Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Diverse - O simpla poveste

Bookmark and Share

O simpla poveste

O simpla poveste...

 

Dintr-o dată nu se mai auzi nici măcar un zgomot. Nici un geamăt, nici un plânset, nici un cuvânt. Era atât de linişte ĩncât puteam auzi freamătul frunzelor ĩn bătaia vântului. Totuşi nu reuseam să adorm, priveam urmele lăsate de perfuzii şi ĩmi aminteam de soarta mea ticăloasă. Īncepuse sa mi se facă teamă. Simţeam lipsa lor...şi parcă sângele îmi fierbea. Era prea ĩntuneric, iar pereţii albi ai camerei parcă râdeau de teama şi de suferinţa mea. M-am ridicat din pat şi am mers spre fereastră. Era cald dar ĩn acelaşi timp vântul de afară ĩmi patrundea rece ĩn piele prin cămaşa albă şi largă. Am cuprins cu privirea ĩntreaga curte a spitalului. Totul era atât de straniu, clădirile ĩnalte şi reci, legănatul inainte şi inapoi al copacilor, vântul care se juca printre ei. Îmi doream să fiu ca el, liberă, să alerg, să plutesc. Am mers până la uşă, am ĩncercat s-o deschid dar era ĩncuiată, ca de obicei. M-am ĩntors la fereastra cu zăbrele...şi chiar ĩn faţa mea a apărut o siluetă. Era un băiat... atât de slab ĩncat camaşa cu care era ĩmbrăcat atârna şi flutura ĩn ritmul vântului de afară. Mă privea cu ochi reci fără să schiţeze vreun gest. Faţa lui era străvezie şi brăzdată de linii adânci. Nu ştiam dacâ este real sau dacă este doar un alt produs al imaginaţiei mele. I-am zâmbit ĩnsă acest gest al meu l-a făcut să se ĩntoarcă şi să plece.

Aceea a fost prima seară ĩn care l-am ĩntâlnit.Īn zilele următoare l-am văzut stând pe banca din faţa ferestrei mele. Uneori ramânea acolo până seara târziu. Nimeni nu-i spunea nimic, iar el nu făcea altceva decât să privească spre mine. In fiecare dimineaţă ĩmi lăsa pe pervaz câte un bucheţel cu flori albastre. La ĩnceput nu ştiam ce să cred, apoi a ĩnceput să-mi fie puţin frica, ĩnsă ĩn cele din urmă m-am decis să-i vorbesc.

Dupa un timp uşa camerei mele a fost deschisă şi am putut ieşi afară sub supravegherea atentă a asistentelor. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu urmărită iar ĩn situaţia asta şi mai puţin ĩmi plăcea. Trebuia totuşi să trec peste asta ca să pot pleca acasă asa că devenise o obişnuinţă privirea câte unei doamne ĩn halat alb. De fapt una dintre ele m-a liniştit ĩn privinţa admiratorului meu. Īntr-una din zile, pe la sfârşitul lui iunie, am coborât ĩn curte să-l ĩntălnesc, ĩn adevăratul sens al cuvântului pe Mircea. Se spunea despre el ca de când a sosit ĩn spital nu a scos nici un cuvânt şi nu a primit nici o vizită. Fusese adus de mama lui după o tentativă de sinucidere şi lăsat aici.

Era destul de paşnic, adică nu ĩncercase să facă rău, nici lui, nici altcuiva, nu ĩncercase să fugă sau să dispară. Lucrurile astea erau la ordinea zilei aici şi chiar eu ĩncercasem să fug ĩn câteva rânduri şi de aceea mă ĩncuiaseră.

Am făcut câţiva paşi spre banca pe care era asezat, nu ştiam dacă ar trebui să mă apropii, nu voiam să-l sperii. Privirea lui ĩnsă mi-a dat curaj. M-am aşezat lângă el...aş fi vrut să-l ĩntreb atăt de multe lucruri, eram curioasă să aflu ce i s-a ĩntâmplat. Nu-l mai văzusem atât de aproape. Era un tânăr de vreo 20 de ani, cu trăsături frumoase dar care fusese slăbit de boală sau de necazuri. Deşi pe faţa lui se citea numai durere mai avea ĩncă o sclipire ĩn ochi. Acea sclipire m-a făcut să mă apropii şi să am ĩncredere ĩn el. Era imbracat cu o cămaşă albă care lăsa sa se vadă pieptul palid şi un şnuruleţ din piele maronie ĩn jurul gâtului de care atârna un inel. Am spus aproape şoptit: Bună dimineaţa! Am primit ĩn schimb doar o privire care nu exprima nimic. -Eu sunt Alexandra! am continuat. Voiam să-ţi mulţumesc pentru flori. Au fost singurele lucruri care m-au făcut să uit unde mă aflu şi mai ales de ce. Să ştii că m-ai ajutat foarte mult. I-am spus eu repede şi zâmbind.

            I-am prins mâna ĩntre mâinile mele ĩncercând să mă apropii mai mult de el. De data aceasta am reuşit să smulg un zâmbet amar de pe buzele uscate şi vineţii.

-         Ana.... A şoptit el cu greu

-         Ana? Am repetat. Nu, ţi-am zis, pe mine mă cheamă Alexandra.

Replica mea l-a făcut iar să zâmbească. Apoi a plecat. Mergea ĩncet, greu. Nu ştiam la ce se referise, de ce ĩmi zisese Ana, oare nu a ĩnteles ce i-am zis? Eram, cu toate astea, bucuroasă că vorbise. Am anunţat-o, mândră, pe asistentă că eu reuşisem să-l fac pe Mircea să vorbească. Ea m-a rugat să-l conving să mănânce spunându-mi că aşa nu mai are de trăit decăt căteva zile.

A doua zi l-am văzut pe Mircea pe aceeaşi bancă. Am ieşit repede afară şi m-am aşezat lângă el. Īncercând să-l ajut pe el mă simţeam mai puternică. Aş fi vrut să pot pătrunde ĩn sufletul lui să aflu ce ĩl chinuia. I-am povestit tot mi se spusese despre el şi l-am ĩntrebat de ce mi-a zis Ana. Dupa cateva minute de linişte mi-a răspuns:

-         Semeni cu ea... cu Ana mea.

-         Din cauza ei esti aici? am ĩntrebat. Te-a părăsit?

-         Nu...mi-a spus repede ĩncruntându-se...eu...eu am fost vinovat...ea era...nu, nu mai e.

Expresia feţei i se schimbase, nu mai era calm, ĩn ochii lui acea sclipire se transformase ĩn ură. Am ĩnţeles că murise. L-am ĩntrebat apoi de ce nu vrea să-şi vadă părinţii şi prietenii, de ce nu vorbeşte cu nimeni.

-         Pentru că nu vreau să văd pe nimeni, mi-a răspuns. Eu nu mai exist pentru nimeni, eu am murit!

-         Dar cu mine de ce vorbeşti?

-         Pentru că tu ĩmi aminteşti de ea....

-         Povesteşte-mi despre ea, am ĩncercat eu sperând să nu-l fac să fugă.

Pentru prima oară am citit ĩn ochii lui o urmă de bucurie. Ar fi vrut să-şi elibereze sufletul, vedeam că ĩi era greu pentru că amintirea ei ĩl durea şi nu putea să treacă peste durerea aceea. Cu glas stins, aproape şoptit a ĩnceput să-mi istorisească povestea lui şi a ei.

-         Pe Ana am ĩntâlnit-o ĩntr-o zi de iarnă, la ĩnceput de an. Eram ĩn curtea unui prieten. Ninsese mult cu o zi ĩn urmă, fusese cea mai frumoasă ninsoare de până atunci. Ne ĩntâlnisem acolo mai mulţi să ne jucăm cu zăpadă şi să bem vin fiert. Sărbătorile trecuseră iar noi căutam orice motiv să ne distrăm. Acolo era şi ea. M-a fascinat din prima clipă. Īntreaga ei ĩnfăţişare emana un aer de naivitate, de nevinovăţie care-mi tulbura simţurile.

-         Mircea, ea este Ana,,, surioara" mea mai mică! Mi-a prezentat-o ĩn cele din urmă Tudor, prietenul meu cel mai bun.

-         Imi pare bine! A spus ea zâmbind ştrengăreşte

Ii prinsesem mâinile ĩntr-ale mele şi o priveam ĩn ochi ca şi cum doar ea ar fi existat ĩn lume alături de mine. Īntreaga seară am petrecut-o ĩn preajma ei. Īi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare zâmbet. Cateva ore mai târziu eram acasă. Īn mintea mea era numai ea. Era atât de frumoasă şi o doream. Voiam să fie doar a mea. Nimeni nu mă mai facuse să simt asta. Ziua următoare m-am intors la Tudor şi l-am rugat să-mi spună unde o pot găsi. El mi-a spus ĩnsă că va trebui să o uit.

-         De ce s-o uit? Am replicat eu mirat.

-         Pentru ca ea nu e ca noi, nu semănaţi, nu o să meargă. Voi doi sunteţi prietenii mei cei mai buni şi cu toate astea nu v-aţi ĩntâlnit până acum. Asta pentru că aparţineţi unor lumi diferite. Tu, la fel ca şi mine, ţi-ai ĩntâlnit deja marea iubire, muntele. Daca aţi fi ĩmpreună nu v-aţi face decât rău unul altuia şi ţin prea mult la voi să vă văd suferind. Acelaşi lucru i l-am spus şi Anei mai devreme.

-         Ana a intrebat de mine? Am exclamat eu plin de uimire şi de bucurie.

-         Tu chiar nu ai auzit nimic din ce ţi-am spus?

-         Am auzit fiecare cuvânt dar tu chiar crezi că eu voi renunţa la ea doar pentru că iubesc muntele? Nu ai idee ce mă face să simt şi pentru mine asta este suficient.

Cu greu am reuşit să smulg de la Tudor informatiile pe care le doream şi am căutat-o. Ne-am revăzut după câteva zile. Nu ştiam aproape nimic unul despre altul dar părea că ne cunoaştem de-o viaţă. Am petrecut ore şi zile ĩntregi ĩmpreună. Mă ĩmpărţeam ĩntre ea şi prima mea iubire, aşa cum spusese Tudor, muntele. Nu stiu dacă Ana ĩnţelegea lucrul ăsta dar ĩl accepta, mă accepta. Uneori aş fi vrut să facă şi ea parte din lumea mea dar erau multe lucruri care o ĩmpiedicau.

Īn plus părinţii ei m-au considerat mereu un golan care vrea doar să le corupă fiica. De multe ori după ĩntâlnirile cu mine aveau loc acasă certuri interminabile care o măcinau. Cu timpul zâmbetul ştrengăresc cu care mă cucerise dispăruse de pe faţa ei. Asta mă durea pentru ca eu o iubeam si ultimul lucru pe care mi-l doream era sa o fac sa sufere. Uneori ii dadeam dreptate lui Tudor dar nu regretam ca am cautat-o.

Īmi amintesc că ĩntr-o zi ne-am ĩntâlnit pe ascuns. Simţeam o furie imensă. Nu puteam să concep că era posibil ca deşi eu o iubeam atât de mult cineva să creadă că am intenţii ascunse. Atunci am izbucnit:

-         De ce trebuie să ne ascundem Ana? Ma simt ca un hoţ nenorocit. Nu ştiam dacă se va supăra sau nu dar doream să mă descarc, să-mi eliberez frustrarea.

-         Poate că asta esti, mi-a spus ea zâmbind.

-         Cum?! Ce am furat? Am reluat eu nervos şi uimit de răspunsul ei.

-         Ei, sti tu ce! A continuat pe acelaşi ton.

-         Ce? Spune!

Īnţelesesem ce voia să spună şi-mi doream atât de mult s-o aud rostind acele cuvinte.

-         Ce vrei să-ţi spun? Că te iubesc? Bine atunci pofim: Te iubesc!

I-am răspuns fericit că şi eu o iubesc. Chiar simţeam asta.

Dar deşi ne iubeam lucrurile nu mergeau chiar bine. După vreun an ĩn care am fost ĩmpreună sau mai mult desparţiţi de circumstanţe obiective, intr-o dimineaţă de august Ana a venit la mine. M-a sărutat şi mi-a spus plângând că are nevoie de linişte, că trebuie să plece din oraş şi că totul s-a terminat ĩntre noi. Mi-a spus că totul fusese doar o etapă ĩn viaţa ei că oricum mai devreme sau mai târziu aş fi renunţat eu. Nu puteam să cred că ea ĩmi spunea asta. Degeaba am ĩncercat s-o conving că n-o voi părăsi niciodată că nu e corect să decidă pentru mine.

-         Nu decid pentru tine Mircea, mi-a spus, decid pentru mine. Eu nu mai rezist, nu pot să te văd nefericit, să văd cum ai vrea să fiu altfel, cum mă ĩnlocuieşti când nu sunt cu tine. Nu mai spune nimic, te rog. Adio!

A plecat lăsând un gol imens ĩn inima mea. Niciodată n-o mai văzusem atât de hotărâtă. Trebuia să fac ceva să n-o pierd. Am aflat cu greu de la o prietenă de-a ei ca urma să plece chiar ĩn dimineaţa aceea la nişte rude ĩn Constanţa.

Am alergat până la gară şi parcă drumul ăsta pe care ĩl făcusem de sute de ori a durat o vesnicie. Īmi era frică să n-ajung prea târziu. Am intrat pe peron şi cu răsuflarea tăiată am căutat-o ĩn mulţimea de oameni care se grăbeau să urce ĩn vagoane. Am văzut-o intr-un final venind dinspre casa de bilete.

- Ana, am strigat, asteptă!

- Nu, Mircea, pleacă, s-a terminat.

Chiar crezi că s-a terminat, i-am zis eu. Uită-te ĩn ochii mei şi spune-mi că nu mă mai iubeşti, că poţi să uiţi de noi şi voi pleca!

Īn jurul meu, feţe zâmbitoare de femei mă făceau să mă simt eroul unei telenovele de prost gust.

- Mircea, m-a tras deoparte Ana, nu-mi face o scenă. Stii ca nu pot sa nu te mai iubesc dar nici să te  iubesc. Trebuie să plec din viaţa ta.

- Nu poţi să decizi tu să pleci din viaţa mea. Eu te vreau ĩn viaţa mea! Īnţelegi? Plecăm amândoi,    i-am zis eu repede

- Unde? a spus ea mirată

      - Fugim de toţi, la Constanţa si vedem noi ce se ĩntâmplă cand ne ĩntoarcem. La urma urmei tu tot plecai nu?

Nici nu am aşteptat sa-mi răspundă, am apucat-o de mână şi spre surprinderea mea m-a urmat. Pe drum niciunul din noi n-a spus prea multe. Ştiam doar că trebuie să luptăm pentru iubirea noastră, să rămânem ĩmpreună. Am ajuns ĩn jurul prânzului la Constanţa, am mâncat ceva ĩn grabă şi am plecat spre Eforie Sud unde Ana ştia că putem sta. M-am lăsat condus de ea pe o fâşie de nisip ĩnconjurată de stănci şi de mare. Era pustiu, era linişte şi eram doar noi doi. Nimic nu putea fi mai frumos. Am construit un adăpost ĩntre stănci şi am rămas să admirăm peisajul. Se apropia apusul şi totul strălucea ĩn jur sub lumina blândă a soarelui.

- Īţi mulţumesc Mircea! Mi-a şoptit ea sărutându-mă.

            - Pentru ce?

            - Pentru că m-ai oprit şi pentru că m-ai furat. Atât aşteptam de la tine.

- Să te fur? Am ĩntrebat eu mirat

            - Da, dar renunţasem, credeam că n-o vei face niciodată.

Adevărul e ca de căte ori mă gândisem la asta ĩmi veniseră ĩn minte şi urmările. De data asta nu m-a interesat nimic. Eram fericit să o am alături de mine şi ca suntem  departe de lume. Am adormit apoi şi când m-am trezit, soarele apunea. Īntins, priveam marea luminată de ultimele raze. Acolo ĩn lumina roşiatică a amurgului totul părea ĩnvăluit ĩn mister.

            M-am ridicat uşor să o caut pe Ana şi ĩn acel moment privirea mi s-a oprit asupra unei siluete care ieşea din valurile cărmizii.

Acolo, pe  malul mării, la apus de soare, ea, Ana, fiinţa care ĩmi pătrunsese ĩn suflet a fost a mea cu totul. Pentru prima oară nu ne mai păsa de nimic. Eram doar noi doi, fără restricţii, doar cu iubirea care ne lega. Nu mai exista nici timp nici teamă, nici oameni doar...dorinţă şi pasiune. O iubeam cu adevărat şi ştiam că şi ea mă iubeşte. Am rămas apoi ĩncolăciţi unul ĩn braţele celuilalt sub lumina lunii care parcă ne veghea dragostea. Timp de cinci zile am stat la soare, ne-am scăldat ĩn apa mării şi ne-am iubit. Ne-am ĩntors ĩn cele din urmă acasă pregătiţi să ĩnfruntăm orice. Aflând că nu ajunsese la rudele din Constanţa, tatăl Anei a alungat-o spunând că n-o va ierta niciodată.

            După ce ea s-a mutat cu prietena ei am ĩncercat s-o ajut să nu sufere prea mult dar această schimbare din viaţa ei o durea foarte tare. Pe la sfârşitul lui noiembrie, Tudor m-a tentat cu o tură la munte ca în vremurile bune. M-am gândit că ar fi frumos şi că ar fi o ocazie bună să vină cu mine şi Ana. Am decis să mergem la Statia Meteo Omu, la  George, un foarte vechi prieten. Traseul nu era extrem de greu iar la capătul lui ne aştepta un loc minunat. M-am pregătit din timp pentru că aveam de gând  să facem multe lucruri.

Īn dimineaţa plecării, Ana a venit la gară cu lacrimi ĩn ochi. Se pare ca ĩncercase să vorbească cu mama ei şi nu reuşise din cauza tatălui ei. Am făcut tot ce-am putut s-o liniştesc şi s-o asigur ca totul se va schimba ĩn bine.

Am ajuns repede ĩn Buşteni şi am ĩnceput să urcăm prin Valea Morarului, având ca ţel creştetul pleşuv al Omului unde urma să ne petrecem noaptea. Am urcat ore ĩn şir, ĩncet. Se făcuse frig, soarele cobora la apus şi asteptam cu nerăbdare să răsară luna pentru ca avea să fie o "noapte albă". Īn jurul nostru nu erau decăt munţi şi prăpăstii, pustietăţi de piatră acoperite cu zăpadă. Urcasem mult şi Ana ĩncepuse să obosească dar era prea mândră să-mi spună să ne oprim. Nu mai aveam mult dar am decis să facem un popas de câteva minute. Ana a rămas pe unul din bolovanii risipiţi de jur imprejur, iar eu ĩmpreună cu Tudor pe un altul.

-         Vezi asta? I-am spus arătându-i şnurul din jurul gâtului.

-         Da. E un inel pe un siret de piele. Iţi stă bine cu el , daca de asta m-ai întrebat

-         Şi ce părere ai?

-         Ce părere să am. E un inel pe un şnur de piele... să nu-mi spui că...

-         Ba da, când von ajunge sus, o voi ruga să-mi fie soţie. Mi-am dat seama că nu ştiam ce ĩnseamnă dragostea până s-o ĩntâlnesc pe Ana. Ea e fericirea şi libertatea mea.

-         Vorbe mari prietene. Oricum baftă, nu se ştie ce-ţi va răspunde Ana. Mi-a replicat sceptic Tudor.

-         Da, ce-mi poate spune, i-am zis eu sigur pe mine.

 

Apoi s-a lăsat liniştea, nici o adiere de vânt, nici o pasăre ĩn aer. Priveam nenumăratele culmi luminate la apus care parcă răsareau unele din altele ĩncercând parcă să străpungă zările albastre.

 

Īn acel moment tonul lui Mircea s-a schimbat, privirea lui a devenit rece, durerea aceea sfâşietoare ĩi pătrunsese ĩn tot trupul. A continuat ĩnsă povestea.

 

- Liniştea aceea aproape tombală a fost ĩntreruptă de un zgomot surd, ĩndepărtat care creştea, creştea până ĩn momentul ĩn care a ajuns atât de aproape şi atât de puternic ĩncât...

           

S-a oprit un moment, m-a privit şi apoi a reluat.

 

- Ştiam ce se ĩntâmplă şi mai ales ce urma să se ĩntâmple. L-am privit pe Tudor care mi-a dat de ĩnţeles că avea să lupte alături de mine ca să ne salvăm. M-am apropiat de Ana care parcă nu avea idee ce se ĩntâmplă, ĩnsă modul ĩn care m-a prins de braţ m-a făcut să realizez ca era conştientă că era ceva grav. In momentele care au urmat, munţii ĩnşişi păreau că se prăbuşesc. Valuri imense de zăpadă coborau printre crestele stâncoase acoperind totul sub metri de zăpadă. Priveam cu disperare cum totul era ĩnghiţit şi ştiam că nu peste mult timp vom avea aceeaşi soartă. I-am spus Anei să mă prindă cu mâinile de mijloc şi să nu-mi dea drumul şi i-am promis că voi avea grijă de ea. Ana m-a privit atunci cu atât de multă dragoste şi durere...- Am ĩncredere ĩn tine Mircea, mi-a zis, te iubesc mult şi... Nu a mai apucat să zică nimic pentru că am fost cuprinşi de valul uriaş de zăpadă. Am luptat ĩn zadar să rămânem ĩmpreună dar puterea avalanşei a fost mult prea mare. Am pierdut-o pe Ana, am ĩncercat să-i prind mâna ĩn clipa când am simţit că se ĩndepărtează de mine. Doar că...a fost prea târziu. M-am străduit apoi să ies la suprafaţă din gheara mortii sperând că a reuşit să se salveze. Mă gândeam că a găsit-o Tudor, nici el nu ştiam unde e... dar ĩl auzeam strigându-mă. Simţeam cum frigul pătrundea prin haine, puterea mă părăsise. Frigul era atât de tăios  ĩncât il simţeam ca pe o lamă fină care ĩmi cresta pielea. Nu-mi mai puteam mişca picioarele iar mâinile parcă ĩmi ĩnţepeniseră. M-am lăsat apoi ĩnvăluit de somnul amăgitor al morţii... M-am trezit ĩn camera rece de spital. Eram amorţit dar o durere cruntă ĩmi măcina tot trupul. La capătul patului stătea mama care mă privea cu ochii uscaţi de lacrimi. Am ĩncercat să ĩntreb unde e Ana dar nu am reuşit. Mama ĩmi spunea că am suferit răni grave şi că nu e bine sa-mi irosesc energia vorbind. Dar eu voiam să ştiu unde e Ana, să fiu lângă ea. Īn minutele următoare am auzit, din dreptul uşii, o voce:    - Tu eşti vinovat! Tu mi-ai omorât fata! Dacă nu erai tu... Era tatăl Anei... Atunci am aflat că o omorâsem pe cea pe care o iubeam, cu care doream să mă căsătoresc. Mama a ĩncercat să mă liniştească spunându-mi că nu a fost găsită, că poate a reuşit să se salveze.

 

Deja vorbea ca un robot acum Mircea...parca era o voce metalica care reda o banda magnetica..

 

 - Atunci toată dragostea din inima mea s-a transformat ĩn durere. O durere infinit mai mare decât cea a rănilor. Lacrimi fierbinţi ĩmi străpungeau obrajii, nu mai doream să trăiesc, fără Ana nu mai avea rost. Aş fi vrut să dau timpul inapoi s-o mai văd o dată, să-mi cer iertare şi să-i spun...cât o iubesc. Fusese găsit şi Tudor, el a dat telefon de pe mobil la Salvamont. Stătuse cu picioarele prinse sub zăpadă, sub o bucată de stâncă. Din cauza degerăturilor şi a rănilor grave, i-au fost amputate ambele picioare. Nu l-am mai văzut din ziua ĩn care am părăsit spitalul.... Luni de zile nu am auzit din partea tuturor decât ĩncurajări inutile. Mă săturasem să aud cât de norocos am fost. Asteptam ĩn fiecare zi o veste de la Ana, speranţa ĩnflorise ĩn sufletul meu. Prin februarie salvamontiştii au anunţat că a fost  găsită de catre un grup de turişti. Am avut atunci certitudinea că a murit. Totul a dispărut ĩn jurul meu. Am incetat rând pe rând să mai merg la serviciu, să ies din casă sau să mai comunic. Am vrut să mă sinucid ĩnsă mama m-a salvat şi m-a adus aici. Iar aici......te-am ĩntâlnit pe tine şi tu m-ai făcut să-mi deschid sufletul... acum pot pleca...

            - Să pleci­? unde?

            - O sa vezi...

Apoi a plecat. Īn următoarele zile n-a mai venit, nu l-am mai văzut.

Tratamentul meu s-a ĩncheiat şi am primit biletul de ieşire. Mă hotărâsem să renunţ la droguri. Īn acea zi am vrut să merg la Mircea să-i spun la revedere şi să-i duc un buchetel de flori albastre aşa cum ĩmi aducea el. La intrarea ĩn salonul lui m-a ĩntâmpinat asistenta care m-a privit cu multă tristeţe.

            - Alexandra, să ştii că Mircea se simte foarte rău. De două zile nu s-a mai mişcat din pat. Nu mai are nici o putere. Am ĩncercat să-i facem perfuzii dar el şi le-a scos. Şi-a spart toate venele. Cred că va mai trăi câteva ore. Cel mai rău e că e singur, nu a vrut să chemăm pe nimeni.

-         Lăsaţi-mă pe mine, vorbesc eu cu el.

 

Am intrat ĩn camera lui cu inima foarte grea şi cu lacrimi ĩn ochi. Īi inţelegeam durerea dar ştiam că nu pot face nimic pentru el. Puteam doar să-i fiu alături ĩn ultimele clipe.

            - Mircea, uite ţi-am adus flori. Astăzi plec acasă. Să pot să-mi continui viaţa normal

           

Mi-a zâmbit uşor, faţa i se adâncise şi i se ĩnvineţise şi mai rău. Toate trăsăturile frumoase dispăruseră. Pe mâinile lui rămăseseră urmele perfuziilor şi venelor sparte.

           

- Aseară m-a vizitat Ana... mi-a spus el ĩncet.

            - Da? Ai văzut că nu te-a uitat! i-am spus eu, ĩncercând din răsputeri să-mi opresc lacrimile care se zbăteau să curgă pe obraji. 

- Da! I-am simţit mâinile calde şi moi...am văzut-o şi era atât de frumoasă. Avea aceiaşi ochi de smarald care mă priveau curioşi, aceiaşi obraji rumeni, acelaşi zâmbet ştrengăresc. Trupul ei firav era ĩnvăluit ĩn fâşii de pânză colorată, albastră, verde, violetă, galbenă. I-am simţit apoi sărutul de gheaţă. Avea buzele atât de reci ĩncât frigul mi-a intrat ĩn tot corpul. Dar sufletul era plin de bucurie pentru că o aveam iar cu mine. Am strigat-o şi mi-a spus că locul meu nu mai este aici aşa cum nu mai este nici al ei. Că nimic nu ne va mai despărţi, ca sufletele pereche nu pot fi despărţite niciodată.

 

Mircea era liniştit, pe buzele lui se vedea urma unui zâmbet. I-am prins ambele mâini şi le-am sărutat.

- Vreau să iei tu inelul acesta Alexandra. V-a fi ca şi cum i l-am dat ei. Acum trebuie să plec... Nu mai pot s-o las să aştepte, m-a aşteptat destul.

 

Expresia feţei lui denota calm, ĩmplinire. I-am ĩnchis uşor ochii şi l-am sărutat pe frunte. Apoi am plecat. I-am anunţat părintii. Le-am povestit ultimele zile ale lui Mircea iar ei mi-au mulţumit că am avut grijă de el. A fost ĩnmormântat ziua următoare lângă Ana. Acolo l-am intâlnit şi pe Tudor. El mi-a spus că muntele l-a pedepsit pe Mircea pentru că l-a trădat, ĩndrăgostindu-se de altcineva şi pe el ca i-a făcut să se ĩntâlnească. Era o zi călduroasă de august. La sfârşitul înmormântării o ploaie caldă a ĩnceput să cadă fără milă peste cele două cruci mari albe. Pe una dintre ele se aflau trei trandafiri albi iar pe cealaltă un şnur de piele maronie de care era legat un inel...

 

 Mihaela Barbu

 

Autor: Mihaela B.
Înscris de: Ciprian Thomas
Vizualizări: 7530, Ultima actualizare: Joi, 20 Nov 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: Traseul Speranţei, înscris de Ileana Bocanciu -
(grad 6B, 14l.c. cu pas de 9 -) Am plecat sâmbătă (09.10.2004) dimineaţă la ora 6: 00 din Bucureşti, împreună cu prietenul meu Cornel Sainu către Buşteni cu gândul de a face traseul Speranţei (14 lungimi de coardă). Am ajuns in jurul orei 8: 00 în Buşteni de unde am luat strictul necesar pentru o zi de căţărat grea şi am plecat în fugă către Valea Alba şi apoi Peretele Văi Albe - ţinta finală. Am ajuns la baza peretelui în jurul orei 10: 00 unde ne-am desfăcut echipamentul şi ne-am pregătit pentru căţărat. La ora 10: 30 am intrat în traseu, cu speranţa ca până la ora 13: 30 maxim, să fim sub pasajul numit Amvon cotat cu gradul de 9 -, pentru că se spune că dacă nu eşti până la ora 13: 30 în Amvon trebuie să te retragi, drept   urmare am început să ne căţărăm cât mai repede ca să nu pierdem prea mult timp. La ora la care am ajuns la bază, în peretele Văii Albe erau trei echipe, dintre care două erau deja la mijlocul peretelui. Am mers cap schimbat până la ieşire,...

Un traseu:
Busteni-Cabana Gura Diham-Cabana Poiana Izvoarelor-Pichetul Rosu-La Prepeleac-Saua La Brina Caprelor-Varful Bucsoiul (2492)-Varful si Cabana Omu-Varful Gutanu (2246)-Varful Batrina (2181)-Refugiul si Saua Strunga-Sub Varful Strungile Mici-Saua Bucsa

 

Comentariu
Claudiu Craciun Claudiu Craciun, Miercuri, 26 Nov 2003, 4:54

"Ce este sacru?
Din ce e facut spiritul?
Pentru ce merita sa traiesti?
Pt ce merita sa mori?"
4 intrebari care au acelasi raspuns: Iubirea!

O simpla poveste, care insa m-a tulburat enorm... depaseste cu mult imaginatia! Imi cer scuze ca pun aceasta intrebare (dar e prea cutremurator ce am citit): chiar e adevarata aceasta poveste, in toate aspectele ei?

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Miercuri, 10 Nov 2004, 11:01

Tulburator!!!

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Joi, 1 Dec 2011, 17:24

Am recitit, dupa ani si ani! Tulburator! Nu e deloc o simpla poveste!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii