Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Făgăraş - Moldoveanu

Bookmark and Share

Făgăraş - Moldoveanu

La capătul unei lungi perioade de acumulări pe diverse planuri (echipament, materiale, experienţă şi antrenamente adeseori epuizante) am reuşit cea mai mare performanţă a mea de până acum: cucerirea solitară a vârfului Mont Blanc - 4810m - în luna august 2003.

De atunci, am început să fac noi planuri şi de ce nu, să visez mai sus. Astfel gândesc acum la o expediţie în America de Sud pentru cucerirea vârfului Aconcagua - 6985m - vârf pe care sper din toată inima să ajung, poate chiar anul viitor, în cursul lunii februarie (în plin sezon).

Am început din nou acele antrenamente dure şi prima etapă practică "în munte" am ales să se desfăşoare în munţii Făgăraş. Obiectivul principal l-a constituit "acoperişul României" (vârful Viştea Mare 2527m - vârful Moldoveanu 2544m) şi parcurgerea unei muchii nordice (Muchia Zănoaga - 1A) cu văile ce o mărginesc (Valea Viştea Mare la vest şi Valea Viştişoara la est).

Am plecat din Târgovişte, joi 11 noiembrie 2004, însoţit de doi prieteni şi colegi de club, George Matei şi Gică Burlacu, alături de care am petrecut minunate clipe şi am parcurs numeroase trasee, atât vara cât şi iarna. Din echipă urma să mai facă parte Marius Popescu sau Marius Prundaru, dar din păcate, nici unul nu a reuşit (din motive personale) să ni se alăture.

Traseul parcurs cu maşina lui George a fost următorul: Târgovişte - Sinaia - Buşteni - Pârâul Rece - Râşnov - Zărneşti - Şinca Nouă - Şinca Veche - Secăriţa - Sebeş - Recea - Lisa - Sâmbăta de Sus - Complexul Turistic Sâmbăta, unde ama ajuns la ora 15: 30.

Am pus cortul lângă apă (sub cireş) în vecinătatea Mănăstirii Brâncoveanu pe care am şi vizitat-o. Ca şi altă dată, am rămas profund impresionaţi de arhitectura în stil brâncovenesc şi de curăţenia şi liniştea ce domnesc aici. Am făcut poze, am aprins lumânări şi am revenit la cort parcă mai curaţi în suflet şi credinţă.

Am mâncat, am instalat sacii de dormit apoi am mers să bem câte o bere. Am fost singurii clienţi din local în acea seară... Afară era din ce în ce mai frig, cerul era senin, fără nici un nor. În sacii de dormit era însă chiar foarte bine şi am adormit curând alintaţi de susurul pârâului Sâmbăta. Peste noapte ne-am trezit de câteva ori, am făcut ceva manevre la fermoarele cortului, deoarece afară erau  - 4 grade.

Dimineaţă ne-am trezit la 6: 30, am mâncat câte ceva, am băut câte un ceai fierbinte după noaptea friguroasă şi am strâns bagajele. Tot cortul era plin de gheaţă iar pe jos, la fel, o brumă groasă. Altă surpriză a constituit-o maşina care nu voia să mai pornească. Am reuşit într-un final s-o mişcăm, cu ajutorul altei maşini - de fapt singura care a trecut în decurs de o oră şi jumătate. Această zonă atât de populată vara, este aproape pustie în această perioadă, exceptând zilele de sărbători religioase.

Datorită întârzierii, am hotărât să plecăm spre Valea Viştea Mare cu maşina, pentru a câştiga timp, deoarece eram în întârziere cu o oră şi jumătate. Am ajuns la cătunul din dreptul Văii Viştişoara şi am hotărât să lăsăm maşina la una din gospodăriile ce alcătuiesc această aşezare, neştiind pe unde o să coborâm, astfel ca maşina să fie undeva la jumătatea distanţei între văile Viştea Mare şi Sâmbăta.

Am plecat pe jos şi am început să urcăm pe Valea Viştea, după plictisitorul mers pe drumul forestier şi perioada de acomodare cu rucsacurile grele. Frumuseţea locurilor, vremea deosebit de generoasă - senin şi relativ cald - fac ca buna dispoziţie ne să revină, la cote maxime. În timp ce mergeam, mai consumam din energie depănând amintiri, vorbind despre prieteni şi nu numai şi uite aşa, încet, încet, am ajuns la golul alpin. În faţă, căldarea Viştei se deschidea în toată splendoarea ei. Marcajul apărea destul de discret, ascensiunea pe timp de iarnă, necunoscând zona, fiind extrem de dificilă şi chiar nerecomandată, spun eu. Am depăşit un adăpost (probabil o stână) destul de bine întreţinut, ce avea chiar şi nişte izoprene, e adevărat cam rupte, dar bune în lipsă de altceva.

Serpentinele, când mai scurte, când mai largi, ne purtau spre culmi, spre Portiţa Viştei. La un moment dat a apărut un pui de hermelină, complet albă, semn că se apropie iarna. Ajungând la turnul de sub Portiţa Viştei am făcut poze şi glume, unul pe seama altuia, după obositorul marş cu rucsacurile grele. În Portiţa Viştei, având în vedere că nu era decât ora 16: 00 şi vremea foarte bună, am hotărât să urcăm pe vârf în acea seară. Am ascuns bagajele printre stânci, luând cu noi doar pioleţii, lanternele şi aparatele de fotografiat.

Am ajuns pe Vârful Viştea Mare (2527m), al treilea ca altitudine din România, la ora 16: 30 şi am făcut poze în toate direcţiile.

"Creasta de 421m ce leagă vârfurile Viştea Mare (2527m) şi Moldoveanu (2544m) formează un ansamblu trapezoidal (ca un acoperiş de casă) foarte uşor de recunoscut, atât dinspre est, cât şi dinspre vest. Ansamblul are patru feţe: două trapeze, spre est şi spre vest şi două triunghiuri, spre nord şi spre sud. Trapezul estic aparţine muntelui Valea Rea, iar cel vestic - Muntelui Orzăneaua. Muntelui Moldoveanu îi revine doar triunghiul sudic, iar Muntelui Viştea Mare, cel nordic. Creasta de mare altitudine a ansamblului a fost măsurată de A. B. Szalay (421m) şi are în zona de mijloc o şa îngustă, o spintecătură. Din vârful Moldoveanu porneşte spre sud una din din cele patru mari ramuri făgărăşene Culmea Moldoveanu - Scărişoara - Picuiata, cea mai înaltă creastă de munte din ţară. L a 6 km de Colţul Viştei Mari, ramura atinge încă altitudinea de 2400m iar pe lungimea de 8 km ea nu scade sub 2300m" - Ilie Fratu, Andrei Beleaua, Octavian Fratu - Pe custurile făgărăşene - Editura pentru  Turism 1991

L ora 16: 50 am ajuns acolo unde ne-am dorit, pe Vârful Moldoveanu (2544m). Priveliştea era copleşitoare: spre nord Ardealul cu Oltul şerpuind pe la poalele subcarpaţilor, spre sud Muntenia, atât de dragă nouă. Trăiam clipe unice şi savuram un citat din Blaga "opreşte Doamne clipa şi măreşte eternitatea..." ce era încrustat pe o placă montată aici. Am făcut poze şi am legat panglica tricoloră ce am avut-o legată la piolet pe vârful Mont Blanc, de crucea metalică ce marchează cel mai înalt vârf al ţării.

Ne-am retras, pentru că întunericul se apropia, era ora 17: 15 când am început coborârea. Am recuperat rucsacurile şi ne-am îndreptat spre refugiul alpin Portiţa Viştei, administrat de formaţia Salvamont Victoria. Am rămas aici peste noapte, alături de doi bucureşteni şi doi turişti polonezi. Noaptea, datorită adăpostului din zid, în ciuda faptului că eram la 2300m, a fost mai cald decât în seara precedentă, jos la Sâmbăta în cort. Totuşi, nu era chiar ca acasă...

