Duminica
dimineata la ora 5 suna telefonul. Desi nu dormeam, imi era oarecum
greu sa ma trezesc, parca in momentele acestea un minut in plus parca
ar insemna ceva foarte mult. Asa ca incet incet, mai mult mecanic ma
trezesc, si ma pregatesc sa-mi fac rucsacul. La 5 minute dupa ce am
iesit din casa ma suna Corina. Eu am crezut ca vrea sa se asigure ca
o sa ma trezesc dar de fapt mi-a spus ca o sa intarzie, datorita
mersului autobuzelor, dar o sa-i gasesc pe prietenii ei in Gara de
Nord la biroul de informatii de la Clasa a doua. Ma sui in linia 41,
iar apoi la intersectia cu B-dul Timisoara si astept vreo 10 minute
sa vina tramvaiul. Am ajuns la Gara de Nord la cateva minute trecute
de ora 6. Ma indrept spre locul de intalnire si ma uit dupa cei pe
care ii cautam. Deoarece nu cunosteam pe nimeni am asteptat putin si
apoi m-am dus sa-i intreb daca ei sunt prietenii Corinei. Ei erau. Am
facut prezentarile: Diana, Marina, Iulia, Corina, Vlad, Adi, Costin
si eu. Am mai asteptat putin si ne-am indreptat spre peron. Urma sa
mergem la Busteni cu sageata de 6.30. Corina si Costin au ajuns in
ultimele minute. Ne-a fost putina teama ca nu vor ajunge...
Corina mi-a
spus ca o sa mergem pe o vale „tare” in Bucegi, valea
galbena. Am cautat eu si pe internet si prin carti, dar nimic. M-am
gandit ca s-ar putea sa nu fie asta denumirea corecta, dar... am
asteptat sa aud de la Costin, deoarece el mai fusese pe aici. Normal,
nu despre valea Galbena este vorba, ci despre Valea Galbenele. Dupa
cele doua ore petrecute in tren, am ajuns in Busteni, unde spre
multumirea noastra soarele isi facea aparitia printre nori iar vremea
se anunta foarte frumoasa.
Usor, usor am
pornit spre refugiul Costila, pe traseul (triunghi rosu) ce ajunge in
Poiana Costilei peste Munticel. O prima ramificatie apare in locul
numit „La Masuratoarea Ursilor”, de unde se desprinde
spre stanga o poteca ce duce in Valea Alba, iar la a doua ramificatie
tot pe stanga este poteca (banda albastra) ce ne va duce la refugiul
Costila. Inainte ca poteca sa se accentueze este o piatra pe stanga
unde sunt foarte multe placute in memoria celor care au ramas pe
munte pentru totdeauna, O parte din acestia sunt (Mihai Cioroianu,
in 1999 incercand sa escaladeze K2, a fost lovit de o piatra, Marius Stana si Razvan Petcu in
1996 pe Nanga Parbat au fost surprinsi de o avalansa). Dumnezeu sa-i ierte.
Pe poteca din
dreapta urcusul devine mai accentuat, dupa putin timp pe stanga apare
un izvor (cred ca este singurul pe care l-am vazut), noi aveam apa de
jos din Busteni, deci nu ne-am luat de aici. Inca putin si ajungem pe
Valea Costilei si de aici la Refugiul Costila. De aici se poate vedea
foarte bine orasul Busteni. Cred ca este o incantare noaptea sa te
uiti la oras. Inauntru multa lume. Ne-am luat repede ceva pe noi,
deoarece vantul era destul de puternic si te ingheta in cateva
minute. Dupa ce am mancat putin inante de urcus, am intrat cu totii
in refugiu sa ne incalzim putin inainte de plecare, iar pentru mine a
fost o ocazie de a cerceta refugiul deoarece era prima data cand
ajungeam aici. Acesa are o capacitate de aproximativ 15 locuri, o
masa mare si un dulap fara usi in care se tin cele necesare in
refugiu. Am observat ca un geam era spart pe jumatate si cred ca
noaptea se face curent in refugiu, dar... asta este doar o
presupunere.
Intrarea pe vale
este mai anevoioasa, De la refugiu ne intoarcem putin pe drumul pe
care am venit, vreo 50 de metri pana in dreptul vaii Costilei, si
apoi trebuie sa ne cataram pentru a trece de un pasaj mai dificil.
Inca de la inceput trebuie spus ca Valea este cotata ca grad 1B
(implica si portiuni de catarare), este bine sa aveti o cordelina la
voi. Noi am avut 20 de metri de cordelina de 6mm, pe care am
folosit-o destul de mult, si am asigurat aproapte tot timpul la colt
de stanca. Intrarea efectiva pe vale incepe dupa, ce trecem de
pasajul amintit inainte, poteca continua spre dreapta, iar apoi dupa
10 minute de mers prin padure se ajunge pe vale. Desi nu suntem la
inceputul vaii, lucrul acesta se poate vedea uitandu-ne in jos, vedem
ca pana sus mai este foarte mult dar peisajul iti fura privirea. Nu
mai poti de bucurie sa vezi bolovanii aceia mari, pe care abia
astepti sa te cateri. Sunt o serie de saritori la care a trebuit sa
fim foarte atenti, cordelina ne-a ajutat in aceste cazuri si
cooperarea dintre noi a fost deasemeni foarte importana. Dupa 2 ore
de urcat am ajuns in locul numit „Hotel Galbenele”, o
grota in care sunt ingramadite mai multe conserve ruginite, si in
care se gasea si un culcus. Am aflat dupa aceea de aceasta denumire,
dar este trecut si pe harta. Se poate folosi ca adapost in caz de
vreme nefasta. De aici in stanga se poate vedea „Hornul Coamei”
iar Valea Galbenele se continua in dreapta. Noi am luat-o pe horn. A
fost putin mai dificil mai ales ca era putin ud, dar incet si cu mare
grija ne-am descurcat. Am trecut de „fereastra ”, niste
stanci cazute in horn, si au lasat loc pentru trecere ca si cum ar fi
o fereastra. De aici dupa jumatate de ora am fost pe Brana Mare a
Costilei. Ne-am adunat in stanga in jurul varfului marcat cu pietre,
si am admirat privelistea. In departare se vedea Postavaru, M-tii
Baiului, Codlea.
Am iesit apoi la
Releul radio Costila, unde ne-am oprit sa mancam intr-un loc mai
ferit. Apoi am continuat pe langa Releu, pe poiana, care din pacate
este plina de conserve. In stanga releului se afla Blidul Uriasilor
doua concavitati de proportii considerabile in pieptul abrupt al
muntelui si Valea Alba. Usor, usor urmam valea cu aspect preistoric
care brazdeaza platoul, iar la un moment dat facem spre Cabana
Caraiman pentru ca am hotarat sa coboram pe Jepii Mici. In 2 ore am
ajuns la baza traseului. Dupa jumatate de ora de mers de la Cabana
Caraiman, pe mine au inceput sa ma doara genunchii, iar Diana nu
putea sa-si mai controleze picioarele. Am ramas noi usor in spate, eu
hotarat ca in viitor sa merg la un doctor sa-mi fac niste analize,
iar data viitoare sa am la mine genunchiere deoarece s-ar putea ca
cineva sa aiba nevoie. Am alergat putin ca sa prindem trenul si am
ajuns exact la timp. In tren forfota mare, ingramadeala, oamenii desi
erau obositi parca se vedea pe fetele lor ca erau fericiti pentru
ziua care tocmai s-a sfarsit. Ne-am inteles cu nasul si la 21.30 am
ajuns in Gara de Nord.
In loc de incheiere,
Intr-o dimineata, undeva saptamana
trecuta mergeam spre munca. Tocmai iesisem din casa si o ploaie
marunta si rece mi-a dat semn ca vara s-a dus si toamna usor usor se
va instala in locul acesteia. Am avut parte de vreme buna saptamana
trecuta, dar de acum incolo nu o sa mai fim asa norocosi... De cate ori ma gandesc la toamna urmatoarele versuri imi vin in gand:
„Ai frunza galbena
Ceas desfrunzit
De ce vrei tu sa cred
Ca toamna a si venit”
PS:
In Revista Invitatie in Carpati (nr 2 /
1997) si (nr 1 /2001) este descris foarte bine traseul inclusiv
istoria vaii. Daca sunteti curiosi de ce se numeste „Valea
Galbenele” si cine a pus acest nume vaii, aici gasiti
raspunsurile.