Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Buila-Vanturarita

Bookmark and Share

Buila-Vanturarita

"Hot tacut, du-ma departe, lasa-mi sufletul pierdut sa se odihneasca in taramul vechilor zei"
Haggard

O ploaie calma si lunga matura strazile orasului de cateva zile, o ploaie ca si cea care cade acum cand scriu, monotona si linistita. Era luna lui mai cand inca vremea se mai juca cu anotimpurile, cand inca zapada crestelor nu disparuse in dare de namol. Orasul cersea soare, eu cerseam sunetul rotilor de fier, cerseam sa aud sunetul acela iar si iar. Nu conta ploaia, soarele, caldura sau frigul, nu conta ce ma insotea in aceasta calatorie. Nu stiam unde ma va gasi ziua de maine si nu a durat mult pana ne-am hotarat unde ne v-or duce sinele de cale ferata: Valcea. Si de acolo o sa vedem cum o sa ajungem in satul Barbatesti, iar de acolo sus, sus in crestele Builei. Eram doar doi pierduti pe strazile orasului cand am hotarat sa plecam, si in final doar doi au ajuns pe creste, restul nu au vrut sa vina. Dintre. Ploua cand am plecat, ploua cand am
Latatia prieteni iar am ramas noi doi...... venit, parca orasul nici nu stia ca am plecat, parca ceilalti uitasera ca am plecat. Doar muntele ne-a intampinat cu un soare ametitor, un soare vesel de mai, neastamparat si schimbator. Pe drumul forestier ce leaga satul Barbatesti de poteca ce duce la manastirea Patrunsa inca se mai vedeau urmele ploilor ce doar cu cateva zile in trecut venisera pe acele taramuri, ploi ce au inceput sa ude iar pamantul de indata ce am inceput urcusul spre manastire. Pamantul argilos a deventi in scurt timp greu de strabatut. Am ajuns la manastire dupa doua ore uzi loarca si namoliti ca porci, insa toate astea nu mai contau atunci cand am iesit in poiana manastirii Patrunsa: spre cer se zareau imensii pereti de stanca ai muntelui iar sus, sus de tot un imens nor imbratisa crestele domoale ale Builei, care inca erau ascunse privirii noastre. Calugarii ne-au invitat in 'nauntru sa ne incalzim insa nu am indraznit sa intram in acea lume curata si frumoasa cand noi purtam cu noi minciunile si ura lumii. Am mancat cate ceva la adapostul un streasine, am mai asteptat umpic sa se mai potoleasca ploaia si am pornit spre creste, spre refugiul din curmatura Builei. Dupa nici un sfert de ora de mers am intalnit un superb pod de gheata peste un mic parau ce izvora de sus de langa refugiu. Mai sus o turma de mioare. Au urmat indicatiile date cu bunavointa de ciobani exact atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ele deoarece cinci minute mai sus se pierdea poteca si marcajul intr-o poana destul de mare. Am cautat poteca totusi vre-o zece minute pana am gasit-o. De acolo mai sus incepea compania peretilor de stanca omniprezenti pe partea stanga a potecii, urcusul din ce in ce mai greu, frumuseti din ce in ce mai mari. In partea dreapta se deschidea din cand in cand o fereastra spre departari , spre trecut. Sus pe creste ne astepta batranul refugiu, ne asteptau visele noastre, apusul de soare si zilele ce urmau sa vina. Spre departari, in jos lasam trecutul, grijile, uitam orasul udat de aceleasi ploi.. Padurea de fag s-a transformat brusc in cea de brad, o padure deasa pe firul aceluias parau ce ne tinuse companie inca de la manastire. Inaintam greu pe sub cetina brazilor tineri, plina de picaturile ploii de acum cateva ore. Dupa inca douazeci de minute de urcat pe sub crengile brazilor intram intr-o poiana imensa strajuita de peretii muntelui inalti de zeci de metri. Sus se zarea curmatura Builei strajuita de gigantii impietriti acolo de milenii. Covorul de iarba era taiat pe alocuri de izvoare care isi uneau apele in paraiasul ce ne-a tinut companie pana sus. Am facut cateva poze, am umplut sticlele cu apa si am pornit mai sus spre refugiu. In departarii, acum atat de bine vizibil, se vedeau norii din care curgeau raurile cerului, iar umpic mai departe pe acolo pe unde trecusera cu ceva timp in urma, un imens curcubeu.
Era atat liniste si pace in aceasta ploaie din departari. Oare de ce percepeam atata bucurie in acesti stropi aici pe cand acasa ei imi pareau monotoni si insignifianti? Sa fi fost starea mea de stirit de atunci si de acum sau locul in care ma aflam sau amandoua? Alt om salajluia in mine atunci si alt om gaseam acum aici sus si totusi exista ceva ce ii lega pe cei doi: eu. Iata cat de schimbator e omul...
Am ajuns la refugiu dupa inca douazeci de minute de urcat prin acea poiana invaluita in binecunosutul verde crud al ierbii. Un firav palc de brazi batrani statea intre noi si poiana in care se afla refugiul. Din vechiul adapost se zarea intai acoperisul apoi incet incet aparea si corpul garbovit al refugiului precum al unui batran ce astepta acolo infruntand ninsori si ploi sosirea celor obositi si infrigurati.
Pus intre doi colosi de stanca, intr-o poiana in care se mai vedeau urmele oilor ce isi petrecusera vara anul trecut aici, folosit drept stana, refugiu in fata vremurilor potrivnice sau adapost impotriva animalelor salbatice, vechiul refugiu aduna in el de atata amar de vreme amintiri placute, momente de groaza sau licariri de speranta, aduna langa el prieteni sau ii forma acolo . In fata refugiului, imprastiate in iarba trei scaune improvizate din buturugi groase, atat de simple si de firesti incat parca erau acolo de cand lumea. Nici ele, nici refugiul nu sfidau natura, parca fusesera facurite odata cu muntii astia, salbatici si simpli. Nimic in plus, nimic in minus, doar noi in jurul primusului asteptand dupa ceaiul cald. Intr-o parte se zarea Oltul in departari serpuind, in alta se ghicea creasta Parangului. Incet, incet soarele apune dincolo de creasta Builei, incep sa apara luminile asezarilor umane jos in vale, iar aici sus incet incet refugiul incepe sa capete miros uman, masa se pune, apoi se strange totul la loc, apare un izopren, doua, apoi sacii de dormit . Afara apare lumina frontalei pe masura ce lumina solara scade in intesitate. Un apus de soare cu adevarat salbatic!
Nespus de cald pentru aceasta luna la altitudinea asta! Iata de ce polarele erau sub cap pe post de perna si nu pe noi. Am adormit destul de devreme si de rapid , cu toate ca exista o oarecare teama a pustiului, a salbaticiei. Teama primordiala a supravieturii, teama de natura pe care ajungi sa nu o mai cunosti sau sa nu o mai intelegi dupa atatea zile petrecute in desertul de ciment si asflat al orasului. Parca limbile ceasului se roteau in sens invers, aducandu-ma in timpurile cele vechi cand animalul nu avea frica de om si omul inca mai avea cugetul curat si aspru. Si timpul se pierdea in negurile inceputurilor pana cand in miez de noapte ne-am cunoscut amandoi obarsia.
Erau cam doua ore peste miezul noptii cand Claudiu a iesit in prispa refugiului . Acelas senin intalnit pe varful Cozia invaluia crestele, aceleasi stele ascunse privirii noastre in orasul mare, straluceau acum atat de intens si aprins de parca in acele clipe isi traiau inceputul sau sfarsitul. La cincizeci de metri de noi, la baza colosului impietrit doi ochii priveau catre Claudiu cu aceiasi mirare si teama cu care Claudiu ii privea. O intanire de o secunda intre acel animal si lumina frontalei, o fractiune de timp care a inglobat in ea toata teama, curiozitatea si atatia ani in care omul a uitat de sine, o secunda care iti dezvaluie despre tine mai multe decat reusesti sa cunosti intr-un an, o secunda atat de rara in viata unui om. Apoi a urmat un sunet in care se amestecau teama si ura acelui animal pentru omul ce indraznea sa ii distruga pacea, un pufait puternic a zguduit valea in timp ce in urma copitelor se auzeau pietre rostogolindu-se spre abisuri, in timp ce un fluierat urmarea goana salbatica a animalului printre stanci.
Fluieratul puternic al lui Claudiu m-a trezit din somn, iar atunci cand am iesit din refugiu nimic nu trada existenta clipelor trecute, natura amutise iar , calmul si pacea pusesera iar stapanire peste imprejurimi. Abia a doua zi seara am aflat ce s-a intamplat cu toate ca banuiam ceva, Claudiu nu mi-a raspuns atunci decat ca fluierase ca sa isi faca cunoscuta prezenta sa nu aiba surprize. Am intrat in refugiu agitata, insa nici eu nu stiam de ce. Iata si instinctul de supravituire care te avertizeaza fara sa poti explica, insa tu sti ca o primejdie este acolo undeva in apropierea ta. Am aflat mai tarziu de la Claudiu ca ramasese afara dupa ce am intrat eu in refugiu inca cinci minute pentru ca nu avea puterea sa mearga:"Am ramas acolo cu privirea pierduta in departari spre directia in care intalnisem acei ochii, sprijinit de balustrada prispei incercand sa-mi controlez piciorele care inca tremurau puternic. Abia dupa cateva minute bune am reusit sa recapt control deplin aspupra corpului. Adrenalina inca isi mai facea simtita prezenta in tot corpul cand m-am bagat in sacul de dormit, insa somnul a venit repede, mai repede decat ma asteptam dupa un asemenea soc. Un somn adanc si odihnitor cum rar mi-a fost dat sa am. Nici acum nu stiu ce a fost in acea noapte, insa am o vaga banuiala, nu poate sa fi fost altceva decat o capra neagra, nu are cum sa fi fost altceva!"
Dimineata, si inca ce dimineata! Era ora sapte dar soarele stralucea ca spre amiaza aducand pe razele lui fluxul acela ametitor de viata, imprastiind in aer energia pe care toti o cunoastem atat de bine atunci cand pasim pe cararile inaltimilor, dupa care tanjim in orele pierdute de acasa. Fiecare o simte, o iubeste sau o uraste in felul lui, insa toti avem parte de aceiasi experienta, depinde fiecare ce vrea sa simta si cat vrea sa simta.
Am parasit refugiul in graba, l-am uitat, l-am tradat ca pe un prieten vechi , fara remuscari sau regrete, stiind unde suntem si unde vrem sa ajungem. Poteca se prelingea printre stanci si crengi de brazi, sus, tot mai sus pana ce nu a mai existat "mai sus". Doar linia crestei se contura domoala si plesuva in fata noastra presarata cu stanci albe, asemeni turmelor de mioare ce strabateau inaltimile Carpatilor de la Est la Vest. Varfurile se perinda prin fata noastra unul cate unul, in departari creasta Fagarasului asmutea fiorul iernii moarte indemnand la credinta si respect, aducand la suprafata din negurile timpului imaginea strabunilor geti, cei mai temuti aparatori ale acestor pamanturi.
Vantul inaltimilor imi umfla narile, vantul acela salbatic, ingreunat de mirosurile ciutelor si al miilor de lacramioare si barnduse, vantul care poarta salbaticia pe coama aripilor sale invizibile, vantul care ia o parte din tine si apoi pleaca mai departe pentru a spune si altora ca tu esti acolo, intrusul , strainul pe acele meleaguri................
Poteca se strecura usor spre inaltimi, trecand la mai putin de zece metri de principalele varfuri. Am lasat rucsacii jos, si am pornit mai usori cu zece kilograme spre varful Albu. Urci, incet, incet panta pe unde pasii te poarta pana vezi ca nu mai ai unde urca, si atunci te intampina salbatic ca un nebun vantul ce urca dinspre nord maturand si modeland peretele vertical ce incepe de sub picioarele noastre. In 'nainte hau cat te poate lasa inima sa vezi, 'napoi drumul pe care ai venit, lung si greu, il vezi pe tot, il descompui incerci sa iti readuci aminte cum a fost sa retraiesti senzatiile pe care le-ai simtit ieri cand te aflai acolo jos undeva, insa intr-un fel parca nu mai e la fel, nu mai reusesti sa vezi cu ochii de ieri, umili si obositi, acum esti arogant si increzator in fortele proprii, nestiind ca peste cateva ore te vei uita in sus supus si umil in fata mariei sale Muntele.
Am parasit refugiu de dimineata fara a mai manca ceva, am stabilit sa mancam sus, unde meritam sa facem un popas. Asa ca pe unsprezece faceam salata cu rosi, castraveti sare si ceapa verde pe vf. Buila, si a fost una dintre cele mai bune salate pe care le-am mancat. Spre Est ne astepta primul varf din creata Vanturaritei, cu o creasta atat de diferita de cea pe care eram noi, o creasta salbatica, colturoasa, stanca taiata adanc, brazdata de jepenis. Departe spre est, Fagarasul inca purta coltii de gheata sus pe creste, putin mai la sud spre orizont, aproape confundandu-se cu el, Bucegii pastrau si ei o mica parte din iarna aproapte moarta.
Am ridicat rucsacii in spate si am inceput sa coboram spre sa. Acolo urma sa luam decizia care ne haituia de dimineata: continuam pe Vanturarita sau coboram spre Pahomie. Decizia aceia nu ne-a apartinut noua, era deja luata cand am ajuns la indicatoarele ruginite din sa. Nu stiu cine si cand a luat-o dar poate ne-a salvat viata.
Un soare ametitor scalda masivul, nori rabufneau precum un gheizer dinspre partea sudica prin valea ce cobora din sa, un spectacol ametitor si umpic inspaimantator. Insa in cateva minute cerul era iar liber de orice culoare, devenise cristalin, doar spre departari nori spulberati de vant sub forma unor sageti orizontale taiau vazduhul. Ne uitam unul la altul, purtand intrebarea in suflet: ce facem?, iar raspunsul a venit de la sine: coboram!
Am inceput cel mai periculos drum din viata mea de pana atunci. Poteca la inceput o ghiceam destul de usor, apoi dupa cateva sute de metri din ce in ce mai greu gaseam marcajul, punctul galben devenea din ce in ce mai sters pe stancile acelea albe. Mergeam paralele unul cu altul, intre noi erau 50 de metri, cateodata si mai mult, cautand marcaj dupa marcaj. Apoi a venit coborarea din ce in ce mai accentuata. Stanca era umeda, iarba uda, panta avea in unele locuri si peste saizeci de grade inclinare. A venit apoi inceputul acela de serpentina, erau o cotitura taiata in stanca. Claudiu era in fata mea cam cu 10-15 metri. Am pus primul picior jos (intre picioare era o diferenta de nivel de 50 de cm), iar cand am incercat sa il pun si pe al doilea s-a produs inevitabilul: calcaiul mi-a alunecat pe stanca umeda, mi-am dat seama de impactul care urma, am realizat ca nu am cum sa amortizez sau sa redresez caderea, nu am putut sa fac nimic altceva decat sa ma rasucesc in aer asa incat sa cad cu rucsacul spre partea dinspre perete, altfel rucsacul m-ar fi tras cu usurinta in prapastie. Am cazut cu partea stanga a capului intr-o stanca si am ramas acolo neputandu-ma misca, asteptandu-l pe Claudiu. Din instinct mana dreapta s-a miscat spre tampla stanga. Pe moment durerea nici nu a existat, ci doar spaima. Acolo unde era Claudiu nu a vazut cum am cazut, a auzit doar alunecarea mea, pietrele desprinzandu-se. Cand s-a intors el eu deja eram jos. Statea si astepta sa ma ridic, cum faceam adesea. Abia cand am strigat la el a inteles ca s-a intamplat ceva, a lasat rucsacul jos, si a dat sa vina spre mine, insa rucsacul lui a inceput sa alunece nebuneste in jos, manat de propria-i greutate. S-a intors dupa el, a fugit, a reusti sa il ajunga apoi a venit spre mine, inca nestiind ce se intamplase cu mine. Abia cand a ajuns langa mine a inteles, vazand tampla mea inca lipita de stanca rece. Cand m-am ridicat a inceput durerea, din ce in ce mai acuta, apoi cu cat mergeam mai mult cu atat mai mult mi se disipau instinctele. Ma dezechilibram si cadeam direct fara a incerca sa compensez o alunecare pe care cu cateva minute inainte nici nu o luam in consideratie, care se compensa de la sine. Asa sa transformat o coborare de zece minute in una de o jumatate de ora. Am ajuns cu greu intr-o poiana, cam la 200 de metri mai jos de sa. Acolo am pierdut marcajul. S-a chinuit Claudiu sa gaseasca marcajul din nou, insa in paienjenisul de poteci sau urme de poteci mai vechi, probabil facute de ciobani a fost imposibil. Mai tarziu am aflat ca traseul se contiuna spre stanga poienii, insa la cum arata povarnisul nu ne-ar fi trecut atunci prin minte sa cautam pe acolo. Pana la urma a gasit un marcaj sters spre dreapta, insa acela a fost ultimul marcaj pe care l-am vazut de atunci. Am mers spre dreapta, pe curba de nivel apropriindu-ne de vagauna care incepea de sub saua dintre Buila si Vanturarita. La un moment dat ne-am dat seama ca ne-am ratacit. Aveam o harta mai veche la noi, insa am aflat mai traziu ca pe vremea cand a fost facuta harta era interzis punerea scarii la care a fost facuta harta. Am incercat sa ne dam seama pe ce vale este poteca insa din lipsa scarii a fost imposibil. Ne-am asezat pe o stanca, incercand sa luam o decizie. Din fata noastra spre vale se auzeau voci, am strigat, insa nu am primit nici un raspuns. Vocile veneau dinspre padurea din fata noastra care incepea cam la 3-400 de metri de unde eram noi. Am crezut ca erau localnici veniti la lemne. Aveam doua posibilitati: sa mergem spre padure sau sa coboram pe valea de sub sa. Jos sub noi se vedea serpuind drumul foresier care facea legatura dintre Pahomie si Patrunsa. Bazandu-ne pe principiul: o vale nu se termina niciodata, am luat o hotarare care atunci ni se parea riscanta, insa cat de cat mai sigura decat cealalata oprine, coborarea prin vale, cu toate ca dinspre padure ni se parea ca vin vocile. Ne aflam pe partea stanga a vaii, la inceputul unei vai anexa, care dadea in valea principala pe care vroiam noi sa continuam coborarea, sperand ca acest traseu ales de noi sa fie perpendicular pe drumul forestier.
Valea pe care am inceput sa coboram era tapetata cu iarba uda, pe care se putea aluneca usor. Am dat drumul la rucsaci si apoi am inceput sa coboram si noi, incet si greu, descriind serpentine mici in incercarea noastra de a ramane in picioare. Sub iarba se ascundeau pietre ascutite, instabile, ceea ce facea coborarea un chin. Eu cel putin am coborat mai mult pe fund nereusind sa prind priza stabila sub picioare, miscandu-ma si mai incet, ne mai avand puterea de reactie de din'naintea cazaturii. Partea stanga a fetei se umfalse deja devenind dureroasa la atingere. Pe ultima portiune a vaii anexe am coborat pe grohotis. Cand am ajuns in sfarsit in valea principala eram deja epuizata, genunchi imi tremurau si abia mai imi puteam tine echilibrul. Am decis sa schimb bocancii mei cu cei ai lui Claudiu (aveau tapla vibram, insa erau cu 4 numere mai mari), crezand ca ma v-or ajuta mai mult in stabilitate. Am luat trei perechi de sosete in picioare, si am inceput sa coboram, Claudiu in fata cu rucsacul lui in spate (avea cam 15 kg) si cu al meu in mana (al meu avea 10 kg). Nici acum nu stiu cum a reusit. Mergeam sprijinindu-ne de peretele de stanca incercand sa calcam cat mai putin posibil pe grohotisul instabil care pava valea. Se mergea greu, incet. Ne-am oprit sa bem putina apa si sa mancam un baton de ciocolata si sa verificam harta, sa ne dam seama unde o sa ne scoata valea pe care mergeam. Atunci am realizat ca pierdusem harta undeva mai sus, probabil pe valea anexa intr-una dintre cazaturile mele. Atunci a fost pentru prima data cand am avut o busola cu noi, asta a fost un noroc chior, ar spune unii. L-am sunat pe fratele lui Claudiu, care era acasa cu harta in fata incercand sa ne ghideze cumva. Acum vocile se auzeau de undeva de jos, pe firul vaii. Am strigat iar, am fluierat, insa nici un raspuns. Era frustranta situatia. Am hotarat sa continuam coborarea ce partea dreapta a vaii (parea mai usor pe acolo). Aveam insa de traversat o limba de zapata topita la suprafata din care pe alocuri ieseau colti de stanca din grohotisul de sub ea. Valea fusese maturata de o avalansa sigur, dupa cum arata peisajul (copacii erau rupti de la acelas nivel, unii erau stansi mai jos la baza unor stanci care taiau valea ). A traversat intai Claudiu limba de zapada din miscari repezi si singure, taind scari mici in zapada mustind de apa."Haide treci, apasa cu calcaiul mult si mergi repede". Usor de zis, greu de facut. Am inceput sa trec infingand betele cat de adanc puteam, insa nu ma miscam atat de repede precum Claudiu, iata de ce de cateva ori mi-a scapat piciorul, tragand dupa el tot corpul intr-o alunecare violenta. Ultima a pus capac la toate. Eram pe mijolcul limbii de zapada, am alunecat si am cazut, apoi nu m-am oprit din alunecare pornind spre vale cu viteza din ce in ce mai mare. Pe sub mine treceau coltii de stanca sfasiind totul in calea lor. Am reusit sa ma opresc din alunecare cu ajutorul betelor, insa dupa mai bine de zece metri . Atunci a fost pentru prima data in viata mea cand am plans de nervi, eram la capatul puterilor. Eram fleasca, murdara si ma dureau toate, insa a trebuit sa continuam sa coboram, deja era tarziu, iar sus in creasta se adunasera nori negrii brazdati din cand in cand de spectacolul de lumini al naturii. Ne uitam in sus si ne gandeam: acum ar fi trebuit sa fim sus pe creasta Vanturatitei. In scurt timp am intrat in padure, scapand de spatiul deschis al vaii, atat de expus pe o vreme ca aceea. Dupa cateva sute de metri prin padure am gasit urmele unei turme de oi ce trecuse cu cateva ore inainte pe acolo. Am gasit o poteca ce duce in directia noastra de mers, in prelungirea vaii. Cand am ajuns la drumul forestier a inceput sa ploua torential. Am avut timp sa scoatem pelerinele de ploaie. Sus crapa cerul sub forta imensa a fulgerelor care isi trimiteau sunetele asurzitoare pana in departari. Mergeam pe drum unul langa altul razand :"l-am ". Nu ma mai durea nimic, nu mai conta nimic. Eram pe drum
Jauzit si pe asta  amandoi, probabil la cativa kilometrii de manastirea Pahomie si asta era suficient.
La un moment dat drumul dupa un ocol amplu a iesit intr-un luminis. De acolo se putea vedea clar pe unde coborasem noi, dar si cea de-a doua varianta pe care acum vedeam clar cat de inspirati am fost ca nu o alesesem: varianta prin padure se termina probabil dupa o jumatate de kilometru sau poate putin mai mult cu un perete vertical de 7-800 de metri. Era imposibil de coborat pe acolo cu echipamentul pe care il aveam noi. Dupa inca zece minute de mers pe drum am ajuns la manastire. Era 17: 30. Sus, crestele erau inca in norii lovite aprig de fulgere, insa unde eram noi ploaia se oprise cat de cat. Cand am ajuns noi in curtea manstirii nu era nimeni. Apoi am realizat ca nimerisem exact in timpul slujbei.
Am lasat rucsacii jos si ne-am intins fiecare pe cate o banca. A aparut o masina de teren la poarta manastirii. Au coborat patru pesoane, unul dintre cei din masina cred ca facea parte din salvamontul din Valcea. Ne-au intrebat de unde venim, insa la cum aratam amandoi nu era prea greu de ghicit. Am avut un noroc formidabil cu cei cu masina. Ne-au dus pana in gara in Valcea fara sa ne ceara ceva. Imi pare rau ca nu mai stiu cum ii chema insa le suntem amandoi datori pentru ajutorul acordat (ne astepta un drum de 20 de km pana in satul cel mai apropiat). In gara am urcat in primul tren (ducea spre Cozia) pe care l-am gasit. In gara de la poalele Coziei s-a dat jos cu noi inca o persoana. Am zis sa ne incercam norocul, l-am intrebat daca stie unde putem gasi cazare, si am avut iar un noroc imens(era deja seara, afara ploua, aceiasi ploaie deasa de pe drumul forsestier): avea o camera pentru cazare chiar dansul, si era la 2 minute de gara. Nici nu am mai stat pe ganduri, am intrat in casa, erau in acea camera doua camarute mai mici, una principala cu doua paturi si inca una mai mica cu un pat. Am dat 150000 de persoana pentru o noapte la caldura. Ne-am trezit a doua zi pe la 12 dupa un somn adanc si atat de mult asteptat. Afara soarele ametitor nu prevestea cu nimic furtuna ce avea sa se abata peste cateva ore iar asupra muntilor. Am plecat pe seara, lasand in urma muntii ce isi purtau povara grea a norilor si o promisiune de a parcurge si creasta Vanturaritei. A doua zi aveam tampla si obrazul stang negru.

Autor: Anca Ştefănescu
Înscris de: Anca Ştefănescu
Vizualizări: 8605, Ultima actualizare: Joi, 6 Oct 2005



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii COZIA  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
C.F.R. Turnu-Manastirea Turnu-Saua La Troita-Valea Turneanu-Mt. Rotunda-Sub Varful Cozia-Cabana Cozia

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii