Spre dimineaţă avea să se însenineze. După un mic dejun sumar, puţin după ora 9, aveam să plecăm spre Câlcescu.
Succesiv DN 7A şi 67C urmate de drumul forestier ce se desprinde din ultimul aveau să ne scoată lângă cantonul forestier (întreţinut) de pe Valea Lotrului. După un scurt urcuş care avea să înceapă după canton, intrăm foarte aproape de Valea Lotrului. Valea ni se oferă cu dărnicie şi locuri minunate ne atrag atenţia. E superb! Linişte, apă şi pădure. Un sfârşit de săptămână petrecut aici pare a fi cel puţin reconfortant.
După 1 h de mers, drumul forestier se înfundă şi intrăm pe o potecă largă prin pădure. Cu timpul, poteca devine firavă dar marcajul bun ne face orientarea foarte uşoară. Ieşim deasupra pădurii la popasul "Lili" de unde priveliştea e superbă. De la stânga spre dreapta: M-ţii Latoriţei, Şaua Cărbunele, Vârful Mohorul şi Căldarea Iezerului, Vârful Setea Mare şi Căldările Dracului şi Câlcescu iar apoi Căldarea Zănoaga Mare ne încântă privirile.
Trecem valea pârâului Câlcescu şi intrăm prin jneapăn în urcuş destul de abrupt. După nici 3 1/2 h de la plecarea din Obârşia Lotrului ajungem la Lacul Câlcescu.
Facem o pauză mai lungă şi mâncăm bine. Eugen vrea neapărat o poză. I-o fac! Acum 20 de ani a mai trecut pe aici. Emoţia reîntâlnirii cu Lacul Câlcescu o regăsesc cu uşurinţă în vocea şi primele-i gesturi. Îl las cu muntele şi lacul iar eu urc mai sus spre Hornul Lacurilor de unde zăresc şi Lacul Pencu. Păcat că, între timp, nori de evaporaţie s-au strâns ameninţători deasupra noastră.
Mă întorc la Eugen care îmi spune că acum 20 de ani l-a plouat puternic, aici, la lac. Bine! Atunci să plecăm, deşi iniţial ne propusesem să ajungem doar până aici.
Trecem pe lângă Lacul Câlcescu şi începem un urcuş moderat spre Creasta Păsări. Deşi bine ascunse în jneapăn, zărim, mai sus, 2 ochiuri de apă. Intrăm apoi în Căldarea Zănoaga Mare dar Eugen nu prea se simte bine. O mică pauză şi un pas mai lent îl refac. După 1 h de urcuş aveam să ajungem în Şaua Piatra Tăiată.
În şa, scoatem harta şi privim: n-ar fi mult până pe Parângul Mare dar unde să campăm aşa sus? Plecăm mai departe, hotărâţi să campăm cât mai aproape de Vârful Parângul Mare.
Trecem pe la S de Vârful Coasta lui Rus şi ieşim în Şaua Ghereşul de unde admirăm Lacul şi Muntele Ghereşul. Urmează un urcuş în serpentine până pe Vârful Ieşul pentru ca apoi să ajungem în şaua înaltă a Ieşului. Găsim loc de campare aici ca de altfel şi în Şaua Ghereşul dar încă mai avem resurse şi nici nu e prea târziu.
De pe Vârful Pâcleşa unde ajungem în 1 h din Şaua Piatra Tăiată, observăm că în şaua dintre Pâcleşa şi Gruiul nu putem campa şi probabil nici în şaua Gruiul. Găsim însă un loc plăcut pe Piciorul Pâcleşa unde nici vântul nu prea bate.
Apă nu prea mai avem dar... cobor direct spre Lacurile Ieşul şi găsesc un izvor înainte de ele. După circa 1/2 h de la plecare revin la cort unde Eugen a pus totul la punct. Mâncăm bine, ca în fiecare seară de altfel, şi ne culcăm la peste 2300 m altitudine.
ZIUA 13
"Parângul Mare - un vârf mult dorit"
Piciorul Pâcleşa - Vârful Parângul Mare - Vârful Cârja - ANEFS - Petroşani - Ohaba de sub Piatră
Dimineaţa ne sculăm devreme şi avem norocul să prindem un frumos răsărit de soare printre vârfurile dinspre E.
Dinspre Lacurile Ieşul, însă, auzim ceea ce ni s-a părut a fi un mormăit de urs. Ne strângem cortul şi plecăm spre Vârful Parângul Mare unde ajungem în mai puţin de 1/2 h.
Pe vârf zăpada e destul de multă şi asociată cu vântul rece ne determină să coborâm destul de repede într-un căuş situat chiar pe creastă spre Vârful Gemănarea unde aveam să şi mâncăm. De altfel, de pe vârf n-am putut admira decât creasta deoarece în căldări soarele încă nu ajunsese.
Din nou Eugen nu se simte prea bine ceea ce ne face să ne prelungim mult pauza de masă. Folosim, însă, timpul şi vremea bună pentru a usca cortul şi a pregăti nişte sandwich-uri pentru următoarea pauză.
În jurul orei 11 plecăm refăcuţi. În 1/3 h ajungem pe vârful situat în imediata apropiere (spre S) a Gemănării. Acum sunt sigur: atunci, iarna, când am vrut să urcăm pe Parângul Mare ne-am oprit aici. Deci (în urcare) am fi făcut 30-40 de minute. Da, am fost foarte aproape...
Traseul ocoleşte Vârful Gemănarea pe la E şi nu cum figura pe hartă (şi cum am trecut şi iarna) pe la V. La E de vârf facem şi o mică pauză, ocazie cu care admirăm Lacurile Zănoaga Gemănării şi Zănoaga Stânii la care, între timp, a ajuns şi soarele. Lacul Cârja şi Creasta Mija ne oferă de asemenea o frumoasă privelişte.
Continuăm spre Vârful Stoieniţa şi printr-o "fereastră" reuşim să vedem şirul celor 3 frumoase lacuri: Lacul Verde, Lacul Mic şi Lacul Slivei. Urcuşul pe Vârful Stoieniţa, ca de altfel şi cel care avea să urmeze spre Vârful Cârja, nu ne ridică nici o problemă.
Pe Cârja, unde am ajuns după 2 3/4 h de la plecarea de pe Vârful Parângul Mare, mai facem o pauză pentru că, într-adevăr, priveliştea de aici este fără pereche: spre N M-ţii Şureanu, spre N-E M-ţii Lotrului iar spre E şi S-E întreaga creastă a Parângului, de la Vârful Mohorul încoace. Din păcate norii de evaporaţie s-au strâns din nou chiar dacă nu aşa de mulţi ca în ziua precedentă.
Serpentine scurte ne coboară de pe Vârful Cârja până în Şaua Caprelor (2195 m alt). De-aici traseul e foarte plăcut: fără coborâşuri sau urcuşuri puternice. După ce trecem de Vârful Scurtu traseul intră din nou pe versantul de N-E. Căutăm cu privirea Lacul Mija însă nu-l putem zări de-aici. Spre Parângul Mic, frunzele de afin şi coacăze sunt de un roşu intens. Spectacolul coloristic ar fi complet dacă soarele n-ar fi ascuns de nori.
Ajungem în şaua situată la 2040 de m altitudine de unde părăsim creasta principală şi coborâm pe poteca foarte bine şi recent marcată cu stâlpi indicatori (de altfel încă din Şaua Piatra Tăiată marcajul a fost refăcut foarte bine şi relativ recent). După 1 1/2 h de la plecarea de pe Vârful Cârja aveam să ajungem la ANEFS.
Avem încă o dată noroc: telescaunul şi apoi o maşină de ocazie ne coboară nesperat de repede până în Petroşani. Aici ne reaprovizionăm şi plecăm cu trenul spre Ohaba de sub Piatră. Încă din tren, avem parte de o mare surpriză: în Retezat e foarte multă zăpadă. Şi când te gândeşti că a trecut o săptămână de la ninsori iar în Parâng, practic, nu mai era zăpadă. Ne punem speranţe în vremea caldă (în jur de 30 grade Celsius) pe care am găsit-o aici pe Valea Streiului.
Deoarece n-am reuşit să prindem, în timp util, o ocazie pentru a ajunge la Genţiana în acea seară, campăm pe malul Streiului şi ne îmbăiem, cum n-o mai făcusem de când eram pe munte, în apa râului care părea... încălzită.
ZIUA 14
"Spre locuri dragi"
Ohaba de sub Piatră - Cârnic - Genţiana
Am dormit cât am putut de mult pentru că am hotărât să avem o zi uşoară.
În jurul orei 11, împreună cu un grup de tineri, aveam să urcăm cu o camionetă până la 1 km deasupra viaductului. De-aici drumul spre Cârnic e o plăcere. Constatăm că pe-aici a venit... toamna! Un regal coloristic ni se oferă privirilor.
La Cârnic aveam să ajungem în mai puţin de 1 h. Aici, pe terasă, îi întâlnim pe cabanierul de la Pietrele şi Cârnic, nea Rudolf - un veteran al muntelui şi Sandu salvamontistul care făcea pe cabanierul la Genţiana. Toţi prieteni vechi.
Facem o mică pauză, timp în care aflăm că la cabană au rămas 4 tineri care, de altfel, îi aşteaptă pe cei cu care am urcat cu camioneta dar acum sunt mult în urma noastră. Sandu a coborât în aşteptarea combustibulului pentru generator.
Ne luăm rămas bun de la cei trei prieteni şi plecăm spre Genţiana. Drumul forestier rupt de ape ne aduce încă o dată aminte de puterea naturii. Înainte de serpentinele care urcă spre Cabana Pietrele intrăm la stânga, peste pârâul Pietrele, pe scurtătura, spre Genţiana, marcată cu triunghi albastru. În mai puţin de 2 h de la Cârnic, aveam să fim la cei 1672 m altitudine ai Genţianei.
Aici o linişte netulburată de nici un zgomot ne invită să profităm din plin de ea. Spre seară, rând pe rând, apar şi prietenii tinerilor de la cabană şi Sandu cabanierul de la care aflăm că în Curmătura Bucurei zăpada a fost de peste 1/2 m. Azi, însă, a fost iarăşi cald şi destul de mult soare ceea ce ne dă speranţe că vom putea merge pe creastă.
Am fost de atâtea ori în Retezat şi totuşi mai aveam de făcut încă atâtea trasee... Pornind de la această idee ne-am programat şi traseele în aceşti munţi de o frumuseţe inegalabilă. Marele S (Genţiana - Cabana Pietrele - Culmea Lolaia - Vârful Retezat - Vârful Bucura I - Curmătura Bucurei - Vârful Peleaga - Vârful Păpuşa - Vârful Custura - Şaua Plaiul Mic), cum l-am numit eu, ne oferea amândurora 2 trasee în premieră: Vârful Retezat peste Culmea Lolaia şi Vârful Custura dinspre Vârful Păpuşa, cu trecere peste Vârful Păpuşa Mică.
Zăpada mare ne determină să luăm hotărârea ca prima jumătate a S - ului s-o facem în circuit cu rucsacii de tură.
Puţin după ora 7 plecăm de la Genţiana. Toţi ceilalţi încă dormeau. În 1/2 h ajungem la Cabana Pietrele de unde începem urcuşul spre Creasta Lolaia, nu înainte de a ne aproviziona cu apă.
În mai puţin de 2/3 h aveam să ieşim în creastă. Cer senin! Priveliştea spre toate cele 5 creste nordice: Lolaia, Stânişoara, Pietrele, Valea Rea şi Galeşul este extraordinară. Vârful Retezat se vede într-adevăr aşa cum e: retezat.
Mâncăm bine şi apoi plecăm în urcuş lent prin jneapănul des de pe creastă. În zona Vârfului Lolaia Nord verdele jneapănului şi roşul intens al frunzelor de afin şi coacăze se concurează în mod fericit şi foarte plăcut privirilor noastre. Urcăm şi pe Lolaia Sud chiar dacă traseul îl ocoleşte. De-aici încolo apar şi primele obstacole. Mai întâi zăpada care, deşi nu e continuă, ne încurcă vizibil. Mai sus, urcuşul devine abrupt şi adeseori trebuie să ne folosim de mâini pentru a ne căţăra. Constatăm că am fost inspiraţi că am ales să facem traseul cu rucsacii de tură şi nu cu cei mari (în ideea de a coborâ din Curmătura Bucurei la Lacul Bucura). Sosim totuşi pe Vârful Retezat într-un timp destul de scurt: 2 1/4 h de la plecarea din locul de pe Creasta Lolaia unde am mâncat.
Pe Vârful Retezat ne permitem un tur larg de orizont. De la stânga (E) spre dreapta (V) se înşiră: Vârful Mare, Vârful Păpuşa, Vârful Peleaga, Vârful Custura Bucurei, Vârful Bucura II, Vârful Bucura I, Vârful Judele, Vârful Şesele Mari, Vârful Şesele Mici şi Vârful Zănoaga. Se zăresc, de asemenea, şi M-ţii Godeanu spre S-V şi Ţarcu spre V. Tăul Negru (excelent amplasat) dar şi Ştevia (din căldarea situată la N de Vârful Retezat) completează în mod fericit multitudinea de vârfuri din zare.
La ora 12 plecăm de pe Vârful Retezat. Între timp, norii s-au adunat pe creste dar încă sunt inofensivi. Trecem de Şaua de Vară a Retezatului şi observăm câteva capre negre în Valea Stânişoarei. Pe dreapta Tăul Ştirbu şi Vârful Judele formează un tandem atrăgător indiferent de anotimp.
În 1 h ajungem pe Vârful Bucura I. Priveliştea spre Vârful Peleaga este una inedită şi nu ezităm s-o prindem pe peliculă. Încă 1 h de mers avea să ne scoată în Curmătura Bucurei (la jumătatea S - ului) trecând şi peste Vârful Bucura II.
Vremea se strică şi norii îşi fac apariţia pe creste şi în văi. Traseul spre Genţiana, însă, îl cunoaştem ca în palmă. Până la Genţiana facem puţin peste 1 h din curmătură. Avem şi noroc: nu ne plouă iar la cabană sosim odată cu... vremea bună!
În ajun sosise un grup de 40 de tineri din Arad care a făcut să se umple cabana la maximum.
Aceasta n-ar fi fost nimic dacă în impertinenţa lor nu ar fi făcut gălăgie în dormitor până târziu cu toate că li s-a atras atenţia de mai multe ori chiar şi de conducătorii grupului. Prin urmare am avut o noapte grea...
Dimineaţa, însă, la 7.20 plecam spre Curmătura Bucurei. Dacă spre N cerul era variabil, dincolo de curmătură norii fierbeau în căldare. În 1 h ajungem la Tăul Pietrele. Peste alte 1/4 h dăm de ultima sursă de apă unde şi mâncăm puţin. E foarte frig iar vântul trage cu putere. Nu bem prea multă apă deoarece simţim că la fiecare înghiţitură ne îngheaţă tot organismul.
Plecăm, aşadar, cât putem de repede şi începem să urcăm într-un ritm destul de mare pentru a ne încălzi. Odată ajunşi în curmătură, ceaţa ne învăluie şi pe noi. Piatra rece şi umedă ne îngheaţă mâinile cu care ne mai ajutăm la urcarea spre Vârful Custura Bucurei sau ne face să alunecăm. Şi totuşi, prin ceaţa deasă descoperim un ţap care ne priveşte cu curiozitate. "Ce-ţi fi căutând pe aici, oameni buni, pe vremea asta?" pare a spune.
Ajungem şi pe Vârful Custura Bucurei unde din când în când mai prindem şi câteva raze de soare. Continuând spre Vârful Peleaga constatăm că apar şi primele limbi de zăpadă. În şaua dintre cele două vârfuri zăpada spulberată are peste 1/2 m. Mai zărim un grup de 5 capre negre care însă aveau să se piardă repede înspre Valea Pietrele. Ceaţa ne învăluie din nou la urcarea spre Vârful Peleaga. În apropirea vârfului razele soarelui reuşesc, din când în când, să mai ajungă la noi. Stratul de zăpadă e tot mai gros şi aproape continuu...
În fine, după 2 h de la plecarea de la ultima sursă de apă de pe Valea Pietrele suntem pe Vârful Peleaga. Nu stăm aproape deloc şi începem coborârea spre Şaua Peleaga prin zăpadă şi pietre umede. Coborârea nu durează decât 1/3 h dar urcuşul (2/3 h) ne e îngreunat şi de data aceasta mai întâi de ceaţă iar apoi de zăpadă. La sosirea pe Vârful Păpuşa, admirăm spre N şi cele 3 Zănoage ale Galeşului. Tot acum se clarifică şi situaţia: căldările care adăpostesc izvoarele Râului Bărbat sunt fără nori dar de jur împrejur (mai puţin spre N) mările de nori închid orizontul. În scurta pauză de pe Vârful Păpuşa constatăm că norii de la
izvoarele pârâului Peleaga se răresc şi ei.
Începem coborârea spre Spintecătura Păpuşii: nori la dreapta şi variabil la stânga. Încet dar sigur, norii din dreapta, se răresc tot mai mult. La sosirea pe Vârful Păpuşa Mică marea de nori a rămas doar la S de Retezatul Sudic, deasupra Depresiunii Petroşaniului. Soarele biruie în sfârşit şi definitiv. Urcuşul spre Vârful Custura e acum mult mai plăcut.
După 2 h bune de mers de pe Vârful Păpuşa ajungem sub Vârful Custura la altitudinea maximă atinsă de potecă. Lăsăm rucsacii în potecă şi urcăm spre vârf. Fără rucsaci parcă avem aripi.
S-a înseninat aproape complet şi e cald. Nu ne mai săturăm privind de jur împrejur! Toate vârfurile din Retezat se văd foarte clar. M-ţii Godeanu se zăresc şi ei la marginea mării de nori. Spre S, însă, cât vezi cu ochii, doar mări de nori. Nici n-am simţit când a trecut o oră.
Ne întorcem la rucsaci şi plecăm spre Şaua Plaiul Mic unde ajungem în circa 1 h. Facem o scurtă pauză la Tăurile Păpuşii iar apoi plecăm spre Cabana Buta. Coborâm puternic pe marcajul proaspăt refăcut şi constatăm că şi norii se ridică topindu-se apoi sub razele calde ale soarelui.
În 1/2 h ajungem şi la Cabana Buta care e aproape în întregime reconstruită. Întâlnim aici doi tineri cehi care luau masa şi care ne oferă gratuit o copie după o hartă a M-ţilor Godeanu (pe care noi n-o aveam). Mâncăm şi noi bine iar apoi ne cazăm în cabană fiind foarte obosiţi.
ZIUA 17
"Vremea ţine cu noi, din nou"
Cabana Buta - Câmpul lui Neag - Uricani - Câmpul lui Neag - Cabana Buta
Ultimele zile au fost destul de obositoare. Mai mult, la acestea s-a adăugat şi oboseala acumulată înainte. O zi, două de pauză ar fi binevenite.
În ajun s-a anunţat ploaie. Nici o problemă: tot trebuia să coborâm pentru a ne reface proviziile de hrană. Unul dintre oamenii de la cabană e din Uricani şi ne e de mare folos în ceea ce priveşte traseul şi legăturile spre Uricani. Am preferet Uricani-ul în locul Câmpului lui Neag deoarece fiind un oraş era mai bine aprovizionat şi, cu siguranţă, puteam găsi mai multe magazine deschise într-o zi de duminică.
Plecăm de dimineaţă (7.30) pe o vreme care într-adevăr anunţa ploaie. Panta abruptă la început devine tot mai domoală şi se înscrie pe firul apei. Ajungem La Beci în 1/2 h. Pe săgeata indicatoare găsim scris: 3/4 -1 h spre Cabana Buta şi 4-4 1/2 h spre Câmpul lui Neag. De-aici drumeagul pe care am coborât devine un foarte bun drum forestier care se înscrie pe o lungă curbă de nivel. Am mers 1 h pe această curbă până în locul numit "La Fânaţe" de unde se abandonează drumul forestier şi se coboară pe poteca bine semnalizată de săgeţile indicatoare spre dreapta. Poteca e firavă dar odată intraţi în pădure regăsim semnele de marcaj. Prin pădure panta devine din nou abruptă dar în doar 1/2 h ajungem la Complexul Turistic Câmpul lui Neag (foarte frumos) imediat în aval de Cheile Buţii. Cheile Buţii oferă din aval o imagine tipică pentru nişte chei dar culorile toamnei îi dau un farmec aparte. Îmi pare aşa de rău că am lăsat aparatul foto la cabană...
Încă 1/2 h mai aveam să facem şi până la staţia de plecare a autobuzelor spre Uricani (în dreptul unui bar) şi prindem autobuzul de ora 10 chiar când să plece (autobuzele pleacă din oră în oră spre Uricani). Dacă de la Complexul Turistic până aici a picurat şi apoi a început să plouă mărunt, cum am urcat în autobuz a început să plouă tare.
Într-adevăr în Uricani aveam să găsim de toate chiar dacă era duminică.
În rest, a plouat în reprize aproape toată ziua.
După-masa, însă, chiar înainte de a ajunge la cabană (am făcut puţin peste 3 h din Câmpul lui Neag până la cabană) ceaţa şi norii au început să se destrame.
Apusul de soare avea să ne aducă un cer... perfect senin!
Şi noi care vroiam să ne mai odihnim o zi la cabană... Ne răzgândim repede: dacă mâine va fi timp frumos vom pleca, totuşi, mai departe dar nu ne vom trezi de dimineaţă ca întotdeauna pentru a fi cât de cât mai odihniţi.
Ne sculăm destul de târziu şi constatăm că într-adevăr vremea a ţinut cu noi: e senin deşi ieri, cât timp noi am fost în Uricani, a plouat destul de mult, aici, pe munte.
Mâncăm bine şi... la drum!
Până în Şaua Plaiul Mic facem 2/3 h. O mică pauză la Tăurile Păpuşii e totuşi reconfortantă după urcuşul abrupt de la cabană. Nu stăm decât foarte puţin deşi peisajul este unul deosebit spre munţii din jurul nostru (până la Piatra Iorgovanului se estimează 4 h pe săgeata indicatoare din şa).
Încă de la plecare, intrăm printr-un frumos culoar printre jnepeni. Cărarea pe Culmea Drăgşanu e aproape netedă ceea ce ne determină să avem un ritm foarte bun. La capătul de S-V al culmii, coborâm în valea pârâului Scocul Drăgşanului lipsită total de apă. Avem ceva probleme de orientare din cauza lipsei marcajului chiar după trecerea văii (din Şaua Plaiul Mic până aici marcajul a fost foarte bun folosindu-se stâlpi de marcaj). Suntem tentaţi să facem la dreapta pe coasta nordică a Vârfului Albele dar zărim în cele din urmă un marcaj triunghi albastru prin canionul calcaros care ni se deschide în faţă chiar în continuarea stâlpilor de marcaj de pe Culmea Drăgşanu. Mai sus, mai găsim şi alte marcaje triunghi albastru iar apoi, în sfârşit, şi bandă roşie. Canionul avea să ne scoată la S-E de Vârful Albele. Zărim de aici foarte bine şi Vârful Piatra Iorgovanului spre care continuăm prin jnepeni. Trecem pe lângă un loc de înnoptare temporar al ciobanilor cu turmele de oi şi observăm, pentru a câta oară în Meridionali, jnepeni distruşi pentru construcţia staulului sau arşi pentru a speria ursul. Oare nu e păcat?...
Chiar înainte de Vârful Piatra Iorgovanului întâlnim şi marcajul triunghi roşu, proaspăt aplicat, spre Câmpuşel. Deoarece traseul ocoleşte vârful, ne lăsăm rucsacii aici, la răscruce de drumuri, şi urcăm până pe vârf. Am făcut doar 2 1/2 h din Şaua Plaiul Mic şi ne hotărâm să mai mergem cel puţin până în Şaua Paltina.
Ne întoarcem la rucsaci şi facem o pauză în care mâncăm. Între timp, s-au strâns şi câţiva nori de evaporaţie care joacă doar un rol estetic
Imediat după plecare, constatăm că peisajul se schimbă din nou: locul calcarelor care încet-încet dispar este luat de vârfuri domoale şi pajişti alpine. În 3/4 h ajungem în Şaua Paltina dar râmăturile proaspete şi foarte multe ale porcilor mistreţi ne determină să plecăm mai departe.
Urcuşul spre Vârful Paltina (uşor de identificat de la distanţă prin numeroasele stânci ce se găsesc la S) nu e abrupt dar e foarte lung. Din şaua omonimă până pe Vârful Paltina aveam să facem aproape 1 h.
În 10 minute suntem în prima şa de după Vârful Paltina şi suntem gata să campăm aici. Lipsa apei mă face să arunc o nouă privire pe hartă şi constat că în apropiere de şaua următoare se găsesc izvoarele Galbenei. Adunăm totul şi plecăm într-acolo.
Puţin după ora 17 aveam să campăm în apropierea unui izvor amenajat chiar lângă potecă de ciobanii care au avut stâna sub piciorul de munte care coboară spre N şi ne desparte de Vârful Galbena.
ZIUA 19
"Cum am strâns cortul de 3 ori într-o singură zi"
Izvoarele Galbenei - Lacul Scărişoara
În ajun, după ce ne culcaserăm, am auzit un tropăit rapid pe potecă. Explicaţia la îndemână: un cal de la vreo stână din apropiere.
Peste noapte vremea avea să se strice... O aversă însoţită de vânt ne-a trezit în miezul nopţii deşi noi credeam că deja e dimineaţă. Apoi, spre dimineaţă, ploaia a lăsat-o mai încet.
Dimineaţa, însă, ceaţa a cuprins toate vârfurile dimprejur. E clar: în aceste condiţii nu plecăm mai ales că ne aşteptam ca marcajul, relativ bun până aici, să nu fie la fel în continuare.
La un moment dat, aud din cort acelaşi tropăit ca în ajun. Ies repede şi... surpriză: 2 mistreţi şi un pui mai mare dar încă dungat alergau "sincron" prin spatele cortului nostru, la nici 20 de m, spre Vârful Paltina. Şi când te gândeşti că eram la 2000 m altitudine...
Spre amiază, ceţurile se mai ridică şi ne hotărâm să plecăm. Pe când am strâns cortul, însă, ceaţa a coborât din nou... Ce să facem? Campăm din nou!
În mai puţin de 1 h vremea pare că într-adevăr şi-a revenit oferindu-ne vizibilitate spre M-ţii Retezat peste Valea Lăpuşnicului Mare. Strângem iarăşi cortul şi când să plecăm, culmea(!): începe să... plouă. Nu ne vine să credem! Punem din nou cortul hotărâţi, totuşi, să plecăm odată ce vremea rea îşi va reveni.
Ceea ce şi facem la ora 14.25.
Urcăm lent pe serpentinele ce aveau să ne scoată pe vârful din capul piciorului de munte ce ne despărţea de Vârful Galbena. De aici până pe Vârful Galbena a urmat un alt urcuş lent dar lung.
Odată ajunşi pe Vârful Galbena, speranţa de a vedea peisajul de pe Platoul Borăscu ne e spulberată de norii care au învăluit toate vârfurile de peste 2100 m altitudine. Trecem şi de vârful de 2120 m altitudine pe versantul său nordic şi ajungem în şaua dinainte de Vârful Micuşa. Aici pierdem marcajul de tot, pentru prima dată în Munţii Godeanu. Ne hotărâm să trecem pe o curbă de nivel, tot pe versantul nordic, prilej cu care găsim delicioase fructe de afin şi coacăze. Sunt chiar hotărât să culeg câteva pentru desertul de la cină dar numai după ce ajungem la Lacul Scărişoara şi vom regăsi marcajul.
Lacul Scărişoara a fost pentru noi o adevărată revelaţie. Amplasat într-o căldare de un pitoresc aparte, ne-a cucerit din primul moment. Singurul regret a fost că vremea era ceţoasă. Am promis că şi aici vom mai reveni, neapărat!
Până la urmă, Eugen avea să găsească poteca, mult mai jos, dar marcajele erau foarte deteriorate.
Punem cortul la marginea lacului dar vântul şi frigul mă fac să renunţ la desertul visat pentru cină. În sunetul valurilor ce se spărgeau de maluri aveam să adormim în acest loc de... vis!
Noaptea s-a înseninat ceea ce ne dădea speranţe că vremea capricioasă se redresează.
Dimineaţa, prindem chiar de lângă cort un superb răsărit de soare, printre vârfuri. Ne strângem cortul şi suntem gata să plecăm dar nori negri se adună deasupra noastră învăluind vârfurile.
Aici, la lac, suntem, din păcate, la cel puţin o zi bună de mers până la primul sat sau cabană. În nici un caz nu ne permitem să stăm pe loc pentru că, dacă vremea se înrăutăţeşte şi mai tare, riscăm să rămânem în creastă fără mâncare. Prin urmare la ora 8 plecăm. Marcaj n-aveam să găsim nici măcar în şaua dintre Vârfurile Micuşa şi Scărişoara. Recurgem din nou la busolă mai ales că odată ajunşi în dreptul (la S) Vârfului Scărişoara ceaţa ne-a învăluit. Încercăm să stăm cât mai aproape de căldările din sud pentru ca nu cumva, din greşeală, să urcăm spre Gugu. Aceasta a făcut ca să mărim mult timpul de mers dar cel puţin nu riscam să ne rătăcim. Ajungem în sfârşit pe un vârf pe care găsim o semisferă de beton. Nu putea fi Vârful Moraru pentru că spre N nici urmă de creastă. L-am identificat ca fiind Vârful Bulzul.
Undeva pe pantele de N-V ale acestuia ne oprim pentru a mânca. Nu pentru mult timp pentru că începe să plouă. Ploaia se opreşte, din fericire, repede. Mai trecem de un mic vârfuleţ şi de data aceasta, într-adevăr o creastă puternică porneşte din vârful următor spre N. Nu se văd vârfurile dar bănuim că ne aflăm în faţa Vârfului Moraru. Pentru câteva momente, însă, avem noroc să se ridice destul de mult norii pentru a ne transforma bănuiala în convingere.
Trecem printr-o şa cu un culoar pietruit (un mic canion) şi ocolim astfel pe la sud Vârful Moraru. Câteva urme de vopsea roşie ne întăresc moralul.
Încet-încet lupta dintre nori şi soare pare să încline balanţa spre vreme bună. Totuşi, nori negri ne fac să ne adăpostim sub nişte stânci în S-E şeii sub care am ajuns. Câţiva picuri şi atât... Reluăm urcuşul şi trecem de încă un vârf. Vremea îşi revine văzând cu ochii. Zărim în căldarea din stânga (S) un lac glaciar: Lacul Godeanu. Da, da aşa este! Acum se vede şi vârful. Ocolim vârful pe la N şi mai zărim într-una din căldări alte 2 lăculeţe. Lăsăm rucsacii pe cărare şi urcăm pe vârf unde găsim un marcaj bandă roşie.
E ora 12 ceea ce înseamnă că până aici am bâjbâit timp de 4 h. Pe vreme bună n-am fi făcut mai mult de 2 - 2 1/2 h! Moment de cumpănă: dacă vremea se strică cumva am putea să bâjbâim în continuare spre sau în M-ţii Ţarcu. Poate că ar fi mai cuminte să folosim harta primită de la cei doi tineri cehi şi să coborâm prin Oslea Românească în Cerna-Sat. Îi spun lui Eugen ce gândesc. Nu e de acord. El vrea să continuăm pe traseul programat. Nu sunt împotrivă dar dacă se strică vremea... Hm!
Coborâm la rucsaci şi continuăm pe potecă. În dreptul unei momâi (la N de Vârful Godeanu) găsim un marcaj punct roşu. De-aici încolo, însă, doar busola şi vremea bună ne-au ajutat să alegem corect între multele poteci care trec prin aceşti munţi.
Trecem plaiul dintre vârfurile Tucila (2012 m alt) şi, respectiv, cel de 1886 m altitudine şi observăm o turmă de oi. Ne atrage atenţia prin dimensiunile neobişnuit de mari ale oilor. Dar unde sunt ciobanii şi câinii? Nici nu ne-am sfârşit bine gândurile când mai mult de 10 câini uriaşi şi toţi de rasă pornesc ca vântul înspre noi. La aşa oi, aşa câini! Ne oprim. Ajung foarte aproape de noi şi sunt gata să ne rupă. Ne speriem foarte tare. Nu îndrăznim să facem însă greşeala de a ne mişca. Pelerina lui Eugen flutură. Offff... Ce noroc! Cât pe ce să o sfâşie câinii. Ciobanii, nici urmă de ei! Eugen strigă din răsputeri. În sfârşit: un cioban! Aleargă spre noi şi când ajunge ne mărturiseşte că se bucură că nu ne-au sfăşiat câinii. Deci, nu era de glumă! Noroc că n-a mai întârziat.
Ciobanul, de altfel foarte amabil, ne descrie foarte bine drumul până în Şaua Şuculeţului. Până la urmă, totul spre binele nostru...
E de-abia miezul zilei şi parcă, la câte s-au întâmplat, a trecut o zi întreagă!
Panta, iniţial puţin abruptă, se accentuează cu cât ne apropiem de Râul Şes. Marcaj: nici vorbă! Câteva serpentine scurte ne scot, în fine, la Râul Şes. Aici mai găsim, în sfârşit, câteva marcaje foarte vechi. Locul de trecere a apei are un farmec deosebit. Ne aprovizionăm cu apă, mai trecem un pârâu şi urcăm prin... Munţii Ţarcu.
Porcii mistreţi au făcut şi pe aici arăturile de toamnă! Pe un tăpşan de sub un vârfuleţ (1664 m alt) găsim o stână (2 h de mers până aici de sub Vârful Godeanu) pe sub care se observă intersecţia cu poteca care vine de sub Vârful Ciocănaşul, nemarcată nici ea. Trecem pe la V de Vârful Capul Prislopului şi întâlnim iarăşi o turmă de oi. De data aceasta câinii par mai puţin agresivi dar până la urmă noroc cu ciobanii (!). Ocolim pe la E şi Vârful Prislopul Negru (1817 m alt) ocazie cu care avem o splendidă privelişte spre zona Godeanu-Moraru-Gugu. Intrăm din nou apoi pe versantul vestic şi ocolim Vârfurile Prislop şi Seiului (2042 m alt). O splendidă herghelie de cai pare a fi scoasă din reclamele Marlboro.
În fine, după alte aproape 2 h de mers de la stâna unde se intersectează potecile ajungem (fără nici un marcaj de la Râul Şes încoace) în Şaua Şuculeţul unde găsim... două lăculeţe! Din păcate ciobanii au avut "grijă" să le transforme în loc de spălat pentru oi: apa care curgea din ele era verde-maronie.
Facem o pauză de masă sub soarele care ne moleşeşte complet. Nu ne mai vine să plecăm. Suntem foarte obosiţi. Ne ridicăm cu greu dar, asta e: trebuie să plecăm!
Până în Şaua Plaiului suntem însoţiţi de stâlpi de marcaj şi ici colo câte un marcaj bandă roşie. Ajungem în 1 h fără a forţa. Nici n-am fi putut de altfel, Eugen fiind frânt! Pentru prima dată în Meridionali trec eu în faţă la îndemnul lui. Spune că-i va fi mai uşor aşa. Va privi doar poteca de sub picioarele mele şi nu spre pantă. Pornesc lent. Ca într-un ritual, Eugen pune un picior înaintea celuilalt. Şi tot aşa... Trecem şi peste Vârful Badea şi în doar 1/2 h de la plecarea din şa suntem pe Vârful Ţarcu.
Pe vârf ne întâlnim cu doi tineri care, aşa cum aveam să aflăm mai târziu, erau meteorologi la Ţarcu (Rony şi Shanyi). Înăuntru găsim un alt meteorolog (Mitel) care e de acord să ne găzduiască doar că va trebui să aşteptăm întoarcerea primilor doi.
Ei bine, cu toată oboseala noastră aveam să stăm la un pahar de vorbă până târziu cu aceşti minunaţi oameni care ne-au pus la dispoziţie tot ce aveau. Shanyi avea să ne cedeze camera şi patul, el fiind noaptea de serviciu. Mai mult, ne-au făcut şi foc. Ce lux!
Am dormit, în sfârşit, după trei săptămâni, ca nişte prunci. Dimineaţa ne-am trezit pentru a prinde răsăritul de pe Vârful Ţarcu. Oare era ultimul din Meridionali?
Ne strângem lucrurile, mâncăm bine şi, cu mare părere de rău, îi lăsăm aici, în vârf de munte, pe aceşti adevăraţi oameni. Oare-i vom mai întâlni vreodată? Sper că da!
Tăiem serpentinele drumului aşa cum fac, de altfel, şi stâlpii de marcaj şi în mai puţin de 1 h ajungem la Staţia Meteo Cuntu. Mult bun gust şi spirit gospodăresc se degajă doar privind această staţie.
Intrăm prin pădure şi după încă 1/2 h întâlnim un stâlp cu săgeţi indicatoare: 2 1/2 h spre Muntele Mic şi 4 h (!) spre Ţarcu. Până la intersecţia cu drumul forestier, ce urcă pe Muntele Mic venind din Borlova, mai facem tot 1/2 h. Aici, avem norocul să întâlnim un ARO. Facem cu mâna destul de târziu şi ni se pare că nu am fost văzuţi. Eugen mă apostrofează de parcă n-ar fi şi el obosit:
- Aşa vrei tu să faci Meridionalii? Cu maşina?
ARO-ul face o curbă largă iar noi urcăm abrupt pe poteca marcată. Când ajunge deasupra noastră, însă, maşina se opreşte şi suntem aşteptaţi. Deci, totuşi, ne-au zărit. Altă viaţă, cu maşina!
Din staţiune care, acum vara, era aproape pustie urcăm pe jos în 1/2 h până pe Vârful Muntele Mic. Tot atât facem şi înapoi. Domnii care au urcat cu ARO sunt de acord să ne coboare până în Caransebeş dar va trebui să-i aşteptăm pentru că au fost invitaţi la o bere.
Până la urmă, la insistenţele tuturor, mergem şi noi. Se încinge un adevărat praznic: şuncă, salam, mititei şi bere. Cine-ar fi visat, aici, în vârful muntelui? Facem încă o concesie şi acceptăm chiar şi bere: doar plecam cu maşina.
Ne simţim destul de obosiţi. Da, dar încă n-am terminat Meridionalii! Ne lipseau Făgăraşii.
Nu ştiu de ce, tot ce se întâmpla în jurul meu acolo, la masă, pe Muntele Mic îmi părea că aduce a... sfârşit. Alung repede acest gând: trebuie să facem şi Făgăraşii!
Într-un târziu, coborâm şi spre Caransebeş. Amabili, cei cu ARO ne lasă chiar la gară. Aici, aflăm, cu un telefon, că se anunţă o răcire a vremii şi la munte ninsoare. Ceva, ceva am presimţit eu...
Dacă va ninge pe munte la fel de mult ca la începutul lui septembrie s-ar putea ca Meridionalii noştri să rămână fără Făgăraşi. Adică ca un inel fără piatră sau un tort fără frişcă.
Hotărâm să ne întoarcem la vatră şi să ne întâlnim imediat ce vremea se îndreaptă dacă nu va fi nins prea mult în Făgăraşi. Dar oare cât vor dura toate acestea? Concediul lui Eugen se apropie de sfârşit şi...
Ne despărţim în gară la Deva, unde Eugen coboară. Oare vom termina ce am început, prietene? Toate păreau a fi împotrivă. Pe tren, mai departe, tună şi fulgeră apocaliptic...
Şi totuşi...
Autor: Sorin-Emil Tomuţiu Înscris de: Sorin-Emil Tomuţiu Vizualizări: 4991, Ultima actualizare: Miercuri, 1 Iun 2005
