Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Alpinism şi Escaladă - Traseul Memorial Emilian Cristea - premiera solitara

Bookmark and Share

Traseul Memorial Emilian Cristea - premiera solitara

TRASEUL „MEMORIAL EMILIAN CRISTEA”

- PREMIERA SOLITARĂ -
4-5 aprilie 1992

Cornel Sain


       Căutându-l pentru a ne povesti despre această mare realizare a sa, l-am găsit (unde alt undeva?) la refugiul Coştila. Urcase, în duminica aceea, cu un bidon de grund pentru a vopsi podeaua refugiului, îngrijorat ca nu cumva odată cu venirea iernii aceasta să se strice de la apă. Cornel este legat afectiv de traseele din zonă, pe care le cunoaşte priză cu priză şi mai cu seamă de acest refugiu pe care îl îngrijeşte ca pe propria-i casă. Cornel este şi un foarte bun alpinist, în cartea sa de vizită alături de această performanţă fiind înscrise şi alte realizări:

februarie 1994 - ascensiunea solitară a traseului „Diedrul Pupezei” din Peretele Văii Albe;
premiera de iarnă a peretelui nordic al Călţunului din Făgăraş;
iarna 1996 - integrala de iarnă a peretelui nordic al Gălbenelelor, respectiv toate traseele din acest perete: Roşculeţ, Fisura Gălbinele, Surplomba Mare, Furca Dreaptă, Furcile, Trei Surplombe, Traseul Grotelor şi Tavanele de Argint.

       Am ales „Memorialul” deoarece se pretează foarte bine pentru o escaladă solitară, datorită regrupărilor foarte bune pe care le are. Am repetat traseul în acelaşi an, în noiembrie ’90, cu Ionel Ene şi după aceasta am început să mă gândesc la posibilitatea de a încerca ascensiunea solitară.
       La începutul lui ’92 mi-am luat inima-n dinţi şi m-am hotărât să încerc în acel an. Primul lucru pe care l-am căutat a fost acela de a-mi găsi un sponsor, de care aveam nevoie pentru a-mi procura un echipament adecvat şi totodată pentru asigurarea unor minime condiţii pentru câţiva prieteni care aveau să mă ajute şi fără de care, spun acum la 6 ani de la reuşită, nu aveam cum să reuşesc.
       Dintre cei care m-au ajutat, cel mai important aport l-au avut Ion „Iulic㔠Pătraşcu şi Mihai Pantazi, care au muncit extraordinar de mult alături de mine. Lor li se adaugă operatorul Televiziunii Române, Vasile Buta, un om care nu avea nimic în comun cu alpinismul sau cu căţărarea şi care, ajutat de Iulică, a intrat în perete ca să mă filmeze.
       M-am zbătut şi am reuşit să obţin de la Pepsi-Cola şi de la o altă firmă românească producătoare de echipament alpin (Termoconf a lui Eugen Popescu) fabuloasa sumă de 100 USD. Cu ajutorul acesteia aveam să încerc în februarie ascensiunea solitară a Memorialului. Astfel, în februarie, am făcut o primă tentativă. Tentativă este mult spus, pentru că nu am reuşit nici măcar să ajung la traseu, datorită unei ninsori abundente căzute chiar în ajunul zilei în care aveam de gând să mergem pentru prima oară la perete. Stratul de zăpadă de 75-80 cm. a făcut inutilă orice tentativă, ajungerea la perete în aceste condiţii reprezentând o temeritate, dacă nu chiar un act sinucigaş.
       Cu ajutorul aceloraşi generoşi sponsori am revenit pe 1 aprilie la refugiu, iar duminică 4 aprilie, la ora 4 dimineaţa aveam să intru în perete. Cu o zi înainte îmi amenajasem singur primele 3 lungimi, în sensul că mi-am cărat echipamentul în perete şi mi-am întins corzi fixe.
       Pentru ascensiunea solitară am folosit sistemul Bonatti, care presupune urcarea de câte două ori a fiecărei lungimi, între acestea fiind intercalate şi o coborâre. Fiecare lungime era astfel parcursă de trei ori, prima oară în căţărare cu asigurare din piton în piton, a două în rapel pe parcursul căreia se recuperează asigurările, iar a treia oară o urcare pe blocatoare, urmată de tracţiunea rucsacului cu echipament.
       Echipamentul a constat din două corzi, una dinamică de 50 de m., tip Libero şi alta statică de 55 de m., ambele de producţie românească, două blocatoare ruseşti (care s-au dovedit a fi foarte bune), 27 de asigurări din care 5 bucle şi 22 de carabiniere simple, 10 pitoane, un set de nuci, echipament de bivuac, bocanci în rucsac şi un ciocan-piolet. În picioare am avut espadrile.
       Primele trei lungimi fiind echipate anterior au decurs fără nici un fel de probleme. În a patra lungime m-am întâlnit cu primele pitoane proaste şi totodată cu prima zonă friabilă. După aceasta, mai precis lungimea a 5-a, a urmat succesiunea celor mai riscante lungimi ale traseului, respectiv lungimile 6, 7 şi 8. Lungimile 6 şi 7 sunt lungimi de tehnică de traversare pe feţe căzute cu asigurări foarte rare, distanţa între pitoane fiind cam la 6-8 metri.
       Lungimea a 8-a (aşa zisa Aripă de Vultur) este cea mai riscantă lungime a traseului, unde se ştie că nu este bine să cazi. Pe o distanţă de 22-23 m. aveam o fisură ce se escaladează în bavareză, fără nici o asigurare în care să zici că poţi să pui cea mai mică bază. Sunt nişte pitoane în care ţi-e efectiv frică să pui scăriţe. Am trecut nesperat de uşor de acest pasaj, care, dacă reuşeşti să te eliberezi de emoţii, are cam gradul 6, după care am avut de înfruntat lungimile cu adevărat grele ale traseului.
       Astfel lungimea a 9-a măsoară 42 de m. şi este pe departe cea mai grea şi mai sinuoasă lungime din Memorial. Aici am trăit cele mai fierbinţi momente ale acestei ascensiuni, căci pe această lungime am avut cele două căderi.
       Plecat pe lungime am mers fără probleme până la jumătatea ei. De aici urmează un traverseu la liber, uşor surplombant, la capătul căruia ajungem sub regrupare. Pentru a intra în regrupare, care este situată pe faţa căzută a unui diedru orientat spre stânga, trebuie să faci alt traverseu, dreapta iar apoi, drept în sus, încă doi metri.
       La intrarea pe acest ultim traverseu mi-am pus scăriţa într-un piton şi încercându-l uşor, acesta s-a îndoit să iasă afară din fisură. Am renunţat la această variantă şi am încercat să trec liber, fără să utilizez acest piton. După câteva mişcări însă m-am blocat într-un pasaj închis. Am încercat să mă controlez, am încercat să mă odihnesc, însă nu era posibil; din ce stăteam mai mult, din aia oboseam mai tare şi... inevitabil a urmat căderea.
       Am avut o cădere de 8-9 metri, dar fiind la capătul lungimii, cu toată asigurarea statică pe care o aveam, nu am simţit nimic, şocul fiind preluat, în cea mai mare parte de coardă şi pitoanele din lanţul de asigurare. Am revenit în punctul din care plecasem anterior căderii şi foarte supărat, mi-am spus că dacă este să renunţ, voi renunţa după pasaj, în regrupare, la capătul lungimii, însă în nici un caz în acest punct.
       Mi-am bătut un alt piton, mi-am pus scăriţa în el şi m-am suit în scăriţă, având selbul în pitonul de sub mine. În momentul în care m-am urcat în scăriţă a ieşit pitonul cu mine şi am căzut în selb. A doua cădere a fost groaznică; a fost ca şi când ai cădea de la un metru şi jumătate în fund pe asfalt. Am stat cred că un sfert de oră chircit din cauza zguduiturii. Nu-mi venea să cred cât de tare am putut să resimt şocul.
       Mi-am revenit, am bătut pitonul într-o altă fisură (am bătut e un fel de a spune, mai mult l-am înţepenit sub formă de nucă) şi am reuşit să trec. Ajuns în regrupare nici nu mi-am mai pus problema să renunţ. A fost lungimea care a durat cel mai mult, cam o oră şi 40 de minute.
       În a 11-a lungime m-am oprit într-o grotă unde îmi planificasem să dorm. Am încercat să mănânc, însă nu am reuşit. Mai târziu aveam să îmi explic de ce. Tot ce am mâncat pe parcursul acestei ascensiuni s-a rezumat la o ciocolată, o cutie de ananas şi un sandwich. În schimb, am băut foarte multă apă, cam 2,5 l.
       A fost o noapte petrecută undeva în dreptul crucii (Monumentul Eroilor). S-a aprins crucea iar la capul meu era un fluturaş de piatră care se pare că îşi avea culcuşul de iarnă aici. Şi-aşa am stat împreună cu fluturaşul şi m-am uitat cum se aprindeau luminiţele din Buşteni. Am trăit acolo poate cea mai frumoasă noapte din viaţa mea.
       Aş vrea să subliniez aici ajutorul deosebit de important pe care l-am avut din partea colegilor şi prietenilor mei. Fie că mă filmau din „Circuri” sau chiar din perete, din „Albastră”, i-am simţit aproape de mine toată ziua. Mai stăteau de vorbă cu mine, mai spuneau o glumă pe seama mea; important era că simţeam pe cineva lângă mine şi asta era ceva deosebit de important.
       Noaptea mi s-a părut destul de lungă, însă a trecut foarte uşor. Am dormit bine, în reprize mari de 2-3 ore. Dimineaţa la 7.30 am plecat din bivuac şi am ajuns foarte repede, în câţiva metri, în pasajul cheie de liber al acestui traseu: „Traversarea dintre găuri” din lungimea a 11-a. Acest pasaj (grad de dificultate VII-) l-am trecut la limită, prinzând urechea expansorului de la capătul pasajului în ultimul moment. Pasajul în sine nu este foarte dificil, însă am ajuns la el după o zi şi o noapte petrecute în perete, fapt ce m-a făcut să-l simt la o valoare foarte ridicată.
       Şi, ca şi cum nu mi-ar fi fost de ajuns cât m-am chinuit la traversarea asta, după ce am terminat lungimea, a trebuit să fac de trei ori rapel pentru că nu reuşeam să recuperez coarda ce forma un semicerc foarte strâns.
       A venit lungimea a 12-a, apoi a 13-a, unde trebuie să specific că la vremea aceea, poate şi acum, nu mai este o problemă datorită echipei care în iarna lui ’90 a realizat premiera de iarnă a acestui traseu (Marius Gane - Iulian Pătraşcu). Această echipă a lăsat o mare buclă de chingă vişinie undeva deasupra, într-un piton foarte sănătos. În acest punct era pe vremuri o mare problemă, pentru că trebuiai să te ridici dintr-un piton bătut, nici mai mult, nici mai puţin de 2 cm în stâncă şi au fost destui alpinişti care au căzut cu acest piton în braţe. Aşa că m-am întins direct la buclă, am prins-o şi am trecut destul de uşor pasajul. După aceasta, în lungimea a 14-a am întâlnit pasajul cel mai dificil artificial din traseu. L-am trecut cu bine şi astfel am ajuns în ultima regrupare.
       Am ieşit până la urmă în creastă şi tot ce îmi doream era să plec cât mai repede de acolo şi să ajung la refugiu. Mi-a fost extraordinar de greu să mă mobilizez şi să cobor pentru a-mi recupera echipamentul din perete.
       La 30 de minute după ce am ieşit din perete au apărut Iulică şi cu operatorul care mi-au adus multă apă. Mi-a prins foarte bine. Nu am crezut niciodată că o să beau, într-un timp aşa de scurt, 2 litri de apă.
       La refugiu am ajuns după 4 ore de coborâre şi asta pentru că operatorul nostru, cu toate că la viaţa lui fusese pilot de încercare, nu avea săracu’ nici o treabă cu muntele.
       A doua zi dimineaţa, când m-am trezit, avea să înceapă un coşmar care a durat vreo două zile, deoarece, datorită oboselii foarte mari a tendoanelor, mi-au rămas degetele blocate.
       La coborârea până în Buşteni mi s-a făcut de două ori rău pe drum. Nu puteam să mănânc, puteam doar să beau apă şi, odată ajuns la Bucureşti, cu fiecare zi care trecea, mi-era din ce în ce mai rău.
       Am fost la doctori. Care mai de care mă scotea bolnav cu te miri ce organ: ficat, inimă, cap, sistem nervos, etc. Într-un târziu, am reuşit să ajung la un specialist endocrinolog care mi-a explicat că este vorba de o secreţie excesivă de adrenalină şi că va trebui să suport cu stoicism, până când acel surplus va fi absorbit de organism.
       Toate aceste dureri şi neplăceri au trecut şi am rămas cu această realizare de care sunt foarte mândru şi care reprezintă cea mai valoroasă performanţă personală.

Autor: Cornel Sain
Înscris de: Florian Mastacan
Vizualizări: 18083, Ultima actualizare: Joi, 8 Feb 2001



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Bran-Podul Oprisului-Valea Poarta-Mt. Ciubotea-Ref. Scara-Varful si Cabana Omu

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii