In gara Brasov, gasesc un individ
blond, cu ochi albastri si cu o caciula la fel de albastra in cap. Eram cam greu
sa nu-l recunosc pe Sorin Ungureanu, alias Sorinescu. Vreme caineasca in Brasov.
Si soare, si vant, si frig, si nori... parca nu s-au terminat babele lui
Martie. xml: namespace prefix = o ns =
"urn: schemas-microsoft-com: office: office" />
Peste un ceas o culegem si pe
Irina, dupa care fugim la Bartolomeu sa stam la ocazie. De bine ce ma laudam cu
norocul meu de a nu sta mai mult de un sfert de ceas la ocazie, trecura mai bine
de douazeci de minute iar eu intepenisem cu o mana intinsa spre sosea si cu un
deget indreptat in sus. Nu cel de amenintare... Masini sa opreasca!? De unde
... Mah, ne trezim noi ca ne-ar fi trebuit o placuta pe care sa scriem unde am
vrea sa ajungem. Da` romanu` e nascut sa improvizeze. Multumim celor de la
ziarul Ziua ca-si lasa mereu un colt de ziar liber pentru reclama, si multumim
Irinei ca nu s-a despartit pe munte de creionul dermatograf.
Cu Sorinescu la inaintare, dupa
insuccesul meu, reusim sa oprim o hardughie de Mercedes cu doua locuri in fata
si unul in container. Nu stiu ce a fost in capul meu sa ma ofer sa stau eu in
container. Da` abia cand a inchis soferul usa si m-am trezit in bezna, am
realizat gafa. Tulai doamne... sper ca asta sa ne duca doar pana la Sibiu, ca
altfel ma urc pe peretii interiori ai cabinei. Ramas singur in spate, cu ochii
in bezna imi gasesc ocupatie citind ziarul cu pricina la lumina frontalei.
Plictisit, as fi vrut sa adorm, dar soferu` nu gandea la fel ca mine, astfel ca
pana la Sibiu m-a tinut doar intr-un dans pe sosea, gandindu-ma cum sa ma tin
cand e un perete cand de celalalt.
O frana ma trezeste la realitate.
Se deschide trapa, si orbesc dintr-odata. Am ajuns in Sibiu. Aci, pauza de vreo
2-3 ore, ce s-a gandit Sorin sa vizitam restaurantul "Trei Stejari" unde se
fabrica celebra bere nefiltrata. Cum sa o ratam!? Berea buna... mancarea de
doi lei. Cu singura diferenta ca preturile erau invers.
Cu burtile pline, alegem sa luam
trenul spre Simeria. Sa ne putem face siesta in mod corespunzator. Bilete
!? Hai ca poate merge cu nasu`. Si a mers. Ca de zgarcit ce era ne-a zis ca vine
mai tarziu sa negociem, si a uitat de noi. Noi, oameni finuti, l-am asteptat
pana in Simeria in gara, da` nimic. Suparati ca ne-a tras teapa si nu a mai
venit sa ne ia banii, am coborat din tren fara sa ne luam ramas bun de la el.
Dupa ce am pierdut vremea vreo ora
prin Simeria (toate carciumile din zona aveau reclama la Hategana, o bere
splendida de doar 1 leu si 40 de bani - unde am nimerit ma!?), urcam in
teleguta Simeria-Petrosani (ca nu-i puteam spune altfel), urmand sa strabatem
uluitoarea distanta de 80 km in vreo 3 ore. De altfel, nici nasul nu era prea
sigur la cat ajunge trenul in Petrosani (Zece, zece jumate; ca oricum a ajuns pe
la unsprezece).
Gara Petrosani in bezna. Ploua asa
ca la nea Alifantis in melodie; infernal in luna lui martie. Ne asteapta aici
Dan Izvoreanu, Dorin Anicai, Lili Bindeanu si... taxiurile spre Rusu. Bah nene
unde am ajuns!? Pe aici numai a carbune miroase. Dupa minunata excursie cu
taxiul, prin bezna Parangului, ajungem la casuta minunata cu geamuri rosii (asta
era cica punct de reper - da` au uitat sa ne spuna ca pe aici toate au geamuri
rosii; in schimb doar a noastra avea si acoperisul de aceeasi culoare).
Toata "floarea cea vestita" a
intregului Alpinet. Scule de scule foto, ingramadire de teleobiective unu` mai
maiestuos decat celalalt, si vesnica batalie Canon-Nikon. Cam asta era peisajul
din cabanuta. Ne asteptau Sorin Rechitan, Mirela Fulas, Ducu Gheorghiescu si
prietena. Pana spre dimineata, se aduna toata lumea la cabana minunata. A aparut
gashca de la Bucuresti si... si... mult asteptata sarbatorita, Minerva.
Credeam ca doar visez, cand in somn meu adancau intrat doua frumuseti blonde in
camera la noi, sa ne faca cu manutele. Nu, erau chiar ele, nedespartitele Minnie
si Giuli.
-----------------------------------------
Se face dimineata. Ne frecam ochii bine si privim pe geamul cabanei. Nori
grei pe Parangu Mic. Cu toate astea este un pic de vizibilitate. Cat sa se vada
varful. Vremea ploiasa din ultima zi, si temperaturile ridicate, au inmuiat
zapada bine de tot.
Pe la ora zece ne facem totusi
curaj. Hai spre varf. Adunam de prin rucsaci ce este mai important: haina de
vant, parazapezile, caciuli,
manusi si ochelari de soare si ne pregatim in holul cabanei. Echipa se formeaza
imediat; eu, Dan, Cristi, Sorinescu... si in ultimul moment striga dupa noi
Simona. Vrea si ea pe varf. Dorin urca si el cu noi, dar doar pana la partie, de
unde vrea sa schieze.
Iesim din cabana si pornim pe
drumul pe care o luasem noi aseara aiurea. Trecem pe langa hotelul
Rusu (de mult nu mai e la stadiul de cabana, iar cazarea e pe undeva pe la 150
lei/noapte). Pe drumeagul de tara o haita de caini carora le-am starnit linistea
se ia dupa noi cu latraturi. Nu prea ii sperie bulgarii aruncati de Sorin, da`
pana la urma se plictisesc ei si ne lasa in pace.
La telescaun coboram prin curtile
oamenilor. Doar nu o sa ocolim 2 km pe sosea. Ne hotarasem sa urcam cu
telescaunul pana la complexul Parang, pentru ca zapada asta apoasa nu ne incanta
prea tare. Si apoi era si destul de ieftin; 6 lei urcarea plus 1 leu pentru taxa
montana.
Din telescaun vedem pentru prima
oara cer senin. Dar asta doar intorcand privirile spre Valea Jiului, muntii
Valcan si Retezat. Este ceva totusi. Poate avem bafta de fotografii. Pana
atunci, ne fotografiem unii pe altii de la distanta, calarind cate o banca de
telescaun. Imi tin pioletul cu grija in mana, amintindu-mi de patania de la
Straja, de acum trei ani, cand am scapat sacosa cu afisul ecologic din
telescaun. Dupa cateva minute bune de urcat, trecem peste statia intermediara
(cam pe unde fusese Casuta din Povesti, arsa de curand) si ajungem sus la
complexul Parang.
Plin de lume. Schiori, plimbareti,
cheflii, toata paleta de culori a turismului actual. Norii se sparg si ne inunda
soarele. Tulai, ca fain mai este. Undeva, inca destul de incetosat, se ridica
Carja, muntele de 2406 metri, paznicul Parangului Mare. Caldarea dintre varf si
noi este acoperita de zapada mare, dar muchiile ce duc spre varf sunt spulberate
de vant si acoperite doar de un mic strat, prin care au mai scapat petice de
iarba. Speram sa fie vreme buna si zapada buna de mers. Imediat gandul ne duce
sa urcam pe Carja, doar este suficient timp. Nu mai stam sa facem fotografii, cu
gandul ca ne vom bucura de asta dupa ce trecem de ultimii schiori, si ultimele
cabane.
Incinsi bine de soare incepem
ascensiunea, pe marginea partiei de schi. Eu ma dezbrac la tricou. Poate ma mai
bronzez un pic, ca am iesit cam branzos din iarna. N-a fost sa fie. Vremea nu
tine cu noi. Cand depasim ultimele cabanute de pe dreapta, ne trezim invaluiti
de ceata. O ceata atat de deasa, ca abia vedem la zece metri inainte sau inapoi.
N-am prea fost cu bafta in ultimele saptamani la vreme. Parca ma urmareste. Si
nici Cristi "de la Meteo" (Flueraru al nostru) nu prea ne tine de noroc. Cu
toate pilele lui la aia ce dirijeaza norii, tot in ceata ramanem. Sorin e cel
mai sprinten dintre noi, urmat imediat de Simona. N-am vazut fata sa mearga asa
bine ca domnitza asta din Banat. Codasii sunt Dan si Cristi, iar eu raman
in centru, ratacit bine de tot, ca nici pe cei din fata nu-i vedeam, nici
pe cei din spate nu-I zaream. Bun moment mi-am ales... cine stie prin ce vale
ma trezesc.
Pana aproape de culme, ne insotesc
stalpii teleschiului proiectat pentru varf. Din
pacate nu e functional, si nici nu cred ca va fi vreodata. In zona asta
viscolita, zapada nu prea sta si nu stiu cine ar schia intr-o zona plina de
pietre.
Odata cu ceata, s-a lasat si
frigul. Trag repede pe mine haina groasa, imi indes capul sub caciula mea
ciobaneasca si da-I la deal... cat e deal e bine. Cand oi simti prin ceata asta
ca incep sa cobor, n-a mai fi bine. In loc de ochelari de soare, am unii de
schi, de la Sorin. Cam incomozi, dar buni, ca-s antifog. Cu cat urcam vantul se
inteteste, astfel ca in culme deja ne clatina. Abia pe varf ajung din urma pe
Sorin si Simona. Urmele le cam pierdusem de mult prin zapada mica si tare.
Suntem pe Parangu Mic, la 2071
metri altitudine. Ne dam seama ca e varf nu dupa relief (ca relieful se oprea in
privirile noastre pe la 5 metri de noi), ci dupa trapezul ce tinea loc de borna.
Incet incet apar si Dan si Cristi.
Ceata I-a cam pus primului probleme, ca s-a trezit la un momendat peste o
cornisa, taman
la vale, da pe partea celalalta a muntelui. Prima lui impresie, in timpul celor
zece metri de cadere: "am crezut ca am trecut de varf fara sa-mi dau seama".
In timpul asta, Cristi din deal: "Te opresti!? Sa stiu daca vin dupa tine".
Eh Danute, Danute, ai vrut tu ajungi primul inapoi in vale.
Glumim, glumim, da` redevenind
seriosi, ne dam seama ca nu avem ce cauta mai departe de Parangu Mic. Ceata e
prea deasa, poteca prea neclara, iar cea mai mare problema este cornisa ce se
lasa spre vest. Nu poti sa-ti dai seama care e linia matematica a crestei si
poti cadea oricand in gol. Cristi avea la el GPS-ul si harta zonei pe el, dar cu
cornisele nu te pui. Renuntam la ideea cu Carja.
Pe varf, chinuiti de vant, ne
adunam la o fotografie. Cu noi... ca in rest nu se vede nimic. O luam la vale.
Pana la pancarda explicativa nu ne oprim. Acolo, langa ea, pe bancuta se
odihnesc doi mai batranei. Au urcat si dansii pana aici, la o tigara. Parca-s
pensionarii aceia drumeti, care strabat sambata de sambata potecile
Postavarului, cu jambiere de lana si ranite mici, de tura. Ei nu mai urca;
pornesc la vale, inaintea noastra.
Intrati in zona partiei de schi,
ceata se mai ridica si incepem sa distingem detalii. Aproape de complexul Parang
ne intalnim cu restul grupului de la cabana, care plecasera si ei, cu totii spre
Parangu Mic. Cand le povestim ce este sus, si ca nu au nimic de vazut, se dau
batuti. Doar Rechitan, cu Mirela si Florin isi continua drumul, avand de gand sa
doarma cu cortul in creasta. Dupa cum va fi vremea: ori pe Carja ori pe Parangu
Mic.
Ne oprim cu totii, langa fosta
cabana "Casuta din Povesti", arsa anul acesta, la Cabana Parang. Ni se
facuse foame si sete, asa ca ne-am aruncat cu totii pe ciorbe. Cand la un
momendat a iesit soarele, sa fi vazut cum toti posesorii de aparate foto au
sarit pe usa afara, care mai de care mai grabit sa prinda cate ceva interesant.
S-a terminat si sedinta foto...
s-au terminat si ciorbele si "racoritoarele"
de rigoare, si ne-am urnit spre cabana de jos. Se lasa dupa-masa si ne astepta
sarbatorirea Minervei. N-am mai luat telescaunul, pe care il lasasem oricum mult
mai sus, si am ales una din partiile ce coboara spre Rusu. In partea de jos,
zapada devenise iar obositoare si neplacuta. Dupa ce ne testam cunostintele de
orientare, certandu-ne intre noi despre ce cabana-hotel vedem in zare, alegem
intr-un final si culmea pe care sa coboram cel mai ergonomic. A fost bine, ca am
nimerit in drumul care ducea spre casuta noastra, cu geamuri rosii si acoperis
de aceeasi culoare, fara sa mai urcam. Ne-am minunat si fotografiat langa un
gard facut din schiuri, am mai starnit odata cainii de pe drumul de dimineata si
... iata-ne la cabana.
Mai
ramane sa apara si restul, sa se adune lumea, sa vina seara si sa putem canta
fericiti: La Multi Ani MINERVA!!! (detaliile despre petrecerea ce a fost nu-si
gasesc locul aici. Raman in amintirea noastra, a participantilor. A fost o
noapte frumoasa. Unii au chefuit-o, altii au dormit-o (sic! Emi), dar dimineata
eram toti veseli si bine-dispusi. Unii chiar atat de voiosi ca au facut o tura
la 3 noaptea, pana pe Parangu Mic, pentru a prinde rasaritul. Au
avut amintiri de neuitat.
Drumul de intoarcere a fost unul de pomina. Am plecat cu Irina si Sorin spre
Petrosani cu un Taxi, fara ceas pornit. Cam tarzior plecati. Zgarciti la bani,
n-am luat microbuz cu 10 lei pana in Simeria, preferand o ocazie. Asa ca am
prins tiliboashca de microbuz, cu un sofer burtos, dotat cu DVD-player portabil
si cu discuri rare cu videoclipuri de manele si alte top-uri din astea. Pana in
Hateg... unde i-am
multumit cu cate douajdemii de caciula. Aici nene... parca eram in alta lume.
Nu opreau dracii nici sa stai in fata lor. Bafta ne-a fost un clujean cu o
dubita, dotata cu casetofon si cantece patriotice romanesti cantate de un cor
beton. Senzatie... numa` ca senzatie a fost si ca am pierdut trenul din
Simeria. No... lasa, ca mergem cu ocazia pana la Sebes... sau pana la Teius!?
Proasta alegere. Decat sa stam zece minute la ocazie in Sebes, am preferat sa
descoperim ca avem tren peste 6 ore in Teius. Mama lui de nod feroviar.
Drumurile ni s-au despartit in gara. Sorinescu a luat-o spre Bacau, via Cluj si
Pascani (carat pana in Cluj de Bindeanu si Izvoreanu cu masina). Eu cu Irina
ne-am urcat intr-un super rapid personal care a facut 100 km in 3 ore pana in
Sibiu de unde aveam la miezul noptii un tren spre Brasov.
In drum spre Teius ma uitam pe geamul masinii. Campurile pareau sa prinda verde.
Erau insamantarile de primavara. Simteam o bucurie. Spre Sibiu m-am intristat.
Zapada cuprinsese totul.
Tare placuta senzatie ai sa simti un "dejavu" cand treci prin Sebes de
doua ori in aceasi zi, la interval de cateva ceasuri. Mai ales cand esti
deprimat... Am sorbit prin gara Sibiu o zama chioara ce tinea loc de ciorba de
burta sau de fasole, dupa care ne-am urcat in Rapidul de Bucuresti.
In Brasov, e trecut de 2 noaptea. Viscoleste. E iarna in toi. Taxiul nici nu
poate urca la mine acasa, de cata zapada este. Parca a nins pentru toate lunile
trecute.
Eu inca astept primavara... si verdele crud al campurilor.