A doua zi, după ce am mâncat şi ne-am luat apă de la unul din izvoarele ce se varsă în Iezerul Triunghiular din Valea Rea, am plecat la drum, dar nu pe traseul de creastă, marcat cu bandă roşie. Am urcat pe vârful Hârtopu Ursului (2461m) şi am admirat căldarea cu acelaşi nume, suspendată deasupra văii Viştea Mare şi muchia omonimă de grad 3B, lungă de ˝ km, custură stâncoasă ce închide căldarea pe latura vestică, despărţind-o de valea glaciară Viştea Mare. Tot de aici am studiat şi Muchia Zănoaga şi am constatat că Spintecătura Zănoazei delimitată de doi pereţi verticali de circa 40m nu se poate parcurge decât cu materiale tehnice (pitoane, coardă etc), aşa că am hotărât să evităm această porţiune din Vârful Gălbenele (2456m), până dincolo de spintecătură, printr-o buclă ceva mai lungă, extrem de spectaculoasă, cu diferenţă de nivel destul de mare, dar mai uşoară din punct de vedere tehnic.

Aşadar am coborât în şaua Viştişoara (2304m). Pe această porţiune versantul nordic al crestei principale, cade spre Căldarea Viştişoarei printr-un perete de stâncă de aproape 100m, având la bază pânze de grohotiş. Peretele este întretăiat de numeroase hornuri şi fisuri. Cel mai estic horn este şi cel mai accesibil, având panta relativ moderată (în medie 45 de grade, exceptând o zonă situată la două treimi de bază, unde o săritoare barează calea). Hornul este uşor de recunoscut datorită faptului că este uşor răsucit spre vest şi pentru că pe fundul său se găseşte grohotiş. Am coborât atenţi să nu declanşăm o avalanşă de pietre, dar la un moment dat undeva deasupra săritorii a trebuit să împingem la vale doi bolovani ce stăteau să cadă, riscând astfel să pice pe noi. Am constatat pentru a nu ştiu câta oară că aparenţele sunt înşelătoare şi dificultăţile constatate de sus, nu sunt chiar atât de greu de depăşit. Mai multe trepte şi o mică brână de lăţimea unei tălpi de bocanc, ne-au permis să străbatem punctul cel mai dificil. După săritoare, panta a devenit mai moderată şi locurile mai primitoare. Principala problemă în această zonă o constituie grohotişul instabil. Până la lac am mai făcut circa 20 de minute, dar vremea bună şi reuşita parcurgerii acestui pasaj ne-au făcut să uităm de bagajele grele.

Am ajuns la Lacul Viştişoara unde am întâlnit un stâlp indicator cu săgeată de marcaj punct albastru ce vine din vale şi urcă în Curmătura Răcorelelor, pe Muchia Drăguşului (1B), de unde coboară la cabana Valea Sâmbetei. Aici am mâncat ciocolată, am făcut poze şi am studiat atent versantul estic al Muchiei Zănoaga în căutarea unui posibil traseu  (nemarcat desigur) care să ne scoată sus pe muchie. Din spintecătura Zănoagei coboară un horn pământos ce pare accesibil dar peretele nordic este vertical şi prea greu de parcurs cu rucsacurile grele. Undeva în zona Vârfurilor Bisericii de Sus şi de Jos coboară numeroase hornuri foarte accidentate şi înclinate spre Căldarea Viştişoareai, toate acestea formând Răutaţile Zănoagei. Zona părea inaccesibilă. Ceva mai jos, am zărit un vâlcel mai bine conturat până în creastă şi am hotărât să urcăm pe el. Urcuşul a fost foarte obositor iar panta foarte mare ne-a supus la un serios examen de căţărare "în patru labe", uneori cu ajutorul pioleţilor. Am bălăurit un timp prin nişte arbuşti uscaţi apoi prin jnepenişuri ce parcă nu se mai terminau. Privind înapoi către vale ni se tăia răsuflarea constatând că nu mai e cale de întoarcere, poate doar în rapel, aşa că "mergi ori crapă!" erau cuvintele pe care le repetăm adeseori obsesiv.

În cele din urmă, am ieşit într-o mică căldare suspendată şi de aici în creastă. Versantul vestic este la fel de înclinat, dar datorită faptului că este înierbat, părea ceva mai primitor. Creasta prezintă mici variaţii de nivel delimitate prin şei, pe toată lungimea ei. Treptat ea devine mai lată iar jnepenişurile urcă până spre creastă. Am ales să coborâm tot în Valea Viştişoara, deoarece este mai sălbatică, astfel încât să parcurgem un traseu general în circuit şi să recuperăm maşina aflată undeva jos în vale la una din cele câteva case.

O posibilitate de coborâre pe versantul vestic era Piciorul lat numit Piscul la Pârâul Calului către o poiană unde se găseşte o casă de vânătoare, iar de aici în Valea Viştea Mare, pe unde am urcat. Coborârea era şi ea destul de dificilă, am făcut-o "la bunul simţ" şi ne-a luat ceva timp. Apoi a început pădurea, locurile fiind de o sălbăticie rar întâlnită pe o vale marcată. În cele din urmă, pe la 16: 30 am revenit în firul văii, la marcajul care apare destul de rar. Valea era întunecoasă şi pe alocuri are aspect de canion. Datorită frunzelor poteca se distingea foarte greu, uneori o luam pe firul apei, printre stânci, când pe un mal când pe celălalt.

Începea să se întunece. Am tras tare să prindem capătul drumului forestier înainte de lăsarea întunericului, orientarea fiind foarte dificilă. Apele Viştişoarei au intrat într-un mic canion presărat cu numeroase praguri. Poteca spânzură undeva deasupra. Am ieşit la liman la ora 17: 30, aşa cum ne-am dorit. De acum drumul era lat şi vizibilitatea încă bună, era senin dar începea să fie din ce în ce mai frig. La ora 18: 00 am ajuns în sfârşit la maşină. Drumul a fost foarte lung, obositor, cu diferenţe mari de nivel. Am parcurs în două zile ceea ce ne propusesem să facem în trei, dar a meritat. De mâine, prognoza meteo nu era cea dorită.

Ajunşi la maşină, aceasta refuza din nou să pornească. Cu ajutorul unui localnic vânjos şi bine "afumat", am reuşit să pornim maşina. Dar acesta, nu împingea de unde trebuie şi în elanul lui voinicesc, a rupt eleronul din spate al maşinii lui George. Acesta era distrus, aproape uitase de frumoasa tură ce ne-a reuşit şi stătea să se încheie.

La ora 19: 00 am ajuns din nou la Complexul Turistic Sâmbăta. Am mers la o bere şi le-am făcut cinste prietenilor mei pentru reuşita acţiunii şi pentru că a doua zi era ziua mea. Berea mult dorită ne-a mai dezlegat limbile dar ne-a înnodat parcă picioarele. Am plecat la maşină şi am campat din nou sub cireş cu speranţa că va fi mai cald decât în prima noapte.

Duminică am plecat spre casă, oricum vremea se schimbase foarte rău. În suflet rămâneam cu amintiri de neuitat, cu sentimentul dorinţelor împlinite, poate mai curaţi, mai buni şi cu siguranţă mai săraci în buzunare dar mai bogaţi în suflet.

Mulţumesc din toată inima celor doi tovarăşi de drum, buni prieteni şi colegi de club, George Matei şi Gică Burlacu, fără de care cu greu aş fi reuşit parcurgerea acestui traseu, precum şi tuturor celor care m-au sprijinit moral în această acţiune.

Dedic această tură, cuiva tare drag mie, unei persoane cu totul şi cu totul specială, care a dispărut dintre noi, în urmă cu exact 13 luni, bătrânului şi scumpului meu bunic, Radu Nicolae, decedat pe 10 octombrie 2003.

 

Mihai Radu - membru A. T. Chindia Târgovişte

Autor: Mihai Radu
Înscris de: Ileana Bocanciu
Vizualizări: 16230, Ultima actualizare: Duminică, 14 Nov 2004



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii