Trenul goneşte printr-o ceaţă lăptoasă spre localitatea Făgăraş. E 26 septembrie şi parcă nu-mi vine să cred că ne-am întors pe munte. N-am stat acasă nici măcar 2 zile. A plouat, la altitudini mici, dar nu atât de mult ca, atunci, la început de septembrie. Mai mult, răcirea vremii n-a avut loc decât abia după ce precipitaţiile au trecut. Speranţa că la munte nu a nins (sau a nins puţin) m-a adus de alaltăieri în Sibiu unde totul era pregătit încă de mult. Am privit spre M-ţii Făgăraş: până la 2000 de m altitudine nu se zărea zăpadă dar mai sus erau nori. Să nu fi nins oare deloc? Ieri, de dimineaţă, am avut norocul să prind puţini nori pe creasta făgărăşeană: nu se zărea deloc zăpadă. Trec la acţiune şi îl sun pe Eugen care seara avea să fie în Sibiu. Se anunţă vreme frumoasă dar foarte rece (dimineaţa temperaturi sub 0 grade Celsius). Asta nu e o problemă, aşa că... iată-ne în tren!
Odată ce ne coborâm din tren, la Voila, ceaţa se risipeşte. Nici urmă de zăpadă. Plini de speranţă prindem aripi. Ne întoarcem pe şosea până la Sâmbăta de Jos de unde, tot pe şosea, o luăm spre Sâmbăta de Sus. O maşină de ocazie ne scurtează parcursul, pe jos, cu vreo 2 km. Totodată aflăm de la şofer că există un drum direct între Voila şi Breaza (!). Nu ştiam... De-aici prin Lisa aveam să sosim în Breaza în jurul orei 12.
Mâncăm bine, la intersecţia cu drumul ce urcă pe vale, şi cerem nişte apă de la proprietarul unui mic magazin. Aflăm că este chiar cabanierul de la Urlea. Ne sfătuieşte să urcăm pe triunghi roşu, proaspăt aplicat, pe Valea Pojortei. Îi urmăm sfatul şi plecăm.
Se mai încălzeşte dar apar şi primii nori. Doar pe munte. După 2/3 h facem o pauză în zona unor căsuţe de vacanţă. Un indicator ne arată că mai avem 3 1/2 h pâna la Cabana Urlea.
Intrăm prin pădure. Aerul răcoros ne face să trecem la un ritm susţinut. Drumul forestier se transformă, încetul cu încetul, într-un drumeag iar apoi într-o potecă. Trecem de mai multe ori firul Pojortei pentru ca apoi să ne instalăm definitiv pe stânga apei (geografic). Tufele cu mure mă atrag irezistibil. Iniţial am cules cu nesaţ fructe din mers dar până la urmă îi propun lui Eugen o pauză într-un loc de unde ne puteam face "plinul". Minunat desert!
Cu "plinul" făcut ne vine greu să plecăm mai departe. Poteca urcă de mai multe ori, parcă decisiv, spre culmea pe care se află Cabana Urlea pentru ca apoi să revină în vale. În sfârşit: urcuşul final! Un indicator îl estimează la 2/3 h.
Greu... Parcă în loc să ne fi odihnit, în zilele de pauză, acum suntem şi mai obosiţi. Scoatem, totuşi, sub 2/3 h până la cabană iar în total de la indicatorul de lângă căsuţele de vacanţă 3 h.
Înafară de ajutorul de cabanier, nu e nimeni şi prin urmare acesta ne oferă propria-i cameră pentru la noapte. Aflăm că la începutul lui septembrie zăpada a fost în creastă de peste 1/2 m. Acum e clar: n-am fi putut face M-ţii Făgăraş în aceste condiţii. Mai aflăm, de asemenea, că peste câteva zile aveau să vină la cabană nişte prieteni ai ajutorului de cabanier pentru a vâna capre negre. Parcă mi se rupe inima...
Seara se lasă răcoroasă avertizându-ne parcă în privinţa dimineţilor ce vor urma. Se anunţă tot vreme răcoroasă dar aceasta ar putea fi un lucru pozitiv: evaporaţia redusă va duce la nori puţini şi vizibilitate bună. Cine ar fi putut crede, atunci, că aveau să urmeze 5 zile fără pic de nor pe creastă?!
ZIUA 23
"Eugen se răzgândeşte: nu mai vrea să vadă ursul!"
Cabana Urlea - Vârful Urlea - Vârful Dara - Vârful Hârtopul - Vârful Urlea - Fereastra Mare
a Sâmbetei - Refugiul Valea Rea
La 7 dimineaţa, după un mic dejun sumar, plecăm spre Muntele Moaşa. Urcuşul, prin jneapănul care ne ţine companie, e puternic. A îngheţat bine şi de-abia aşteptăm să apară soarele.
După circa 1 h panta se mai domoleşte şi primele raze de soare ajung la noi. Ce bine e!
Optimismul ne e brusc anihilat de un mormăit sarcastic. Cu puţin timp în urmă mi s-a părut, de asemenea, că aud un mormăit dar n-am vrut să-l îngrijorez pe Eugen. Acum sunt sigur! Eugen se întoarce spre mine pălind:
- Ai auzit şi tu?
Mormăitul venise de undeva de mai jos (între noi şi stâna de pe Muntele Moşuleaţa) dar de destul de aproape. Nu se vede, însă, ursul. Îi sugerez lui Eugen să mărim ritmul. Uşor de zis dar după un urcuş obositor de peste 1 h... La plecarea de la stâna din Munţii Lotrului, Eugen spunea că îi pare rău că n-a văzut ursul. I-am spus că s-ar putea să vină vremea când o să-şi dorească să nu-l vadă. Acum, îmi pune tot felul de întrebări despre comportamentul ursului. Nu pot decât să-l liniştesc deşi mormăitul se aude tot mai clar şi mai aproape. Frica mi-a cuprins tot corpul. Nu mai sunt sigur de simţurile mele... Mi se pare că mergem cu viteza melcului. Îl îndemn pe Eugen dar îmi spune că aproape i s-au tăiat picioarele. Mai mult declară că nu-şi mai doreşte să vadă, în viaţa lui, ursul pe munte.
Off, încă un pic şi vom trece pe versantul care dă spre Lacul Urlea... Acolo, cel puţin, n-o să mai auzim ursul. În sfârşit, un urcuş scurt ne scoate pe culme iar de-aici, fără oprire, spre... Vârful Urlea. Privesc, din când în când, în urmă dar ursul nu apare în creastă. Sper că n-are de gând să urce la aproape 2500 m altitudine după noi...
În fine, după 2 1/2 h bune de urcuş susţinut ajungem pe Vârful Urlea unde ne tragem sufletul şi mâncăm. Facem şi câteva fotografii dar când să plecăm, nu-mi vine să-mi cred urechilor: auzim din nou mormăitul. Cel puţin vine din Valea lui Mogoş şi nu de pe creastă.
Cu toate acestea, nu ne abatem de la plan din cauza ursului şi ne îndreptăm spre Vârfurile Dara şi Hârtopul. În dreptul Vârfului Iezerului ne lăsăm rucsacii: e inutil să-i cărăm până pe cele 2 vârfuri şi apoi să-i aducem înapoi.
Ocolim Vârful La Fundu Bândei pe la E şi în circa 1 h de la plecarea de pe Vârful Urlea ajung pe Vârful Dara marcat cu o baliză de beton. Eugen o ia direct spre Vârful Hârtopul. În 5 minute ajung la Eugen pe Vârful Hârtopul unde priveliştea e unică. Nu mai fusesem niciodată pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu (am văzut, însă, poze) dar am fost pe vârful alăturat Vânătorii lui Buteanu: Iezerul Caprei, pe vreme cu cer senin. Sigur că şi de acolo priveliştea era unică dar pentru a vedea toată creasta trebuia să priveşti în sensuri opuse. De-aici, însă, nu trebuia decât să te uiţi spre V pentru a cuprinde cu o singură privire întreaga creastă făgărăşeană: Lespezi, Călţun, Negoiu, Buda, Arpaşul Mic, Mircii, Arpaşul Mare, Capra, Vânătoarea lui Buteanu, Moldoveanu, Viştea Mare, Ucişoara, Hârtopul Ursului, Gălbenelele, Gălăşescu Mare, Gălăşescu Mic, Slăninei, Colţul Bălăceni, La Cheia Bândei şi Urlea (în ordinea în care se văd de la stânga spre dreapta). Un regal fără egal al tuturor piscurilor făgărăşene! Cerul era perfect senin.
Nu uităm, însă, să aruncăm privirea şi spre orizontul de E unde se zăresc M-ţii Bucegi (cu releul de pe Coştila) (în ultimul plan) şi Piatra Craiului. Mult mai aproape de noi trei ochiuri de apă ne atrag privirile: Tăul Mioarelor (2282 m alt), Lacul Geamănul de Sus şi Lacul Geamănul de Jos. Printre acestea zărim şi un prim grup de circa 10 capre negre.
Se zăresc, de asemenea, şi M-ţii Iezer-Păpuşa, creasta Oticu-Mezea-Brătila pe care nu am putut s-o parcurgem la începutul lui septembrie din cauza zăpezii din M-ţii Făgăraş precum şi creasta M-ţilor Făgăraş aflată la E şi N-E de noi.
Suntem fermecaţi dar... drumeţului îi şade bine cu drumul şi prin urmare facem cale întoarsă. Eugen urcă pe Dara şi rămâne puţin în urmă. Profit şi mă întorc trecând peste Vârful La Fundu Bândei şi nu pe unde am urcat (pe unde, de altfel avea să se întoarcă Eugen). Ne întâlnim sub vârf, în potecă, unde au ajuns şi alţi 3 turişti pe care îi zăriserăm încă de mult venind dinspre vest. Ne luăm rucsacii de sub Vârful Iezerului şi în mai puţin de 1 h de la plecarea de pe Hârtopul ne întoarcem sub Vârful Urlea.
Poteca ne conduce paşii, pe versantul sudic, spre Fereastra Mare a Sâmbetei unde ajungem după 1 h bună de mers. Observăm şi câţiva nori care urcă din Valea Sâmbetei spre creastă unde sunt stinşi de soarele destul de puternic. Încă 1/3 h ne scoate în Fereastra Mică unde hotărâm să mâncăm.
Cu forţe împrospătate începem urcuşul pe Vârful Gălăşescu Mic. Priveliştea spre Valea Sâmbetei dar şi spre Urlea ne atrage atenţia. Norii au reuşit să intre pe creastă înainte de Vârful Urlea care, acum, apare ca o insulă tot mai îndepărtată. Căldarea Bândei ni se oferă în cele mai mici detalii. Aici, încă e vară: verdele e încă proaspăt. Mai facem un scurt popas pe Vârful Gălăşescu Mic după care ne îndreptăm spre fratele-i mai mare. Un alt grup de aproape 10 capre negre ne atrage atenţia la izvoarele Gălăşescului Mare.
Trecem şi de Vârful Gălăşescu Mare şi zărim spre V Lacul Gălăşescu (Estic Valea Rea): un petec albastru pe verdele fundului căldării.
Şi uite-aşa, pe nesimţite, după 2 1/2 h de la plecarea din Fereastra Mică, aveam să ajungem la Refugiul Valea Rea (Portiţa Viştei) unde hotărâm să rămânem peste noapte.
Eugen pregăteşte un ceai cald iar eu cobor spre Lacul Vestic Valea Rea pentru a reface proviziile de apă. Întâmplarea cu ursul pare a fi uitată dar sunetul unei pietre care cade mi-o readuce în gând. E un ţap puternic care curtează alte 2 capre negre, nu departe de mine.
Mâncăm bine dar nu putem adormi repede. Evenimentele de peste zi şi câţiva şoareci care atentează la mâncarea noastră şi nu numai (dimineaţa punga cortului era făcută bucăţele mici) ne fac să închidem ochii frânţi de oboseală dar cu perspectiva că mâine vom urca pe Moldoveanu.
ZIUA 24
"Opreşte, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea!"
Refugiul Valea Rea - Vârful Moldoveanu - Şaua Podragul - Portiţa Arpaşului - Lacul Capra - Vârful
Vânătoarea lui Buteanu - Lacul Capra
La 7.25 când aveam să plecăm de la refugiu, soarele încă nu ajunsese la noi. A îngheţat din nou şi frigul ne pătrunde. Urcuşul abrupt spre Vârful Viştea Mare, însă, ne încălzeşte repede. Mai mult, primele raze de soare ajung şi la noi.
În mai bine de 1/2 h ajungem pe Vârful Viştea Mare unde ne lăsăm rucsacii. La ora 8.15 suntem, fără îndoială, cu picioarele pe cel mai înalt petec de pământ al ţării: Vârful Moldoveanu. Cuvintele marelui L. Blaga înscrise pe o plăcuţă redau cum nu se poate mai bine trăirile celor ce trec pe-aici: "Opreşte, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea!"
Cerul perfect senin ne oferă o superbă privelişte spre vest. Facem câteva poze pentru ca apoi să ne întoarcem pe celălalt colţ al "acoperişului": Viştea Mare. Mai privim o dată de jur împrejur şi părăsim cu regret aceste locuri în care, parcă, ne-a rămas o parte din suflet...
Coborârea este abruptă dar parcă n-o simt. Gândul îmi e... acolo sus! De altfel, impresia lăsată de trecerea peste Moldoveanu avea să se resimtă încă o vreme: nu schimbăm prea multe vorbe...
Trecem succesiv pe la sud de Vârfurile Ucişoara, Ucea Mare, Corabia şi Tărâţa pentru ca după 2 h de la plecarea de pe Vârful Viştea Mare să poposim în Şaua Podragului unde hotărâm să mâncăm.
Cu forţele refăcute atacăm bastionul Vârfului Mircii. Trecem mai întâi pe la Lacul Podul Giurgiului unde câţiva stropi de apă rece şi proaspătă îmi dau fiori. Urcuşul spre Vârful Mircii e foarte abrupt dar serpentinele fac ca, din când în când, efortul să fie mai redus. În fine, ajungem în creastă între Vârfurile Mircii şi Arpaşul Mare. O privire în urmă se impune: Viştea şi Moldoveanu mă invită parcă să îi fotografiez. De aici, cele două vârfuri domină fără îndoială orizontul de est.
Înainte (spre V) Vârfurile Buda, Arpaşul Mic dar şi Capra şi Vânătoarea lui Buteanu par uşor de atins. Coborâm până în şaua unde se află Monumentul lui Nerlinger. Fotografiez Lacul Buda şi apoi intrăm pe versantul nordic unde un ciopor de 13 capre negre (atâtea am numărat) ne taie respiraţia. Nu mai văzusem niciodată aşa de multe. Ce păcat că le-am observat târziu de tot şi le-am speriat cu prezenţa noastră... Oricum nu prea e plăcut pe sub pereţii nordici; frigul te pătrunde şi te îndeamnă la mers. După 2 1/4 h de mers din Şaua Podragului ieşim, iarăşi, la sud de creastă, prin Portiţa Arpaşului, cu ajutorul cablurilor.
Facem o mică pauză sub razele calde ale soarelui pentru a fotografia Fereastra Zmeilor şi Vârful Podragu.
Un urcuş scurt şi apoi o coborâre lungă şi abruptă aveau să ne scoată spre obârşia Văii Fundul Caprei. O piatră cade ca din senin dar privind spre creastă observăm 2 capre negre căţărate în locuri accesibile doar lor. Din capătul văii urcuşul e din nou destul de greu dar vremea bună este în ton cu prospeţimea forţelor noastre. Ieşim în creasta secundară ce coboară spre S din Vârful Capra iar apoi, puţin înainte de ora 15, după 1 1/4 h de la plecarea din Portiţa Arpaşului, suntem la Lacul Capra.
Atât ne propusesem pentru acea zi dar timp era încă destul. Lăsăm rucsacii lângă lac şi urcăm, parcă prinzând aripi, spre Şaua Caprei cu direcţia Vârful Vânătoarea lui Buteanu. În 1/4 h ieşim în şa iar apoi în alte 2/3 h ajungem pe Vârful Vânătoarea lui Buteanu.
Priveliştea e într-adevăr deosebită atât spre E cât şi spre V. Ne permitem o pauză foarte lungă, timp în care soarele, spre V, se apropie de asfinţit. Lăsăm cu greu în urmă fascinaţia crestelor oferite de Vârful Vânătoarea lui Buteanu şi coborâm înapoi la Lacul Capra unde punem cortul, mâncăm bine şi ne culcăm cu gândul la ziua ce va veni care se anunţă deosebită din toate punctele de vedere.
Noaptea a fost frig şi a îngheţat din nou. Nu şi în cort, însă, unde a fost bine. Ne sculăm înainte ca primele raze ale soarelui să-şi facă apariţia.
Eugen îmi oferă încă de la primele ore ale dimineţii o hartă, în dar, cu ocazia zilei mele de naştere. Sunt plăcut surprins că n-a uitat că astăzi fac 25 de ani! A ţinut să-mi spună primul, în acea zi, "La Mulţi Ani!".
Plecăm la 7.30 într-un ritm foarte vioi din cauza frigului. În mai puţin de 1/4 h ajungem în şa iar la ora 8 suntem deja pe Vârful Iezerul (Iezerul Caprei). Urcuşul destul de abrupt ne-a mai încălzit, ca de altfel şi primele raze de soare. De aici, ultimele 3 vârfuri de peste 2500 m altitudine încă necălcate în această extraordinară aventură se vedeau foarte bine. Ne aşteptau...
În Şaua Paltinului, o roză a vânturilor îmi atrage atenţia prin faptul că nu e orientată corect. Eugen, însă, nici măcar nu a zărit-o. Trecem pe la S de Vârful şi Turnul Paltinului pentru a intra apoi spre izvoarele pârâului Paltinul. Câteva capre negre păzite de un ţap ce stă atotstăpânitor aproape în "turn" ne atrag din nou atenţia. Un lucru e clar: atâtea capre negre câte văzusem în Făgăraş, în această tură, nu mai văzusem poate, în total, în toată viaţa mea!
Reluăm urcuşul şi trecem temporar pe abruptul nordic unde regăsesc un loc în care întotdeauna am văzut zăpadă indiferent de anotimp. Trecem pe sub Vârful Laiţa şi un urcuş destul de susţinut ne scoate în Vârful Lăiţelul. De aici, terenul devine, în coborâre, tot mai accidentat şi suntem nevoiţi să folosim cu atenţie cablurile instalate.
În fine, după aproape 3 h de la plecarea de la Lacul Capra ajungem la Lacul Călţun unde întâlnim 2 tineri care, surprinzător, au acelaşi traseu ca şi noi: spre Negoiu cu trecere peste Vârfurile Lespezi şi Călţun. Hotărâm să mergem împreună cu ei dar îi lăsăm înainte deoarece spun că nu merg "tare" şi apoi noi trebuia să mâncăm.
Mâncăm bine şi plecăm spre Strunga Doamnei. Cei doi nu se mai zăresc dar imediat după ce aveam să trecem prin strungă îi zărim. Numai bine, deoarece, spre stânga (după aproape 1 h de mers de la Lacul Călţun), se desprinde marcajul bandă albastră (proaspăt refăcut) spre Arefu prin Căldarea Berbecilor şi Şăuţa Lespezilor. Ne lăsăm toţi patru rucsacii între nişte stânci şi pornim în ritm susţinut. În circa 1/2 h ajungem în Şăuţa Lespezilor de unde începem urcuşul pe marcaj, destul de bun, punct roşu spre Vârful Lespezi unde aveam să ajungem peste alte 2/3 h. Cei doi tineri au rămas în urmă, însă, chiar când să plecăm apar şi ei. Îi rugăm să ne facă o poză şi plecăm spre Vârful Călţun dar nu pe creasta accidentată care le leagă ci pe la sud de aceasta.
În 1/4 h ajungem şi pe Vârful Călţun (Cornul Călţunului). Vântul îşi face simţită prezenţa cu putere ceea ce ne determină să nu stăm mult. Ne întoarcem, în timp ce cei doi tineri, Liviu şi Dudu, urcau spre vârf.
Dacă iniţial Vârfurilor Lespezi şi Călţun le alocaserăm 1 zi, acum, ţinând cont de timpul avut la dispoziţie, mărim ritmul în ideea ca diseară să ajungem fie în şaua de după Vârful Şerbota, fie la Cabana Negoiu. Prin urmare, în 1 h ajungem înapoi la bagaje şi plecăm spre Vârful Negoiu. Cei doi tineri au rămas serios în urmă şi nu ştiu cum vor reuşi să ajungă spre aceleaşi ţinte, astăzi. În 2/3 h ajungem pe Vârful Negoiu. E momentul unui prim bilanţ pe care n-aş fi crezut, la începutul Meridionalilor, că o să-l putem face: toate cele 14 (15) vârfuri de peste 2500 m altitudine le făcuserăm în cele 29 de zile de când am plecat de pe Valea Prahovei. Suntem fericiţi: darul muntelui a fost unul deosebit! Ascultăm şi datele meteo la ştirile de la ora 16: vreme bună dar vânt puternic la munte. Vântul sosise deja; lucru simţit cu prisosinţă pe ultimele 3 vârfuri.
Experienţa unei nopţi în căutarea Cabanei Negoiu după ce făcusem aproximativ în aceleaşi condiţii temporale Custura Sărăţii ne face ca să optăm pentru Cabana Negoiu prin Căldarea Sărăţii.
Coborârea avea să fie foarte obositoare. Uriaşele lespezi din prima porţiune dar şi înclinaţia pantei ne solicită din plin genunchii şi gleznele. Suntem fericiţi când trecem apa Sărăţii şi intrăm pe coastele estice ale Muntelui Şerbota: de-aici, pe o pantă lină descendentă, traseul pare mult mai puţin solicitant.
După mai bine de 2 h de coborâre istovitoare ajungem la Cabana Negoiu. Mai facem o concesie şi bem câte o bere: doar făceam 25 de ani.
Apoi ne cazăm şi ne culcăm singuri (cu excepţia unui şoarece) la priciurile cabanei.
Ce zi! Cine-ar fi crezut să facem atât? Muntele a fost darnic încă o dată cu noi...
Când am hotărât să coborâm prin Căldarea Sărăţii spre cabană şi să nu facem Custura Sărăţii am adus ca argument, în faţa lui Eugen, dificultatea traseului prin custură.
Astăzi, însă, aveam de gând să ne întoarcem în creastă unde o părăsisem în ajun şi să continuăm prin custură. Ceea ce am şi făcut!
Plecăm la 7.25 de la cabană, primii în acea zi, în urcuş pe Valea Sărăţii. Vântul începe să bată foarte tare. De altfel, şi seara trecută, a bătut la fel deşi, peste noapte, se liniştise. Apeciem greşit locul unde am dat prima dată de apă, la coborâre, ceea ce mă determină să mă întorc vreo sută de metri, în altitudine, după apă. Eugen nu e de acord dar el nu a răbdat de sete prin custură aşa cum mi s-a întâmplat mie cu altă ocazie! În fine, după mai bine de 2 h de urcuş susţinut revenim în creasta principală. Aici, vântul e stăpân autoritar!
Mare ne-a fost, însă, surpriza la intrarea în custură unde aveam să-i întâlnim pe cei doi tineri din ajun, mâncând, după ce, peste noapte, campaseră în acest loc. Nu prea sunt hotărâţi să facă custura. Nu au nici apă şi vor să se alimenteze mai întâi. Le oferim noi un litru de apă şi le spunem că-i aşteptăm pe Vârful Şerbota dacă îi vedem că s-au hotărât să facă custura.
Plecăm. Vântul năprasnic şi piatra rece ne determină să ne schimbăm îmbrăcămintea subţire de la urcare. Mie, însă, îmi îngheaţă mâinile la îmbrăcare. Sunt nevoit să apelez la Eugen pentru un ultim nasture de la cămaşă. Hm... Nu-i de glumă! Aşa nu se poate: va trebui să-mi iau temporar şi mănuşile.
Coborârea e destul de grea. Suntem incomodaţi serios: eu de termoizolantele de pe rucsac iar Eugen de beţele de schi. Scot de fiecare dată mănuşile când folosesc mâinile şi aceasta nu arareori. În fine, în punctul de la baza custurii m-am încălzit destul ca să renunţ la mănuşi. Două hornuleţe înguste ne solicită la maximum în timpul urcării. Forţa mâinilor şi picioarelor sunt puse la grea încercare. La un moment dat, suntem cât pe ce să părăsim custura pentru marcajul bandă galbenă, paralel (pe la S de custură), dar ochiul ager al lui Eugen ne determină să revenim pe bandă roşie. Cine-ar fi crezut? Un km cam cât măsoară Custura Sărăţii aveam să-l facem în aproape 2 h! Eugen e convins că a fost cel mai greu traseu făcut de el vreodată. Sunt de acord dar, în ceea ce mă priveşte, cu o excepţie: traseul "La Lanţuri" din Piatra Craiului pe care Eugen încă nu-l făcuse.
Într-un loc adăpostit, sub vârf, mâncăm bine şi îi aşteptăm pe cei doi compagnioni. După mai bine de 1/2 h, de aşteptare, ajung şi ei şi plecăm, mai departe, împreună.
Urmează o zonă destul de puţin umblată. Într-adevăr, şi eu am evitat-o de fiecare dată. În Şaua Şerbota e loc bun de cort iar izvorul din Căldarea Mieilor pare aproape. Trecem şi peste cele două vârfuri (cu acelaşi nume): Musceaua Scării şi după mai bine de 1 h de mers ajungem la Refugiul Scara. Acesta e destul de deteriorat (paturile şi geamul din spate în special) dar bun la vreme rea. Ca peste tot în refugii, şoarecii sunt şi ei prezenţi.
Cei doi tineri însoţitori au obosit din nou şi rămân deliberat în urmă. Le descriu traseul mai departe, liniştindu-i că vor găsi în curând apă la Lacul Avrig.
Până acolo, aveam să mai trecem peste Vârful Scara şi Colţul Gârbovei pentru ca apoi să ne înscriem într-o coborâre lentă (dar destul de grea, în prima porţiune - cărare firavă şi versant înclinat) pe la N de Vârfurile Ciortea.
După 1 1/2 h de la plecarea de la Refugiul Scara ajungem la Lacul Avrig. Este ora 14.45 şi deja am făcut tot ce ne propusesem pentru acea zi. Nu sunt convins că putem ajunge în timp util la Suru dar parcă n-aş rămâne, pe vântul ăsta, nici la lac. Soluţia aleasă, de comun acord, a fost Cabana Bârcaciu: un loc în care nu mai fuseserăm niciodată.
Coborâm deci pe punct albastru. Parcă nu-mi vine să cred că avem de făcut 2 h până la cabană dar aveam să mă conving în curând.
Lui Eugen i se pare că n-aş mai avea chef să revin în creastă şi se asigură de intenţiile mele. Îl liniştesc: dacă vremea nu se schimbă radical, mâine facem şi zona Suru.
Coborârea până la întretăierea firului Văii Avrigului e abruptă şi ne ia aproape 1 h. Pe hartă, se pare că o curbă de nivel facilă ne va scoate repede la cabană. Urmează, însă, un urcuş scurt dar destul de abrupt pentru ca apoi curba de nivel să devină de fapt o succesiune de urcuşuri şi coborâşuri neplăcute faţă de ceea ce ne aşteptam noi. Şi totuşi, după aproape 2 h de coborâre, care ni s-au părut istovitoare, ajungem la cabană.
Numărul mare de "turişti" constănţeni ieşiţi prin preajmă dar mai ales faptul că era probabil ultima noapte pe munte ne fac să alegem camparea în cort (nu se percepe taxă).
Seara avem o surpriză plăcută: cei doi tineri ajung şi ei la cabană dar... sunt hotărâţi ca a doua zi să coboare. Noi, însă, nu. Seara, mâncăm ca de obicei în cort şi suntem nostalgici la gândul că tocmai se scurge şi ultima noapte pe munte. De mâine...
Ne sculăm foarte devreme. Deşi nu prea am dormit, mai ales din cauza vântului care a bătut năprasnic toată seara până noaptea târziu, ne simţim odihniţi şi proaspeţi.
La ora 7 plecăm. "Oare băieţii mai dorm?" gândesc cu glas tare. Nu! Îi salutăm şi le urăm: drum bun!
Drumul istovitor de la coborâre, din ajun, pare mai uşor acum, la urcare, odihniţi fiind. Vântul rece, pornit de dimineaţă, ne sugestionează şi el nelăsându-ne să facem pauze. Eugen era convins că vom face aproape 3 h la urcare, până la Lacul Avrig. I-am spus, însă, că nu se pune problema să trecem de 2 1/2 h. La lac îi comunic timpul scos: mai puţin de 2h! Adică atât cât şi la coborâre.
- Nu suntem normali!, exclamă.
Îl aprob. Dacă eram normali, nu ne apucam de Meridionali!
Ultimele două capre negre zărite în preajma lacului aveau să fie şi ultimele din această aventură. Da, dar au fost atâtea în Munţii Făgăraş! Ce noroc pe noi să vedem atâtea minunăţii şi să prindem o vreme absolut superbă, aici, în Alpii Transilvaniei! De când am urcat în creastă nici urmă de nori! E adevărat, totuşi, că de două zile, vântul puternic anunţă o posibilă schimbare a vremii.
Încă 1/2 h ne scoate în Portiţa Avrigului, după un urcuş susţinut, de la lac. Aici, vântul ne ia în primire cu putere. Din cauza lui înaintăm foarte greu. Aproape de Vârful Budislavu, o serpentină abordată neinspirat şi o rafală puternică de vânt mă determină să fac cunoştinţă cu solul. Nu-mi vine să cred: e senin şi vântul a reuşit să mă trântească. Oare cum e iarna pe-aici? Hm... Nu poate fi prea plăcut!
Suntem destul de marcaţi de faptul că azi e ultima zi. Nu prea povestim. Întâlnim, însă, chiar înainte de a ajunge în Şaua Suru, un turist englez. Al şaselea turist în cinci zile de mers pe creastă! În şa, ajungem după mai puţin de 1 1/2 h de la plecarea din Portiţa Avrigului. Dacă am fi insistat, cred că ieri am fi ajuns, pe ziuă, la Suru. Nu ne pare rău: am văzut şi frumoasa Cabană Bârcaciu.
Deşi ar trebui să mâncăm bine, renunţăm în favoarea unor dulciuri. Până la locul fostei cabane Suru nu poate fi mai mult de 1 1/2 h.
Trecem prin S-V Văii Găvanului pentru ca un urcuş scurt să ne scoată în Culmea Moaşa. De-aici, o coborâre în serpentine avea să ne scoată, facil, pe locul fostei Cabane Suru. Până aici, din şaua omonimă: 1 1/4 h.
Surpriza de aici avea să fie una deosebită: un refugiu nou-nouţ şi foarte frumos. Întindem pentru ultima dată masa în vârful muntelui şi avem prilejul să povestim şi cu administratorul refugiului, coproprietar al viitoarei cabane ce se va reconstrui aici. Pauza se prelungeşte mai mult ca de obicei dar sosirea unui grup masiv de prieteni ai cabanierului, care încep să desfăşoare un adevărat ospăţ ne determină să plecăm.
Găsim în potecă, aşa cum ne spusese şi cabanierul, un izvor amenajat de unde ne completăm necesarul de apă. Apoi... la vale! Coborâm alene dar fiecare e cu gândul la ceea ce a fost... Din când în când mai schimbăm câteva replici. Cum şi unde să facem pozele, ce o să facem după ce ajungem în Sebeş... Toate acestea consfinţesc, clar, şi în sufletele noastre sfârşitul regalului montan numit: MERIDIONALI 2000!
După mai bine de 2h de coborâre ajungem în Sebeşul de Sus. Dacă de pe Culmea Moaşei am avut ocazia să privim spre zona Suru, de aici, din Sebeşul de Sus putem vedea aproape tot lanţul făgărăşean.
O ultimă privire şi... adio munţi dragi sau mai bine zis: PE CURÂND!
O maşină de ocazie ne duce până în Sibiu: locul de plecare dar şi de întoarcere...
În loc de sfârşit
... nu păreau obosiţi. O lumină stranie le licărea în ochi. Cu siguranţă ceva deosebit s-a petrecut cu ei. Nu-şi spun prea multe dar parcă se înţeleg din priviri.
Acolo pe terasă, oamenii îi privesc curioşi. După rucsaci, par să se fi întors dintr-o excursie. Mulţi sunt tentaţi să creadă că sunt tată şi fiu ca acolo, pe munte, unde au fost. Dar nu sunt! Nu sunt decât doi prieteni. Acolo, la capătul drumului...
Îşi termină berea, se ridică şi pleacă. Fără nici o vorbă, pornesc spre un alt început. Iar gândul le zboară... departe, departe... Acolo sus...
***
Aceasta a fost ceea ce noi am numit: proiectul MERIDIONALI 2000, aşa cum l-am văzut eu, după ce l-am parcurs împreună cu Eugen.
A fost frumos! A fost de vis! A fost fără seamăn!
A fost...
Aceasta nu înseamnă că acolo sus nu au fost şi momente grele sau păreri divergente. Peste toate, însă, am trecut pentru ca în final să realizăm ceva extraordinar: o excursie de excepţie prin realizări, peisaje şi trăiri interioare.
Aceasta este o parte a zestrei prieteniei noastre. O parte pe care nu o vom uita niciodată!
ANEXA 1
Echipamentul
Cortul: tip iglu, pentru 2 persoane (cu beţe de rezervă)
Rucsaci: Atta alpin de 80 l
Saci de dormit: sac Atta recomandat până la 0 grade Celsius (sacul lui Eugen - Atta recomandat până la -10 grade Celsius - s-a dovedit a fi mult mai bun pentru că nu făcea condens nici pe interior, nici pe exterior la temperaturi mai scăzute de 0 grade Celsius)
Îmbrăcăminte: 2 p (perechi) ghete, 5-6 p ciorapi (din care 1-2 p de lână), parazăpezi, 3 p chiloţi, 2 p pantaloni scurţi, 1 p pantaloni lungi (blugi), 1 p pantaloni trening, 4 tricouri, 1 maieu, 1 p pantaloni de corp (izmene, iegări), 1-2 cămăşi groase, polar, fâş subţire, pelerină, căciulă, fular, banderolă (pentru cap), mănuşi
Altele: săpun, pastă de dinţi, periuţă de dinţi, prosop, hârtie igienică, trusă medicală, chibrituri (brichetă), primus (pe gaz), butelie gaz (rezervă), farfurie, oală de aluminiu, pahar, tacâmuri, şervet de masă, ac, aţă, sfoară, batiste, unghieră, borsetă, aparat foto (SMENA 8), filme (Kodak şi Fuji de sensibilitate 100 şi 200), creion, carneţel de notiţe, aparat radio (mic), busolă, lanternă, baterii (de rezervă), termoizolantă, cârpa (pentru curăţat cortul), scotch lat (pentru reparat cortul), MERSUL TRENURILOR (extrase), hărţi, bani (1, 5 milioane=65 dolari), acte, bidon de apă.
Hărţile folosite au fost cele apărute în Colecţia "Munţii Noştri" cu următoarele excepţii: M-ţii Bucegi - hărţile apărute la Editurile Ministerului Turismului în anul 1982 şi Abeona în anul 1992, M-ţii Făgăraş - harta apărută în "Pe custurile făgărăşene" de I. Fratu, A. Beleaua, O. Fratu şi M-ţii Lotrului - harta apărută la Editura Sport-Turism.
ANEXA 2
Alimente
Alimentele folosite au fost: ceaiuri, zahăr, margarină (Rama), pâine, făină de mălai (rezervă), salam uscat (Sibiu), pateuri, conserve de peşte, conserve de carne, conserve de costiţă cu fasole, ceapă, supe concentrate, tăiţei (de casă), knorr, multivitamine, fasole fulgi, cartofi fulgi, dulciuri: ciocolată, bomboane (de lapte), caramele, biscuiţi, stafide, nuga, ciocolată caldă, nucă, arahide, miere, lămâie.
Experienţa de pe munte a arătat că necesarul de alimente, pentru 2 persoane, timp de 6 zile, pentru o alimentaţie consistentă dar în acelaşi timp cu o greutate cât mai mică, se compune din: 3-3, 5 kg pâine, 1 bucată 10X10 cm de slănină, 6 supe concentrate (de câte 4 porţii fiecare), 1 margarină mică, 3 plicuri de fasole fulgi (de câte 4 porţii fiecare), 1 plic de cartofi fulgi (de 4 porţii), 2 conserve carne (a câte 400 g fiecare), 2 buc salam uscat (a câte 350-400 g fiecare), 3 pateuri mari, 1 kg miere, 250 g biscuiţi, 300 g zahăr, tăiţei de casă, 6 cepe, 6 buc knorr, 12 buc nuga, 12 buc ciocolată caldă, nucă, 300 g caramele, 2 punguţe de bomboane de lapte, 200 g arahide, 500 g stafide, 12-18 ceaiuri şi multivitamine.
Preparare:
Nuca am amestecat-o cu miere şi am obţinut o pastă delicioasă.
Dintr-un plic (4 porţii) de supă concentrată am făcut 2 porţii (1 masă) punând 650 ml apă (şi nu 1 l cum era recomandat) şi adăugând tăiţei de casă.
Din 3 plicuri de fasole fulgi (a câte 4 porţii fiecare) am făcut 8 porţii (4 mese); pentru o masă: am prăjit 2 bucăţele crestate de slănină şi o ceapă tăiată mărunt după care am adăugat o linguriţă de margarină; am fiert volum de apă egal cu volumul a 2 porţii făcute de noi în care (apă) am pus 1 buc knorr; peste apa cu knorr am pus fulgii şi am amestecat până am obţinut o pastă iar la sfârşit am adăugat slănina, ceapa şi untura rezultată.
Dintr-un plic (4 porţii) cartofi fulgi am făcut 4 porţii (2 mese); pentru o masă am fiert 300 ml apă cu o bucată de knorr peste care am adăugat 2 porţii de fulgi de cartofi şi apoi o lingură de margarină.
Autor: Sorin-Emil Tomuţiu Înscris de: Sorin-Emil Tomuţiu Vizualizări: 4991, Ultima actualizare: Miercuri, 1 Iun 2005
