Jurnale - Jurnal de nord: Valea Vaserului - Valea Macirlau - Toroiaga - Baia Borsa

Pe Valea Vaserului - Valea Macirlau - Toroiaga - Baia Borsa

Participanti la tura; Lucian Hulban, Raluca si Diana Istrate, Romeo Kostandi, Ionel Bindeanu si Alin Pontos
Data: 28-29 mai 2005

E ceva vreme de cand planuiam o iesire in muntii Maramuresului,, o incursiune cu mocanita pe valea Vaserului. Am vazut zeci de fotografii din zona, am citit cu asiduitate rapoarte de tura, mesaje disparate, am cautat harti. Pana la urma, dupa cateva schimburi de mesaje am reusit sa ne mobilizam. De un real ajutor a fost mesajul domnului Petru Lucian Goja, care cu mare amabilitate ne-a oferit informatii de o admirabila precizie.

Cum toti suntem bine mersi in campul muncii, cu timp liber pe sponci, am facut tot posibilul pentru a ne incadra intr-un week-end.
Am inceput prin a telefona la CFF Viseu de Sus, la RG Holz si la Ecotours pentru a afla cateva informatii mai clare. Am aflat ca trenul pleaca fie la 07.00, fie la 06.30 fie la alta ora, asa ca am spus ca ar fi mai cuminte sa fim acolo la prima ora. Asta a insemnat sa ajungem in zona vineri seara, campare in curtea unui om cumsecade, la 20 de minute de gara si trezire la ora 05.00.
La ora 6 nu se stia inca nimic la gara, intre timp soseste si Romeo de la Bistrita, echipa este intreaga. Profitam ca pe unul din panourile publicitare ale Ecotours sunt afisate doua numere de telefon, asa ca sunam, si desi e 6.30 dimineata.ni se raspunde cu amabilitate si suntem lamuriti cat de cat: mocanita va circula. La ce ora. ramane sa vedem. Numere de telefon: 0262 353535 si 0744986242. Din cate ne-am dat seama, mocanita este proprietatea RG Holtz care o foloseste la transportul bustenilor, iar Ecotours gestioneaza latura turistica a acesteia, organizand transportul turistilor, activitate care este insa pe un plan net inferior activitatii " productive "
La ora 7 se deschide biroul Ecotours din cladirea statiei CFF, mai apar amatori de calatorie, discutam cu dl. Schneeberger, elvetian, care se pare ca se ocupa de Ecotours, banuiesc ca este unul din asociati, persoana joviala care ne-a dat cu placere o serie de informatii. Din pacate nu exista decat o harta sumara prinsa pe un perete, nu mai erau exemplare pentru achizitionare, nici o problema, o fotografiem si o vom consulta de pe ecranele LCD ale aparatelor foto.
Apare si un autocar cu turisti, cateva masini cu polonezi care si-au adus mountain bike-urile cu ei, echipati pentru tura scurta.
Dupa cateva ore de asteptare, trenul cu locomotiva Mariuta, proaspat reabilitata, o ia din loc. Doua vagoane arhipline de pasageri, unul inchis, afumat pe interior si cu geamuri blocate in care reusim sa urcam. Suntem singurii cu rucsaci si echipament de munte.suntem priviti cu curiozitate de turistii de autocar pana reusim sa ne gasim si noi un locsor. Polonezii sunt urcati pe o platforma, cu biciclete cu tot.
In apropierea orasului, Vaserul este populat semnificativ si poluat in consecinta, nu cred ca gunoaiele de pe mal ar prezenta ceva interes turistic, eventual in cazul in care caroseria de Dacie ar fi o raritate:
Cativa autocarishti se inghesuie printre noi sa filmeze si sa fotografieze.nu conteaza daca iese bine.sa fie cat de mult.agitatie mare, sar de la un geam al altul. Uneori simt ca in goana asta de a face cat mai multe si mai frumoase fotografii, uiti de fapt sa simti ca esti in locul acela, sa il " vezi " pur si simplu.
Opriri pentru alimentare cu apa, pentru a recupera vagonul platforma cu polonezi, desprins in mers, spre veselia pasagerilor.
Vagonul deschis din fata este dotat si cu ceva muzicanti locali cu acordeon si cativa localnici bine dispusi, se pare ca este Simbra Oilor la Poiana Novat si vagonul urma sa fie inclus in alt tren, care mergea acolo. Trenul vostru continua pe valea Vaserului, lucru de care nu si-au dat seama si colegii veniti cu autocarul decat dupa ce lasasem celalalt tren, tras de Cozia 1, la vro 3 km in spate.
Iese un scandal de zile mari, turistii veniti din capitala cu autocarul cred ca trenul a luat-o gresit, se dumiresc ca trebuiau sa se transbordeze si ca nimeni nu le-a spus, apar proteste,, amenintari care se lovesc neputincioase de indiferenta cff-istilor care stiu atat: trenul trebuie sa ajunga la destinatie si sa incarce bustenii, turistii sunt cantitate neglijabila. Asistam relaxati la cearta tripartita: turisti vs. Sef de tren sustinut de impegat prin statia de emisie-receptie vs ghidul Ecotours, vadit dominat. Pastram low profile, imortalizam momentul pe aparatele noastre foto, ii mai linistim si pe polonezii care priveau inocenti si nedumeriti la tot scandalul. Dupa negocieri caragialesti, dramatice exercitii de culcat-salt inainte pe terasament in fata locomotivei pana la urma se cade la pace, trenul se intoarce la intersectie unde ii lasa pe turisti pe marginea caii ferate, de unde urmeaza sa ii ridice celalalt tren. Imi place sa cred ca nu au asteptat mult.
Mda, tot acest show ne-a costat o ora si ceva care se adauga orelor de asteptare din gara. Dar, pana la urma ne miscam in directia dorita, valea este din ce in ce mai pitoreasca, scapasem de larma si aglomeratie, fotografiem.si uite ajungem pana la urma in statia Novicior. Aici, seful de tren ne informeaza omeneste ca ar fi o drezina ce urca mai departe, pana la Faina.asta ne-ar scuti de 12 km de mers pe terasament. Mda, diferenta dintre tonul cu care ne-a vorbit noua si tonul cu care i-a tratat pe turistii de dinainte se datoreaza unei singure cauze: respectul cu care i-am vorbit la randul noastru. Fie omul cat de simplu, cat de izolat in munti, la doza de bun simt stie sa raspunda la fel, iar in momentul in care il tratezi cu superioritate, stie sa te arda amarnic.
Polonezii se echipeaza si dispar rapid pe MTB-urile lor, mda, experimentati si bine dotati, apreciez eu ca semi-cunoscator. Ce chestie, turistii autohtoni au venit cu autocarul sa manance mici la Poiana Novat iar polonezii au venit cu bicicletele ca sa ne bata cararile. Si inca o data m-am simtit mai apropiat de strainii tovarasi mie intru pasiune decat de conationalii mei pusi pe cearta si benchetuiala. Sa nu generalizam si sa purcedem mai departe.
Mai vedem un tren coborand incarcat la refuz cu busteni.incredibil de lung. Daca socotim sunt minim trei trenuri zilnic.de unde atata lemn?
Apare si drezina, un ARO galben hirshait, adaptat pentru cale ferata, aruncam fara fasoane rucsacii pe portbagajul de pe capota, urcam si noi cum apucam si .la drum.
Trcem prin cateva tunele, ne zgataie bine de tot masinuta, dar e ok si ajungem cu bine la destinatie,, halta Faina. Descarcam si ne minunam cum cu un simplu cric montat ingenios isi intoarce omul masinaria pe loc.
Dupa o pauza de masa binemeritata,, parcugem 4 km pe calea ferata pana la podul de dinainte de statia Macarlau. Ziua este minunata, soarele arde cam tare dar nu sunt semne de ploaie. Pe langa linia ferata, multime de pepiniere, cabane de vanatoare, cantoane silvice si case pentru muncitori, foarte ingrijite, aproape integrate in peisaj. Doar rampele de incarcare si drumurile de TAF arhiframantate de roti si senile tradeaza razboiul pe care il duce si il castiga omul impotriva padurii. Peste culmi impadurite apucam sa intrezarim cate o coasta rasa a muntelui. Aha, deci acolo se taie.
Ajunsi la confluenta Macarlaului cu Vaserul, la 36 de km de Viseul de Sus, parasim calea ferata si urcam pe drum de TAF spre Varful Toroiaga, tinta noastra pentru ziua urmatoare. De aici nu ai masuram distanta in km, ci in ore. Hmm, impresionant de inalt si abrupt, cu zone consistente de zapada. Nu va fi chiar floare la ureche traseul. Urcam timp de o ora, drumul care la inceput a fost o mixtura moale si elastica de pamant si pietre amestecate cu incredibil de multe fibre lemnoase, aschii desprinse din miile de copaci tarati la vale spre rampa. Nu reusesc sa imi infranez sentimentul ca pasim peste cadavre.
Treptat drumul dispare, macinat de albia Macarlaului, natura are incredibila putere de a se regenera, portiuni mari de coasta au fost replantate si brazii tineri inverzesc versantii. Imi mai da o speranta. Ca peste cativa ani sa ii pot arat fiului meu muntele si padurea nu numai prin intermediul fotografiilor.

La o ora de la confluenta ajungem la IPEG - cateva case din barne parasite, mai sus e un adevarat catun de case, blocuri de beton cu acoperis de tabla.totul parasit, nici o tipenie de om. Doar ferestre goale care se holbeaza la noi si ne fac sa ne grabim sa parasim locul acela straniu. Una dintre case isi casca hada spre noi o spartura imensa, coltul blocului, pe inaltime de doua etaje e surpat de paraul de munte.
Ne intoarcem, ochisem un loc de campare de unde nu se vedeau tristele constructii, corturile Hannah sunt montate rapid si putem savura cina, binevenita mancare calda. Traiasca primusul lui Luci. Dupa aceea inchinam in cinstea lui Hume berea pastrata special pentru acea seara si trecem la odihna.

A doua zi trezirea la 7.00, impachetam rapid si o luam la drum,, pentru a gasi un tapsan luminat la soare, cadru propice pentru micul dejun. Pentru asta trebuie sa trecem Macarlaul, lucru nu chiar asa de usor cum parea cu o seara inainte, daca tii sa ai bocanci uscati. Asa ca Luci si Romeo gasesc solutia optima si din bustenii aflati la discretie pe mal incropesc o punte, la care mai participam si noi cu cate ceva materiale. Ionel, in echilibru perfect datorita betelor telescopice foarte utile, ajunge rapid dincolo, urmam si noi si gata, meritam micul dejun.

Dupa masa consistenta, pornim pe drumul de TAF ce se desprinde in dreapta Macarlaului, chiar inainte de casele parasite. Marcaje nu exista, dar informatiile avute sunt mai mult decat suficiente Douazeci de minute urmam valea, avand in fata, undeva sus, caldarile glaciare inzapezite ale Toroiagai. Dar brusc, drumul paraseste valea, urcand in serpentine versantul din dreapta, intr-o zona defrisata cu cativa zeci de ani in urma, plina de cioate si de molid tanar. Recomand a se urma drumul principal de TAF, noi am facut greseala de a-l pierde la un moment dat trebuind dupa aceea sa urcam pieptis, printre cioate, pentru a-l gasi din nou. Ochii ne sunt cand atintiti spre creasta fie in carare, prin zona sunt vipere, asa ca putina precautie nu strica. Ajungem la o poiana cu o stana mare, inca parasita, din poiana vedem mai bine cum vantul imprastie nori de polen din molizii inalti. Mai departe, pe carare dam de un izvoras si profitam pentru a ne aproviziona cu apa la maxima capacitate, de aici apa va lipsi.
Urmeaza o a doua poiana cu o casoaie surpata, Toroiaga atarna deasupra noastra impresionanta, doar saua adanca dinspre varful Tiganul mai indeparteaza din retinere. Poteca nu mai exista asa ca alegem ruta optima spre sa, printre branduse si zone cu zapada. De la IPEG pana in sa: 5 ore
Din sa, dupa ce ne tragem sufletul si admiram vaile inverzite spre Borsa, Viseu, silueta indepartata a Tiblesului, luam pieptis Toroiaga. Asa cum ne asteptam, este abrupt si plin de tufe- arin, ienupar, nu este chiar o placere. Dar chinul este rasplatit, de dincolo de umarul muntelui se iveste impozant Pietrosul Rodnei, cel mai inalt varf din nord. E zapada destula pe el, cu o saptamana inainte un prieten fusese la ski pe la cabana Meteo.
Soarele arde insistent, dar apar si cativa nori, care ar vrea sa il obtureze. Urcusul se imblanzeste simtitor, facem o pauza pentru fotografii,, in dreapta vedem Pietrosu, in spate Tiganul iar in stanga valea pe care urcasem, pana hat departe in Ucraina, practic granita este undeva la 20 km de noi.
Inca un efort si ajungem pe varf. Nu putem sa nu observam numeroasele transee prezente in zona.probabil au fost ceva lupte aici.
Dupa 45 minute de urcus ajungem in varf. Necazul e ca odata cu noi a ajuns si ploaia.nu apucam sa admiram prea mult privelistea ca trebuie sa scoatem hainele de ploaie, parasim creasta caci nu ar fi de mirare sa apara si ceva traznete. Dar dupa 10 minute de torente totul se termina la fel de brusc cum incepuse, doar departe, deasupra Poienilor de Sub munte se vede o rupere de nori. Dupa o scurta portiune de creasta urcam pe Toroiaga miniera, varf geaman cu Toroiaga Militara pe care fusesem inainte, exact la timp pentru a admira un curcubeu inedit, undeva sub noi care unea o vale de cealalta chiar pe deasupra crestei pe care urma sa coboram. Masivul Rodnei se vede foarte bine acum, este aproape, ne smulge exclamatii de admiratie. Pe partea cealalta, pe versantul Muntelui Capra vedem halde de steril revarsate pe coasta muntelui- e greu sa mai vezi un peisaj intact, fara urma de activitate industriala. Trecem in revista si drumul minier pe care trebuie sa mergem spre Baia Borsa si incepem sa coboram spre saua dintre Toroiaga si Capra. Coborasul se condimenteaza cu un desis de jneapan, cu greu reusim sa trecem, panta este destul de abrupta si carare deloc, dar in cele din urma ajungem in sa, langa stalpul unei foste linii de inalta tensiune. Cu pauzele pentru fotografii incluse, creasta ne-a luat o ora.
Facem greseala de a nu ocoli pe carare-curba de nivel si pornim sa coboram direct pe firul vaii in tristul amfiteatru al exploatarii miniere Baia Borsa. In amfiteatrul asta se joaca o tragedie de dimensiuni apocaliptice: versantii sunt alcatuiti din steril si resturi de minereu care formeaza un grohotis greu tinut pe loc de parapeti putrezi,, coasta muntelui e impanzita de guri de mina betonate, suvoaie de apa galben rosiatica si sumedenie de constructii industriale lasate in plata Domnului, beton si fier ruginit, piatra si tabla contorsionata. totul e o scena ireala, in care coboram anevoios, fiindu-ne frica pana si sa respiram aerul viciat de atatea minerale expuse. Dam binete celor doi paznici care ne intampina, aflam ca totul este in pragul inchiderii si conservarii, ni se explica si ca avem o scurtatura de la drumul betonat la oras. Ne spun absenti ca in minele astea au muncit aproape cinci mii de oameni Acum totul e parasit.

Ne regrupam si pornim spre oras, drumul este ok, se vede ca a fost facut ca sa dureze, apare si scurtatura, e binevenita pentru ca talpile au inceput sa doara si basicile facute la coborarea dura incep sa se faca simtite. E mult de coborat pana in Baia Borsa, se vede orasul sub noi, Pietrosu' masiv impune respect de la orizontul care incet incet se inroseste a apus. Insa mai este multa lumina cand ajungem in orasel la providentialul microbus care ne ia si pe noi pana in Borsa. Acolo ii asteptam pe Luci si Romeo care aduc masinile din Viseu, au stat atinde doar de praf acolo unde le-am lasat, langa gara CFF, schimbam obositi cateva vorbe.nu a fost usor si mai e drum lung pana la fiecare acasa.aparitia masinilor ne invioreaza insa.suim calabalacul la bord, si ne luam ramas bun cu promisiunea de incursiuni viitoare.

In total, de la calea ferata pana in Baia Borsa am facut aproxmativ 10 ore - 6 ore pana sus, o ora creasta si trei ore pana in oras. Asta cu tot cu pauze, mers lejer si fotografii.