, ajungem pe intuneric.
Mai retin comentariul Teodorei care vrea la tabara pe alt drum, adica pe sosea. Daca vreti sa ocoliti mergeti pe sosea la Iabalcea.
Ne despartim deci. Cu mine mai sunt Alin T, Cata si Nati, pe care nu-l cunosc, insa Cata zice ca merge bine.
Ogasul Comarnic curge ciocolatiu, murdarit de exploatarea forestiera de la canton. Exista un fel de poteca, jalonand cand pe un mal cand pe celalalt, peste trunchiuri cazute si bolovani. Valea este dreapta parca trasata cu rigla la inceputurile vremilor, si devine tot mai salbatica si mai intunecata. Padurea se indeseste, urme de animale sunt intiparite in namol.
Umblam tacuti spre un taram uitat de lume, doar cate-un obiect doua aduse din amonte de viituri mai aminteste de oameni. Tulburam si mai mult paraul intrand uneori in apa, indreptandu-ne direct spre Caras.
Dupa 1/2h de mers sustinut, o geana de lumina sparge negura vaii inguste. Nici nu ne dam seama ca de fapt e Carasul pana cand nu pasim de-a dreptul in el. Curge limpede dinspre amonte, dar Comarnicul il murdareste la confluenta.
Albia sa e mai larga, pe pat stancos de calcar, cu repezisuri si mici praguri. Urcam pe malul stang, ocolind un cot mai suparat al raului. Suntem intr-o vale destul de larga, plina de bolovani. Nivelul este scazut dupa atata seceta, dezvaluind pe maluri bancuri de nisip si namol recent format, in timpul ploilor de saptamana trecuta.

In lipsa bolovanilor, suntem nevoiti sa trecem uneori prin acest namol, piciorul intra pina la glezna. Un prag, inca unul, topaim de pe un bolovan pe altul, de pe un trunchi prabusit pe un banc de nisip. Unde este posibil ne strecuram pe linga rau, imprumutand potecile salbaticiunilor.
Apele linistite sunt adanci...

Niciunde nu se verifica vorba asta mai bine decat acolo, in izolarea Cheilor Carasului. Umblam atenti prin apa rece, picioarele incep sa doara, noroc ca suntem in permanenta miscare. La un moment dat nu mai simtim aceasta durere si nici raceala apei. Sondam cu betele apa inainte de a pasi, de accea inaintam greu. Trecem un prag, doua, trei... le pierdem numarul, un canion ingust ne bareaza calea, il depasim urcand un versant, adidasii uzi se umplu de frunze si pamant pe langa nisipul care este deja inauntru.
Deocamdata nu am intrat la apa decat doua palme mai sus de genunchi, asa ca ne consideram inca uscati. De accea ocolim canioanele cu apa adanca si neagra. Dar asta inseamna escaladari de maluri si pereti, tinandu-ne de fisuri in stanca si copaci.
Desi avem coarda cu noi, nu e cazul sa o scoatem caci am pierde timpul.
Raul coteste la fiecare pas, parca ascunzandu-se privirii. Il urmam cand prin apa, cand escaladand malurile, incapatanandu-ne sa ramanem in preajma lui si evitand sa intram prea mult in padurile neumblate de pe margini. Ele ascund stancarii si prapastii pot apare la fiecare pas. Prin frunzisul des ne mai zambeste uneori soarele, cand stanca ii lasa razele sa treaca.
Inca un cot la dreapta, apa e adanca, urcam pe versantul drept. La baza unui impunator perete, Pestera Racovita se dezvaluie.
Sansa acestei pesteri e ca se ajunge greu la ea, deci e mai bogata. Ne arata alta fata decat ceea ce vazusem la Tolosu, e diferita, nefiind inundata. Parca ne mai trece amaraciunea de a nu fi vizitat Comarnicul. Sacrificam juma de ora sa o exploram pe o bucata mai accesibila. Unde si unde mai zarim inscriptii.
Iesind din pestera, consultam harta. Mai avem de doua ori pe atat din "zona necunoscuta"!, si timpul ne cam inghesuie. Traseu ca asta la lumina lanternelor? Deloc placut...
Ii dam bice mai departe. Dupa inca o ora de lupta cu canioane, stancarii si padure seculara incep sa caut cu privirea o speranta, un reper sa-mi spuna ca ajung la Tolosu.
Nimic, nimic... Ape repezi, albie straina si tot mai intunecata pe masura ce ne apropiem de amurg. Deja merg robotic, aproape ca nu mai simt talpile in apa rece, dar senzatia aceasta dispare dupa cativa pasi pe mal. Pe un banc de nisip zarim urmele unui animal, sunt proaspete si distanta intre pasi e mare, 1 metru. Poate l-am speriat noi, o fi fost mistret sau ciuta, nu reusim sa deslusim din nisipul rasfirat in fuga.
Am vazut vechi vetre de foc, adaposturi improvizate din crengi alaturi din loc in loc. Langa fiecare din ele, mizerie: conserve, PET-uri goale, sticle... Ce animale! Am umplut un rucsac cu mizeria lasata de altii, dar macar le-am distrus cu satisfactie adaposturile improvizate.
Pescari, vanatori, speologi sau care-or fi fost pe acolo, le-as fi pocit bucuros mutra in momentele alea!
M-am saturat de mers prin chei. La fel si Cata, si Alin. Nati e tacut, nu scoate o vorba... Maresc pasul, cu indarjire, distantandu-ma putin de celialti 3. Nu se poate sa nu fie pe aproape... Au trecut deja 4 ore de mars fortat de la Cantonul Comarnic! Mintea incepe sa alerge inaintea pasilor, vad ca-ntr-un cliseu trunchiul cazut in dreptul pesterii Tolosu, trebuie sa ajungem la el pe lumina!
Parca nu-mi vine sa cred cand il disting in sfarsit in zare la 100m. Incep sa-i strig pe ceilalti si sa topai in apa de bucurie! Se poate sa ma insel, dar nu cred, copacul doborat intr-o rana in albie pare sa fie tinta noastra. Ne apropiem, trecem de trunchi, iata si marmitele...!!! Mai avem o ora de mers normal pana la Prolaz, dar e semi-intuneric. Pornesc pe carare ca din pusca, inca se distinge poteca, pietrele.
Dupa 35 min sunt in poiana. Focul arde, ceilalti au ajuns, Cristina e acolo. Surpriza: au aparut si Florin cu Elena, Petre, Adi, Cristi (Bambi) cu sora sa.
Aventura s-a incheiat. Maine vom face o tura cuminte.
Vin si coechipierii mei. Mancam, mai stam la foc. Sunt obosit si nu mai am chef sa merg si la celelalte corturi peste apa, unde e tambalau mare.
La somn. Am dormit dus, nici n-am auzit galagiosii ce-au umblat pe la corturile noastre in toiul noptii, nu spun cine.

Autor: Alin Ciprian Ciulă
Înscris de: Alin Ciprian Ciulă
Vizualizări: 12210, Ultima actualizare: Marţi, 7 Oct 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii ANINEI si Munceii DOGNECEI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii