Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Gentiana

Bookmark and Share

Gentiana

ÎNVAŢĂ DE LA TOATE
"Dis de dimineata au iesit pe drumuri
calde si desculte, primele ninsori
Bate dinspre munte vifor de parfumuri,
degetele tale-s teascuri pentru flori
Peste dor ciobanul, coborand la stana
de la gura sobei, mirosind a lut
Mestecand in tuciuri soarele si luna
si ceva ninsoare buna de baut."

Haidem in Retezat, intr-un decembrie cald si ploios, asta cel putin la noi in Craiova. Cu o luna 'nainte prinsesem prima zapada in Parang, incercaseram noi atunci o tura pe zapada dar a fost in zadar; viscolul, ceata si lipsa experientei in turele de iarna au curmat aceasta tentativa. Aveam insa vointa! Defapt aveam mult tupeu pentru echipamentul nostru, asa cum zicea Mihai la poalele Carjei acum o luna in mijlocul unui superb white out. Toate bune si frumoase insa abia se deschisese apetitul pentru turele de iarna. Primisem o lingurita si eu vroiam tot tacamul ("si l-am avut cu varf si indesat!"). Eh, dar sa o luam de la inceput, ca doar asa e frumos, nu?

Ocazia a venit repede, in zece ale lunii decembrie, ziua de nastere a lui Laviniu, "hai sa mergem la munte", a zis unul, "hai" am zis toti, "hai in Retezat a zis Laviniu", "haidem!", "la Gentiana" a zis Irina, ""la Gentiana sa fie atunci" am zis noi. S-au facut rucsacii, s-a pregatit plecarea, joi noaptea toti in gara, zgribuliti si infofoliti asteptam cuminti trenul spre Petrosani, celebrul personal. Drum intins ne asteapta acum, drumul spre munte purtati de omida metalica. Ne-am oprit abia sambata dimineata pe la noua in Ohaba de sub piatra. De aici un microbuz ne-a dus mai departe pana la cabana Carnic si de acolo drum intins.

"Învaţă de la vultur când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei
Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi"

Drumul forestier era pavat cu gheata peste care din cand in cand poposea cate un strat subtire de zapada. Cu un bat in mana, rucsacul in spate si cu Ovidiu langa mine hai taica sus, incet, incet si cu partile dorsale innegrite (am alunecat de cateva ori zdravan J) In fata muntele se deschidea incet incet in fata mea, sub picioare podea de gheata, in stanga raul involburat ce forma pe alocuri cascade de gheata, in dreapta mea Ovidiu alegand drumul cel mai usor printre raurile de gheata de pe drum, iar in spate ceilalti. Incet, incet am ajuns la un indicator ce ne trimitea pe o poteca spre cabana Pietrele in timp se drumul contiuna pe dreapta spre aceasi destinatie. Si ce imbietoare parea poteca aceia in comparatie cu linistitul drumeag. La acea rascruce am facut un mic popas. Dare albe vesnic in urcus plecau spre cer din urma noastra, abur alb descria drumul fiecaruia, asemenea unui papiote de ate rostogolindu-se spre cer.

Si-am tras zdravan pana sus pe poteca, mai ales baietii, au tras de sticlele de vin oltenesc, carate pentru sarbatorit. La capatul ei am gasit doua bancute, spate la spate iar deasupra lor un mic acoperis. Ne-am prabusit acolo si am scos cate ceva de mancare din rucsac. Doar, doar s-or face mai usoare....da de unde, am fi vrut noi. In fata se vedeau acoperisurile de la casutele din fata cabanei Pietrele. Am pornit spre Gentiana, cu suflul obosit si cuget cald, incet, incet om ajunge sus. Coloana era deschisa de Mihai (avea cel mai usor rucsac dintre noi doar 35l), apoi Ovidiu purtand "cuierul" lui in spate (un rucsac de care ii facusem eu rost, un rucsac care isi daduse duhul acum multi ani, in alte vremuri si in alti munti, veritabilul rucsac cu cadru metalic. L-am poreclit cuierul pt ca de o parte si de alta atarnau de cadrul metalic doua geci. Posesorii gecilor deja atinsesera o temperatura corporala ce nu permitea urcarea in continuare cu polar si geaca). In spate Irina invata sa foloseasca coltarii si Laviniu invata sa mearga incet (sacrifici in cuplu, dar toti stim cum e J).

E dimineata cu noi, pe poteca ce duce spre cer. Picioarele se afunda tot mai mult sub greutatea rucsacilor si sub noi muntele ne poarta pasii mai departe, urmele sunt tot mai apasate, tot mai mici, cu fiecare secunda ce trece neantul ne petrece spre cer, oboseala piere, urcarea e tot mai usoara, gheata e tot mai multa, padurea mai salbatica si noi din ce in ce mai liberi de povara zilelor de acasa. Se urca ametitor, se glumeste in timp ce cate o picatura de sudoare mai ia nastere pe frunte. Nu mai conteaza, deja se simte mirosul de om, se aude glasul unui caine printre cetina brazilor. Pas cu pas se deschide padurea in fata noastra si din neant apare stinghera si pustie Gentiana. Ce iluzie magnifica creaza salbaticia presupusa! Dar iluizia e risipita precum o perdea de fum de glasul cabanierului, salbaticia se pierde in sus si-n jos odata cu izul de lemn ars, furat de o stinghera adiere. Lasam jos rucsacii in asteptarea intarziatilor. Pentru o clipa imi e cald si bine aici in fata refugiului cat ii privesc din ochii pe cei ce pleaca mai departe cautand salbaticia ratacita mai sus printre creste. Acelas abur alb lasa urme firave dupa trecerea noastra risipind caldura corpului. Un dans subtil poarta darele alburii peste noi si aduce adierea frigului in coaste. Miroase a ceai fierbinte, a lamaie si a tutun, miroase a foc si inca de aici de afara pot sa le miros pe toate 'nainte de a exista vreo una dintre ele. In scurt timp toate aromele mintii mele pasesc afara spre multumirea tuturor. Cineva isi aseaza bocanii langa soba, altul testeaza patul, unii pregatesc masa, aprind primusul in timp ce urmaresc doua stinghere tigari zgribulite de frig, prin geamul aburit de atata caldura.

"Învaţă de la soare cum trebuie s-apui
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci."

Dintr-o data parca totul prinsese viata intr-o dulce amagire umana. Asa I se intampla omului cand ajunge intr-un loc crezut de el uitat, frumos, plapand, nestiind ca asa fusese din totdeauna, iar prezenta lui aici nu ii confera nimic inaltator locului, nimic din ceea ce nu existase pana in acea clipa. Acelas spirit rasufla din orice stanca ca si pana acum, insa omului I se pare inca odata ca adevarul s-a cuibarit pe aici pe undeva, ca fericirea e si ea ascunsa printre brazi luand cu ea libertatea, si mai crede ca el, doar el, le va gasi.

"Uitat de voi, intr-un colt de lume se afla raiul meu si nici unul dintre voi nu face parte din el. In ipocrizia, prostia si marirea care ma inconjoara nu vreau si nu mai pot sa traiesc." Asa isi zice omul in sinea lui, dar nu stie ca acest paradis nu a fost niciodata al lui, si nici nu va fi, insa ingamfarea lui il orbeste si nu poate vedea adevarata frumusete ci doar pe cea care o stie, o intuieste, o doreste. El nu poate privi muntele din fata lui decat prin ochii lui. E singur si puternic in fata muntelui, asa se vede aici jos privind inspre soare insa nu poate vedea soarele privindu-l;vede padurea prinsa de crestele de piatra ale vaii, vede apa cautandu-si drum printre pietre, vede brazii zbatandu-se in calea vantului dar nu se poate vedea pe sine decat prin ceilalti asemenea lui."Tu stai aici pe veci insa eu sunt liber a cutreiera zarile, esti impunator si vesnic dar eu detin liberul arbitru" ii zice omul muntelui, fara a sti ca libertatea lui e cea pe care muntele I-o acorda cu toate ca de fiecare data cand ii bate potecile ia cu el acasa chiar si pentru o scurta perioada de timp o farama din raiul muntilor. Diferenta insa apare atunci cand la reintoarcere omul stie sa ii dea muntelui ce e al lui sau trece mai departe in ignoranta lui uitand de datoriile trecutului. Muntele nu e al omului ci omul e al muntelui.

M-a furat un somn adanc din acela de maxim doua ore dar mai odihnitor decat unul de 10 ore. Si nu am fost singura in aceasta cruciada a somnului, insa spre surprinderea mea au fost unii care sau opus cu inversunare. M-am trezit brusc, la fel de repede precum si adormisem, patul de deasupra mea (mai degaraba una din blanile din el) fiind pe post de desteptator. Refugiul era cuprins de forfota: cei ce nu adormisera plecasera intr-o mica plimbarica prin imprejurimi si doar ce se intorsesera iar cei doi cabanieri treceau dintr-o camera in alta vorbind la scurt timp in statiile de emisie-receptie. Atunci cand am ajuns noi la refugiu se pregateau de plecare trei tineri care vroiau sa doarma cu cortul la lacul Bucura. Insa toti trei au cazut cand urcau spre saua Bucurei. Cei ce plecasera in mica plimbare in imprejurimi au vazut semnale luminoase inspre saua Bucurei, insa pe atunci nu stiam intelesul acelor semnale si cum se cere ajutor pe munte iar pana a ajunge ei inapoi la refugiu deja fusese anutat salvamontul de catre cei accidentati. Totul se intampla pe la sase seara iar salvamontisiti au ajuns la refugiu trei ore mai tarziu, au baut ceaiul deja pregatit pentur ei si au plecat mai departe spre saua Bucurei. La radio deja se anunta accidentul si cu toate ca afara stratul de zapada nu avea mai mult de 10 centimetri, din aparat se transmiteau informatii eronate (zapada de 40-50 de centimetri). La trei dimineata aceeas forfota cuprindea refugiu iar. De data asta se intorsesera salvamontisti cu cei trei raniti. Doi dintre ei prezentau rani usoare si au ramas sa doarma in refugiu urmand sa coboarea doua zi cu un salvamontist iar al treilea a fost coborat cu achia in acea noapte, conditia lui medicala fiind destul de grava(fracturi la ambele mainii de la betele telescopice si plaga deschisa undeva in zona capului). Am fost mustrati de catre cei de la salvamont pentru conduita noastra in astfel de momente, dupa ei "turistii trebuie sa aiba grija unul, de ce dormim si nu ne-am dus sa ii ajutam pe cei aflati la nevoie". Acum va intreb pe voi cum ar fi trebuit sa procedam? Sa plecam intr-un traseu pe care nu l-am facut niciodata, chiar daca aveam harta, cand marcajele erau sub zapada, cand nu stiam unde sa ajungem, nu a veam nici echipamentul nici experienta necesara unei astfel de ture iar afara era deja intuneric atunci cand cei din grupul nostru au vazut semnalele luminoase. Ei au crezut de cuviinta sa se intoarca la refugiu pentru a da de stire ca ceva nu e in regula in conditiile in care refugiul era mult mai aproape decat presupusul loc in care ar fi fost cei accidentati? Daca am fi plecat mai mult ca sigur ca nu ar fi trebuit sa transporte mai mult de trei raniti. Insa in timp ce salvamontisti la trei dimineata stateau la masa in camera cu soba si mancau, afara, in antreu unde erau -10 grade in achie zacea cel mai grav accidentat.

A doua zi am pornit spre Bucura atat cat ne va permite muntele si echipamentul. A ramas in spate refugiul cazut prada unui grup de pantofari in blugi si caciuli de blana si alte accesorii. O parte din ei au plecat cu noi mai departe. Dupa ce am trecut podetul de mai sus de Gentiana au inceput sa sune mobilele odata cu prima liniuta de semnal. Parinti, prieteni ramasi acasa care aflaserea de accident ("trei studenti in zona Gentiana -asta se spusese la tv "), fara a sti daca noi patisem ceva sau nu. Pana la urma toti s-au linistit (a intrat in functiune telefonul fara fir "nu suflati o vorba unde suntem " asta pentur ca noi plecasem spre aceasi tinta ca cei de ieri, pe acelas traseu, in timp ce parintii ne stiam la refugiu).

Sub noi Transilvania scufundata precum Atlantida sub valuri alburii de ceata, deasupra noastra suspendata in imponderabilitate o alta mare scalda zarile, parca nascuta din haosul primordial, tragandu-si originile din negura spatiului, iar intre cele doua imense oceane parca oglindite unul in altul, noi purtand pe umeri povara singuratatii. Gasisem aici mai mult salbaticie decat ne dorisem. Linistea absoluta, nemiscarea naturii, apasa din ce in ce mai greu. Parca totul inghetase asa de secole, chiar si vantul amutise. Mergeam pe langa urmele salvamontistilor cimentate in crusta de gheata. Viata fremata langa noi la tot pasul dar iarasi omul nu a fost in stare sa o zareasca. Nici macar atunci cand ne-a aparut sub nas multi dintre noi nu am vazut-o. Abia cand a vazut cineva urmele am realizat cat de amarnic ne inselam in singuratatea noastra. Peste lacul Pietrele se zareau clar urme proaspete de urs. Si de atunci sa dus dracu tacerea noastra. Sa fi auzit ce plamani aveam atunci, vorbeam unul cu altul orice, numai sa nu ti gura inchisa.

"Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor
Învaţă de la toate că totu-i trecător
Ia seama fiu al jertfei prin-lumea-n care treci
Să înveţi din tot ce piere tu să trăieşti în veci".

Incet incet ne-am apropiat de baza seii Bucurei. Aici am facut o descoperire nu prea placuta: am gasit locul unde s-au adapostit cei trei pana la venirea salvamontului precum si semnele accidentului, terifiantele urme facute de cei trei in alunecarea presarate cu pete de sange. Se zareau bandaje improvizate pline de sange inghetat, mai sus pe la mijocul pantei se ghiceau echipamente probabil pierdute de cei trei in alunecarea lor. Mihai a inceput sa urce incercand sa recupereze betele pe care le zarise. A reusit, insa la coborare a alunecat si el dar a reusit sa intrerupa alunecarea din ce in ce mai rapida pe covorul de gheata ce acoperea trupul muntelui. Dupa doar zece metri de alunecare Mihai avea deja julituri destul de grave la maini. Abia atunci am realizat cum s-au simtit probabil cei trei, a caror alunecare fusese mult mult mai lunga. Am mai recuperat o frontala si un ceas. Mihai a renuntat a mai continue urcarea, Irina nici in ruptul capului nu ar mai fi facut un pas 'nainte, Laviniu si Alin nu doreau sa mai urce. Dar trebuia sa fie cineva mot, nu? Claudiu a luat pioletul de tura de la Irina si a pornit dupa cei ce erau deja la jumatatea urcusului (este vorba despre doua persoane echipate cu plastici si pioleti). Dorinta de a urca a invins. Am plecat pe urmele lui Claudiu, cu betele in mana si cu Ovidiu in urma mea. Am mers incet si sigur, zabovind la fiecare pas incercand sa adancesc cat de mult posibil urmele stiind ca pe ele urma sa cobor. Am inaitat atat cat puteam printre colti de stanca rasariti asemenea unor flori terifinate, pe alocuri patati cu sange. Am continuat sa urcam (eu si Ovidiu) pana la baza unei stanci ancorata acolo asemenea unui contrafort sprijinind peretele de stanca ce de acolo mai sus lua forma unui zid de aparare. Cei din fata noastra ne-au spus sa ne oprim, nu se mai putea inainta, ei fiind prinsi intr-un jgheab de gheata cum am aflat mai traziu. Am ramas la baza acelei stanci, sorbind din privire zarea, cu toti colti ce strapungeau cerul, ascunsi privirii noastre pana atunci.

Iata povestea celor intamplate in continuare deasupra noastra (patania lui Claudiu):

"Pe vf din dreapta noastra (Bucura 2, parca) erau 2 alpinisti care escaladau peretele. Noi eram fara coltari si, in curand, ne-am dat seama ca nu avem cum sa inaintam. Insa, am gasit cateva lucruri pierdute de cei 3 tineri in caderea lor. Unul din coechipierii mei, Mihai, inaintand pt a recupera 2 bete pierdute de ei, a alunecat si el la vale si s-a julit putin la mana. Atunci am inteles ca inaintarea e imposibila. Ne-am oprit, insa, eu si inca 2, Anca si Ovidiu am continuat sa urcam, "pana unde nu mai putem", ziceam noi. Am vazut pe unde a alunecat unul din cei 3, iar o stanca putin iesita din zapada peste care a alunecat era plina de sange. S-a zburlit parul pe mine. Dar am continuat sa urc. Dupa putin timp, Anca si Ovidiu s-au oprit. Eu, cu pioletul in mana, am continuat urcarea. Desi in fata totul arata "a zapada", era de fapt numai gheata. Fie a plouat, fie s-a topit zapada in trecut, la suprafata... nu stiu care era motivul, dar acum era numai gheata, urma de la vf bocancului fiind aproape invizibila. In fata mea urcau 2 baieti de la un club montan din Bals. Unul din ei era amic al meu, Dan, am urcat cu el in Buila-Vanturarita) si mi-au zis sa nu urc, pt ca nu se mai pot intoarce... ei deja incercau sa se intoarca. Dar mie mi s-a parut usor si am urcat. Proasta decizie. Ajuns langa ei, am inteles ca deja nu ma mai pot intoarce pe unde am urcat. Pana in sa mai erau 40-50 m. Mi se parea atat de usor... atat de aproape. Daca as fi urcat, poate as fi ajuns in sa si as fi vazut paisajul... as fi facut poze. Dar n-as mai fi putut cobora inapoi, singur, fara coltari -> adica fara salvamont. Asa ca am decis sa ma intorc si eu. Am admirat de acolo peisajul (vf Retezat era bine dezvaluit privirii, invelit inr-un strat gros de gheata, ce semana al naibii de bine cu zapada...) inegalabil! Am incercat sa compar si nu aveam cu ce! Cei 2 din Bals, continuau anevoie coborarea. Daca nu erau ei, poate ca nu mai eram acum in stare sa scriu acest mesaj... ei mi-au deschis si mie drumul, ei au facut urmele... cu bocancii mei, era imposibil. Cu mana bine stransa pe piolet, cu chinga tensionata la maxim, inaintam incet, si putin nesigur, dupa ei. Pt prima data de cand merg pe munte, mi-au tremurat genunchii, cand am traversat un jgheab de gheata. Pana la urma am ajuns jos, intr-un timp de 4 ori mai lung decat la urcare. La un moment dat nu mai aveam rabdare, si m-am temut ca din graba, sa nu fac vreo greseala. Asa ca mi-am sapat un loc langa o stanca si am stat putin acolo, sa admir peisajul, sa ma linistesc si sa vad pe unde coborau ceilalti. A dat rezultat. M- am si odihnit, mi-am incalzit mai bine mainile si am mancat si ceva dulciuri din buzunar, apoi am coborat. Incepusera sa-mi inghete degetele la picioare si la mana cu care tineam pioletul, asa ca m-am mai oprit putin pe un colt de stanca, sa ma odihnesc si sa-mi frec putin degetele d ela maini. Am coborat pe niste stanci, sa ocolim cele 2 jgheaburi care le inconjurau, si am ajuns jos, la baza, de unde pornisem. Cand m-am vazut jos, eram fericit! Si nu o sa mai urc pe astfel de vreme, de zapada, fara coltari. Mai bine nu mai urc! La coborare am mai vazut un bat pierdut de cei 3, pe care mi-l aratasera demult cei din grupul meu, dar era prea departe si prea multa gheata trebuia sa strabat pana la el, asa ca am renuntat."

"Învaţă de la păr să ai statornic trup
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi."

Sageti de ger stabateau din ce in ce mai des aerul, trimise sa vesteasca venirea serii. Saua Bucurei se zbatea in sclipiri de aur sangeriu trimise parca de soare drept jerfa muntelui si bucuria lumii razbatea din toate colturile drept multumire Mariei Sale Muntele pentur grija ce le-o purtase celor oropsiti cu o zi in urma. De aceasta data muntele a iertat!

Am poposit in fata refugiului cu povara infrangerii pe umeri si suflul obosit. Gentiana era inca de dimineata sub asediul unei cete de salbatici veniti din inima civilizatiei. Gemea batranul refugiu sub hohotele hoardei barbare, scapara focul in soba umpluta pana la refuz. In acea noapte trebuia sa dormim sus la priciuri, invaluiti in patura groasa a iernii, dar mai inainte de asta inca ceva: La multi ani Laviniu! pai doar nu carasera baietii degeaba vinul ala nedesfacut pana acum.

Am coborat in camera incalzita intr-un haos total, am scos canile si vinul si-am inchinat in cinstea sarbatoritului, noi si cei doi cabanieri, iar in loc de "noroc" sau "la multi ani" cum toti stim ca se zice atunci cand se ciocneste in cinstea cuiva, cineva a spus "Ohaba!"; si de atunci ohaba a ramas!

Bun vinul, buni oameni care l-au baut insa mai lipsea ceva: aceea atmosfera necesar unui asfel de moment, si cum in cabana nici vorba sa gasim asa ceva (prea multi straini, galagie), am iesit cu canile pline cu vin afara pe bancutele din fata refugiului. Am stat acolo mult dupa ce vinul disparuse din cani. Am ras, am povestit, am ascultat povestile cabanierilor, le-am spus si noi pe ale noastre si fiecare a luat cu el cate ceva. Ploaia de stele cazatoare au fost artficiile mici noastre petreceri. A ramas stabilit: data viitoare cand venim la Gentiana neaparat sa mai aducem vin din acesta oltenesc, vin de tara, facut nu pentru a avea ce bea ci pentru a fi cu adevarat o placere, muncit cu placere, cules cu atentie, un vin innobilat nu de vechime ci de om.

Duminica dimineata doua grupuri isi luau adio pentru cateva zile unii de la altii. Eu, Ovidiu si Claudiu am plecat spre Craiova iar Mihai, Alin, Laviniu si Irina au mai ramas pentur o zi.

Ce scurt e drumul de intoarcere, ce amara e despartirea de ceva drag, cum poti sa ii spui la revedere muntelui? Stie oare cineva cum? Nu am putut decat sa ma uit in spre munte pana cand ochii au inceput sa imi lacrimeze, pana cand intunericul a pus capat despartirii. Eu stiam ca v-oi reveni ori de cate ori v-oi putea insa doar eu stiam asta.

"Învaţă de la toate că toate sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă cum poţi frumos să mori
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat"

Ps: versurile fac parte din poemul "Invata de la toate" - lirica norvegiana. Echiapmentul recuperat de noi a ajuns la cei trei studenti din Timisoara. Toti trei au supravietuit si urmau sa revina in Retezat in vara care a trecut.

Autor: Anca Ştefănescu
Înscris de: Anca Ştefănescu
Vizualizări: 7988, Ultima actualizare: Miercuri, 30 Nov 2005



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii RETEZAT  
Comentariu
Fără foto Ducu Gheorghiescu, Joi, 1 Dec 2005, 12:53

Anca, primele versuri SIGUR NU SINT din nici o lirica norvegiana. Nu-i asa?

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Joi, 1 Dec 2005, 16:58

Primele nu, restul da. Imi cer scuze pentru omisiune.

Fără foto ciucu costin, Luni, 5 Dec 2005, 7:39

Salut! Este o melodie a lui Adriana Ausch pe versurile astea-folk

Fără foto Ducu Gheorghiescu, Luni, 5 Dec 2005, 9:00

Sigur e Adriana Ausch? Nu de alta, dar eu stiu cu totul altceva. Am cautat pe net si nu am gasit versurile astea legate de nici o Adriana Ausch:) Anca, tu unde le-ai gasit auzit?

Fără foto ciucu costin, Luni, 5 Dec 2005, 9:39

Nu stiu ale cui sunt versurile, dar Adiana Ausch canta sigur o melodie pe ele, o am eu.

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Luni, 5 Dec 2005, 11:15

melodia apartie Eco Echo-Dis de dimineata. Daca vrei melodia o pot trimite pe personala.

Fără foto ciucu costin, Luni, 5 Dec 2005, 12:54

cum? eu sunt dezastru in ale caculatoarelor

Fără foto ciucu costin, Luni, 5 Dec 2005, 13:02

"Ecoul" din Reghin?

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Luni, 5 Dec 2005, 13:06

nu stiu

Fără foto ciucu costin, Luni, 5 Dec 2005, 13:21

oricum, mi-a placut la nebunie descrierea ta, Retezatul e sufletul meu.

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Luni, 5 Dec 2005, 13:35

multumesc pentru apreciere....credeam ca toti ati avut ochii doar pentru versuri si nu pentru ce am scris eu

Fără foto ciucu costin, Luni, 5 Dec 2005, 17:21

Anca, ai vreo legatura cu clubul "Marmota" din Craiova?

Fără foto Ducu Gheorghiescu, Marţi, 6 Dec 2005, 18:49

Iep. Asta ziceam si io. Versurile apartin unui profesor din Curtea de Arges, Dumitru Enache. Iar de cintat, o cinta Florina Bacan, tot din Curtea de Arges. Iar cd-ul Eco Echo e scos in cadrul proiectului cu acelashi nume, al Asociatiei de Turism si Ecologie CALTUN, tot din Curtea de Arges. Iar proiectul a fost facut de mine si Didi Dumitrescu:-) Si am si io citeva piese muzica/chitara/voce si Didi tobe. Tot din Curtea de Arges.:-D:-D

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Marţi, 6 Dec 2005, 23:30

M-a dezamagit mult alpinetul...

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Marţi, 6 Dec 2005, 23:32

M-a dezamagit mult alpinetul.... Defapt oamenii de pe aici

Fără foto Cornel Surdu, Miercuri, 7 Dec 2005, 13:05

i.mi place mult scrisul! De cand e tura?

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Miercuri, 7 Dec 2005, 14:33

din 11 decembrie 2004

Fără foto Cornel Surdu, Miercuri, 7 Dec 2005, 15:13

si o refaceti in 2005?

Anca Ştefănescu Anca Ştefănescu, Miercuri, 7 Dec 2005, 15:58

posibil...foarte posibil

Fără foto dorin fara, Luni, 6 Mar 2006, 17:33

buna Anca!...da, frumoase trairi ai avut, vis a vis de "innalbirea"ce ne-o confera muntele....!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii