Jurnale - Cu bicicleta prin Apuseni

M-am trezit destul de greu dimineaţa, deh cu o zi înainte avusesem serviciu iar seara aranjasem bagaje până târziu. Aşa se face că deabia la 11: 30 am reuşit să mă îmbarc şi să plec. Din păcate mi-a luat o oră doar parcurgerea şoselei de centură până la ieşirea pe autostrada Bucureşti - Piteşti, apoi încă o oră până în Piteşti... dar uite aşa kilometrii au început să se scurgă încetul cu încetul tot mergând spre Vest.

Planul Ajung în Arieşeni, găsesc un loc unde să înoptez şi să-mi las maşina aproximativ o săptămână, timp în care voi drumeţi munţii. Şi pentru că munţii ăştia nu sunt foarte înalţi mi-am zis să-mi iau şi bicicleta cu mine, că şi-aşa n-am mai scos-o de un an din casă.
Am luat hărţile şi-am încropit următorul plan estimativ, asupra căruia mi-am rezervat dreptul de a face modificări la faţa locului în funcţie de circumstanţe:
Ziua1 Bucureşti - Arieşeni, 450km by car, 7h
Ziua2 Arieşeni - Satul de vacanţă Boga, 28km by bike, 6h
Ziua3 Satul de vacanţă Boga - Stâna de Vale, 28km by bike, 8h
Ziua4 Stâna de Vale - Cabana Vlădeasa, 26km by bike, 8h
Ziua5 Cabana Vlădeasa - Padiş, 34km by bike, 9h
Ziua6 Zona Padiş - Cetaţile Ponorului by walk
Ziua7 Padiş - Arieşeni, 21km by bike, 6h
Ziua8 back to home

Mărturisesc că n-am mai avut contact cu Apusenii până acuma decât tangenţial. Armata am facut-o la poalele Cheilor Turzii iar prin zonă n-am mai trecut decât ocazional, niciodată pentru o perioadă mai lunga de timp. Mare păcat, mai ales dacă începi să priveşti hărţile zonei Padiş şi să mai citeşti pe ici pe colo câte un articol.

Logistica
Neştiind exact care e situaţia în zona respectivă am zis să mă pregătesc din capul locului cu tot ce trebuie: mâncare, haine, bivuac, etc., mai ales că firea mea de solitar mă va purta de unu singur în această excursie.
Mâncare: conserve, brânzeturi, miere, pâine, salam uscat, etc. = 5kg;
Bivuac: cort tip Bike 2, sac cu puf, saltea neopren modificată pt bicicletă = 5kg;
Haine: usual pentru munţi în care umiditatea e foarte ridicată = 4kg;
Bicicleta: portbagaj + 2 desagi laterali destul de încăpători, cameră de rezervă, trusă rudimentară pentru depanare, "computer de bord", cauciucuri proaste... adică de şosea: D
Accesorii: lanternă, aparat foto, mp3 player pt lungile momente de singurătate, telefon + SIM-uri pt 2 operatori diferiţi, trusa mea de petarde în cazul unor întâlniri neprogramate cu animalele mormăitoare, mai nou un dispozitiv cu ultrasunete de alungat câinii... şi multe alte mărunţişuri cât să se adune de vreo 20kg greutate toala pe bicicletă.
În spate voi transporta permanent un rucsac uşor conţinând "chestii la-ndemână" şi să nu uităm, un acesoriu indispensabil când vine vorba de MTB, indiferent dacă e dus sau nu la extrem acest sport: casca de protecţie.

Constat că am greşit drumul. Din Alba-Iulia am mers din greşeală până în Aiud de unde am luat-o pe un drum foarte prost spre Buru iar apoi am facut dreapta spre Câmpeni. Greşeala asta a adăugat peste 60km la rută din care 30km drum foarte prost, întârzierea totală fiind de peste o oră. Dar trebuie să recunosc că aveam sa văd ceva foarte frumos pe acest drum ocolitor: un peisaj superb, chei stâncoase + un castel parţial reconstruit (Râmeţea sau Colţeşti, nu ştiu sigur cum se numea)

Ziua 1 - 05.09.2006
Am ajuns în Arieşeni pe la 21: 30 noaptea. Incredibil! N-oi fi eu Schumacher dar nici foarte încet nu conduc, şi totuşi mi-a luat 10 ore să ajung din Bucureşti în Arieşeni! Şi a mai durat ceva vreme până când mi-am găsit loc de cazare conform cerinţelor mele. Preţul a fost 60RON cazare o noapte + parcarea maşinii in curte pentru o săptămână.

Ziua 2 - 06.09.2006
M-am sculat cât de devreme am putut, adică pe la 09: 00 şi m-am apucat rapid de asamblat bicicleta. Nici n-am mai stat să mănânc în dimineaţa aceea, atât de nerăbdător eram să plec la drum. Abia după ce am terminat cu asamblarea şi încărcarea bicicletei am putut realiza cât de grea era. Nici n-o puteam ridica de cadru câţiva centimetri în sus. ŢDacă dau de ceva urcuşuri mai abrupte sau cine ştie ce obstacole, nu prea am şanse să răzbat cu tancul ăsta!" mi-am zis. Dar cel puţin eram mulţumit de cum arăta. Ca un dromader incărcat şi pregătid pentru o expediţie prin deşert.
Şi-am încălecat pe şa, şi-am pornit-o la drum... uite-aşa, eu şi dromaderul meu (apropos, nu v-am facut cunoştinţă cu bicicleta mea, o cheama Merida Kalahari;-))
Am început drumul lejer de urcuş pe valea Cobleşului, care conduce spre satul cu acelaşi nume. Mi-a plăcut faptul că oamenii nu prea se holbau la mine, un dement singuratic călare pe-o bicicletă, şi ea nebună să mă însoţească în această evadare personală.
Cam într-o oră m-am identificat pe hartă la intersecţia cu Valea Cerbului. Atunci am primit un telefon foarte interesant de la agentul de asigurări care tocmai mă anunţa politicos că în două zile îmi expiră poliţele la casă şi maşină. Ce soartă şi pe mine! Acuma când am părăsit locuinţa şi mi-am abandonat maşina pentru mai multe zile, tocmai acuma să-mi expire poliţele. În fine, am rezolvat-o prin telefon, am şi mâncat câte ceva dacă tot mă oprisem, după care am pornit-o mai departe. După cam încă o oră de mers, am lăsat Cobleşul în urmă şi am simţit cum mă apropii de punctul culminant al acelei zile: Şaua Poniţa (1043m). Tot urcând, nici n-avusei timp să-mi dau seama cum drumul se strică treptat, trezindu-ma brusc în nişte "noroaie forestiere" cât mlaştinile de la Călugăreni de pe vremea lui Mihai Viteazu. Ei bine trebuie să vă spun că îmi rămâneau încălţările lipite în acel noroi iar roţile de la bicicletă nu se mai învârteau datorită acumulării masive de noroi din dreptul frânelor. Evident eu eram pe lângă ea, împingând la ghidon iar pe alocuri încercând s-o ridic de cadru atât cât se putea. Mi-a luat jumătate de oră să parcurg vreo 200m din acest drum Precambrian până când în sfârşit m-am văzut în şaua Poniţa, plin de moloz din cap până-n picioare... Atunci chiar am atras atenţia unor muncitori forestieri, care s-au oprit din lucru pentru a privi minunea ce li se arăta: King of the Mud în persoană:-) Am întrebat pe unde trebuie să o iau ca să răzbat spre Boga şi mi-au indicat acelaşi "mud way" care o lua uşurel în jos de data asta, spre Valea Luncşoarei. "Măi să fie! Păi dacă o ţin tot aşa, o să mi se termine gazul un pic mai devreme decât ar trebui" mi-am spus eu, şi vazând marcajul turistic cu triunghi galben care o lua pe o potecă îngustă prin pădure, m-am hotărât să-l urmez, indiferent cât de abrupt ar fi fost. "Are you sure? Don't worry, is no sugar..." mi-am zis ca-n una din reclamele de la teve, am luat bicicleta de coarte şi am purces la vale printre copaci. Şi uite aşa, în 10 minute eram deja pe firul Văii Luncşoarei, din păcate însă pe cealaltă parte a apei decît cea cu drumul forestier de urmat spre Boga. Două trunchiuri de arbori erau aruncate peste apă pentru a facilita traversarea, la urma urmei pe acolo era traseu turistic. Am scos de pe bicicletă sacul de dormit şi cortul pe care le-am traversat în braţe de cealaltă parte a drumului. Mi-am zis că e foarte important să mă asigur ca măcar sacul de dormit să-l am uscat la noapte în cazul în care îmi cade bicicleta în apă. Apoi am traversat pe cei doi buşteni şi bicicleta cu restul de bagaje, fară probleme. Am răsuflat uşurat. Drumul încă prezenta ceva noroi dar nu mai era chiar aşa de grav. În plus era la vale şi puteam merge pedalând mai departe (ora 12: 00, 9km parcurşi).
Frumoasă-i coborârea pe bicicletă, dar ştiţi ceva? Nu cu o bicicletă încărcată. Se înfrâna destul de greu, având tot timpul tendinţa de a derapa de spate iar balansul şi echilibrul la viraje erau greu de stapânit.
Aaa, şi încă ceva. Dacă încă nu mă murdărisem bine de tot, am avut oportunitatea de-a o face atunci odată cu coborârea, roţile aruncând noroi pe mine precum un trafaret la zugrăvit.
Am ajuns în scurt timp la intersecţia cu Valea şi Cheile Galbenei. Foarte frumos! M-am oprit doar puţin în şa să admir peisajul, spunându-mi că voi reveni în această zonă, poate pentru o vizită "la pas".
Încă o bucată de coborâre şi aşa se face că am ajuns la Cantonul Păuleasa de unde drumul a-nceput să mă urce vertiginos pentru a evita Cheile Jgheabului. Ajuns în zona Tomnatec am luat o mică pauză (ora 13: 30). De acolo, după încă o scurtă repriză de urcuşuri şi coborîşuri mediocre am început coborîrea finală spre valea Crişului Pietros cu drumul care conduce lejer spre Boga, destinaţia mea finala din acea zi (ora 14: 15)..
Aici brusc am început să simt foamea dar mai ales nevoia de a mînca o supă sau ciorbă caldă. Pe hartă observ Motel "La Mama". "Păi dacă e La Mama, înseamnă că trebuie să se mănânce bine" îmi zic eu. Intru acolo sfios şi brusc mă văd întâmpinat: "Aloo şefu!!!". Cu alte cuvinte: "care-i treaba cu matale pe aici?" Mă uit, 2 tipi care mâncau singuri la o masă, şi singuri păreau să fie în tot motelul ăla. "Se poate mânca ceva aici?" intreb eu. "Nu şefu, aici e pensiune!" mi se răspunde. Am simţit că sunt luat un pic pe sus şi brusc am avut trăirea de a mă afla încă în Bucureşti. M-am trezit imediat din feeria spirituală care mă cuprinsese în acea zi, fie ea chiar şi un pic noroioasă, am făcut rapid stânga-nprejur şi-am ieşit din acea penisiune cât am putut de repede. Mai încolo un pic aveam să găsesc un loc liniştit unde să servesc o ciorbă de legume extrem de consistentă, o porţie de cotlet şi o salată, preţ 20RON (ora 15: 00, 26km parcurşi).
După ce am mâncat, am intrat în Satul de vacanţă Boga, căutându-mi un loc de cazare nu foarte pretenţios.
Interesant, a trebuit să găsesc o pensiune ungurească ca să fiu primit bine, Pensiunea Flora (ora 16: 30, 29km parcurşi).
Pensiunea era administrată de o familie de unguri din Szeged, care nu ştiau o boabă Româneşte dar care m-au primit extraordinar de bine. Prin semne am înţeles că mă costă 20RON cazarea pentru o noapte. Nu eram aşa de sigur la început că am înţeles bine, pensiunea fiind foarte bine aranjată, cochetă aş putea spune chiar. După ce am fost servit din partea casei cu espresso şi ceai, iar seara mi s-a oferit un calorifer electric care să-mi încălzească camera plus duş cu apă caldă am fost convins că nu am înţeles bine preţul cazării. Dar aveam să mă înşel pentru că a dou-a zi dimineaţa la plecare, după ce am mai fost servit cu un ceai, urma să mi se pună în faţă un bon fiscal cu valoarea de 20RON!!! Incredibil de ieftin! Unde aţi mai primit voi bon fiscal pentru astfel de servicii turistice la munte? Lăsaţi-mă sa ghicesc: nicăieri? :-)
Mi-am petrecut restul zilei plimbându-mă pe Valea Boghii, analizând la nesfârşit hărţile în încercarea de a previzualiza traseul ce va urma ziua următoare şi citind cartea pe care mi-o luasem special pentru astfel de momente liniştite.

Ziua 3 - 07.09.2006
M-am sculat nu foarte devreme şi am încălecat pe şa la ora 09: 45, după ce am servit micul dejun şi mi-am înpachetat tot calabalâcul. Am coborât rapid până la intersecţia principală din Boga (500m altitudine) de unde am început agale lungul urcuş ce-l aveam de parcurs în acea zi: Vărăşoaia şi apoi mai vedeam eu. Am ţinut-o tot aşa timp de o oră şi-am ajuns la 800m altitudine. Mi-am zis că sunt în cărţi. Pe drum nici ţipenie de om. Îmi continui drumul mai departe văitându-mă tacit de durerea pe care şaua bicicletei o producea fundului meu. Aşa se întâmplă dacă nu mergi prea des pe ea. Pe la 11: 20 mă opresc un pic să-mi trag sufletul. Şi atunci aud în apropierea mea: "auuuuuuuuuu!!!"
"Măi să fie, lup aici la drumul mare?" imi zic eu. N-are cum, dar chiar şi aşa, şi cu toate că nu lupul este animalul fioros de care să-ţi fie teamă prin păduri, un pic tot mi-a crescut nivelul de adrenalină. Am urlat şi eu aproape ca el pentru a-mi face simţită prezenţa şi mi-am scos la iveală armele de apărare: 2 petarde şi sperietoarea de câini cu ultrasunete. S-a auzit un foşnet prin pădure şi gata, asta a fost tot. M-am mai încurajat o dată că n-are cum să fie lup acolo şi am plecat mai departe. În curând aveam să ajung la intersecţia cu un drum forestier, care identificat pe hartă părea să ducă undeva spre Peştera Zăpodie şi Groapa Barsa. "E clar, mai am puţin până la Şaua Scăriţa şi Uvala Băileasa" îmi zic eu. Uvala, ce-o fi aia? N-am mai auzit aşa ceva. Şi deabia atunci am observat pe hartă că există mai multe astfel de uvale. Mai târziu aveam să mă lămuresc. Uvalele sunt un fel de depresiuni, un fel de oaze înierbate între păduri şi munţi.
La 12: 30 am ajuns în sfârşit în Şaua Scăriţa de unde avea să mi se deschidă panorama superbă a Uvalei Băileasa. Aici mi-am scos neoprenul, l-am aruncat pe iarbă şi-am plonjat pe el destul de rupt de urcuşul străbătut (ora 12: 30, 1200m altitudine).
Am zăcut aşa vreo 10 minute, până când soarele a-nceput să mă ardă insistent. Atunci am ridicat un pic capul şi m-am uitat împrejur. Constat că şaua asta e un punct foarte important: intersecţia cu drumul care duce spre Glăvoi şi Cabana Cetăţile Ponorului dar şi o zonă destul de populata. Un moş la o vârstă greu de estimat, îmbrăcat în haine foarte modeste şi întruchipând imaginea ţăranului român de acum 30-40 ani stătea lungit pe iarbă ca şi mine. Un pic mai încolo o maşină de Bucureşti în trei roţi şi un cric îmi sugera că ori n-a avut roată de rezervă ori a făcut două pene una după alta. La câţiva metri de maşină 3 persoane (poate chiar 4) aşteptau liniştite pe iarbă probabil rezolvarea problemei.
"Nu e greu cu bicicleta?" mă întreabă moşul. Intru în vorbă şi aşa aflu că bietul om îşi câştiga existenţa şi traiul culegând şi vânzând plante medicinale, mai exact rădăcini de spânz. Mi-a fost milă de el şi în momentul acela am realizat că printre toate kilogramele de pe bicicleta mea se afla şi ceva mâncare în exces, iar acesta ar fi fost un bun moment de a mai scăpa de ea. Am scos 3 conserve şi un caşcaval pe care i le-am oferit bătrânului, destul de contrariat de gestul şi intenţiile mele. Le-a acceptat bucuros după ce a-nţeles că sunt oferite gratis, urându-mi mai departe "drum bun".
Am părăsit zona respectivă continuându-mi ascensiunea către Vărăşoaia iar în aproximativ 15 minute am ajuns la intersecţia cu drumul spre Cabana Padiş. De acolo am mai pedalat cam 5 minute şi am ajuns la Vărăşoaia, dar nu înainte de a ferici o pereche de Slovaci cu una din hărţile mele cu Padişul, făcute cadou. Mi se făcuse milă de ei văzându-i cu o hartă meschină şi miniaturală, încercând din ea să afle unde sunt şi unde trebuie să ajungă.
La Vărăşoaia am mâncat, am socializat cu o pereche de bucureşteni, am sunat pentru că aveam semnal la telefon şi am discutat un pic cu cabanierul pe tema prognozei meteo care anunţa înrăutăţirea vremii. Mai apoi am luat harta şi-am început a o studia pentru a mă decide dacă chiar vreau să continui conform planului. Planul spunea că mai departe trebuia să traversez masivul Vlădeasa spre Stâna de Vale iar ziua următoare să cobor pe Valea Drăganului şi să urc la cabana Vlădeasa. Două semne mari de întrebare se puneau:
1. mai am timp să traversez munţii şi să ajung la Stâna de Vale?
2. reuşesc să urc cu bicicleta din Valea Drăganului la cabana Vlădeasa?
După o scurtă analiză m-am decis să continui conform planului. Aşa că m-am urcat pe bicicletă şi am pedalat mai departe. Am urcat imediat până în Şaua Vărăşoaia de unde am coborât o pantă lină iar mai apoi a trebuit să împing bicicleta pe un urcuş extrem de abrupt până într-o a dou-a şa. Acolo am picat istovit văzând că urmează încă o vale iar apoi urcuşul final spre Şaua Cumpănăţelul. Am reanalizat situaţia. Ceasul arăta deja trecut de ora 4 a amiezei şi chiar dacă aş fi reuşit să ajung în Stâna de Vale ar fi fost un exerciţiu extrem de istovitor. Am scos harta şi am refăcut planul. Mi-am zis să mă limitez la zona Padişului iar Vlădeasa să o fac cu o altă ocazie.
Aşa se face că la 17: 00 eram din nou la Vărăşoaia cazîndu-mă la casuţă, abandonând bicicleta, iar pe la 17: 30 pornind-o pe jos spre cheile Someşului Cald. Mi-am tot zis că e o decizie înţeleaptă, nu că aş fi şi crezut lucrul ăsta pe moment, eu, fire încăpăţânată defel, dar mai târziu aveam să mă felicit pentru aceast moment de slăbiciune, defapt de gândire clară şi obiectivă. Când vine vorba de munte, o decizie corect luată poate face diferenţa între iad şi paradis. La urma urmei ar fi fost păcat să-mi chinui atât de mult posibilităţile fizice când o grămadă de locuri interesante erau de văzut în zona Padişului.
Am ajuns la cheile Someşului Cald pe la 18: 00. Soarele deja începea sa-şi slăbească intensitatea lăsând umbra pădurii să accentueze senzaţia de singurătate şi de sălbăticie. Cheile Someşului Cald care defapt sunt nişte Cetăţi, adică mai pe înţelesul tuturor o reţea de galerii prin care apa intră şi iese, aveau trasat marcaj turistic. Am coborât la gura cetăţii, acolo unde apa se pierdea în întunericul abisal al imensei peşteri, înghiţită parcă de un mare alcoolic. Am intrat înăuntru cu lanterna frontală aprinsă şi am înaintat tot aşa cam 100m (cam până la omuleţul "alcoolicului":-)) Înteriorul peşterii era foarte bine marcat, prevăzut cu lanţuri şi scări, însă chiar şi aşa, traseul mi s-a părut destul de periculos, cel puţin de unu singur. Am înaintat până într-un loc în care peştera cotea brusc astfel încât lumina intrării se pierdea definitiv. Cu toate astea ieşirea tot nu se zărea. A fost singurul moment din întreaga mea călătorie în care mi-a părut rău că sunt singur. Dacă aş mai fi fost cu cineva aş fi parcurs peştera în întregime, chiar cu riscul că la întoarcere ne-ar fi prins noaptea pe drum. M-am întors la cabană impresionat de Cheile Someşului Cald dar bucuros că luasem la cunoştinţă despre ele.
Seara am socializat un pic cu cabanierul, foarte amabil şi vorbăreţ, am dat pe gât un pahar de pălincă după care m-am băgat în sacul de dormit în casuţă, la culcare, un pic ameţit dar fericit. Înainte mi-am notat kilometrajul de la bicicletă. Incredibil, parcursesem 20km în ziua aceea, cea mai mare parte urcuş (49km parcurşi).

Ziua 4 - 08.09.2006
M-am sculat evident foarte târziu la 09: 00, ca de obicei, doar eram în concediu la urma urmei. Am plătit 40RON incluzând cazarea la casuţă, o pălincă şi o cafea şi am plecat tot pe la 10: 00, planul fiind unul foarte simplu pentru ziua respectivă: coborâre în forţă în Glăvoi, instalare de cort şi traseu la Cetăţile Ponorului. Simplu. Azi se anunţă din păcate şi ceva vreme proastă spre seară. Cerul este 100% senin momentan dar ştiu că atunci când vine vorba de vreme, la munte totul se poate transforma într-un adevărat dezastru în doar câteva minute. A urmat unu din cele mai frumoase pasaje ale călătoriei, coborârea în Glăvoi. Cu mare viteză, adrenalină, urlete şi Rammstein în urechi am efectuat această coborâre în aproximativ 15 minute, ajungând în final în Glăvoi (57km parcurşi). Acolo lume, corturi... Am socializat un pic şi am purces la căutarea unui loc de campare: iarbă, nu foarte aproape de alţii şi un copac în apropiere pentru a-mi lega bicicleta de el. Aveam de gând să-mi petrec inclusiv ziua de mâine aici pentru a putea vizita toate împrejurimile la pas. Am întins cortul rapid şi mi-am băgat bagajele în el. Când să-mi leg bicicleta de copac însă observ că inevitabilul se produsese. Bicicleta mea era lăsată pe jantă, cu o bucată mare de sârmă oţelită penetrând adânc cauciucul şi camera, precum cerneala creta, dacă vă mai aduceţi aminte de reclamă. M-am cam speriat un pic la început, nu că n-aş fi avut cameră de rezervă sau scule de depanare, dar nu mai făcusem pană la bicicletă până atunci, cu atât mai puţin la roata din spate care era mai greu accesibilă. În fine, n-am vrut să-mi pierd prea mult timp cu bicicleta în acel moment. Puteam să mă ocup de ea altă dată aşa că am lăsat-o în pana ei, legată de copac şi mi-am văzut de-ale mele mai departe.
Am mâncat ceva rapid, mi-am făcut rucsăcelul cu strictul necesar, mi-am băgat mp3 playerul în urechi şi am pornit-o spre Cetăţile Ponorului. N-aş vrea să insist prea mult asupra traseului, sunt sigur că există deja multe scrieri referitor la Cetăţile Ponorului pe internet, un singur lucru aş vrea să precizez însă. Toată zona fiind extrem de umedă, începând cu drumul prin pădure care înconjoară cetăţile, o potecă asezonată cu pietre netede, şi terminând cu traseul din interiorul dolinelor este extrem de alunecoasă. Mai mult chiar, coborârea în doline trebuie făcută cu atenţie din cauza abruptului. Şi acuma scurt moment publicitar: "Vibrezi de fericire, vibrezi că cazi: Vibram!" Atenţie mare deci cu ce vă încălţaţi!
După terminarea traseului am zis să trec şi pe la Cabana Cetăţile Ponorului ca să văd şi eu despre ce e vorba, eventual să servesc o ciorba sau supă.
Am ajuns imediat! Cabana destul de nouă, modernă, de la distanţă părând nu pentru orice buzunar. M-am aşezat la masă iar supa a venit şi ea relative repede. Mi s-a pus defapt un mare castron în faţă din care m-am servit cât am poftit. M-a costat 7RON, probabil cea mai scumpă supă din câte am servit, dar a fost exact ce mi-a trebuit în momentul ăla, aşa că am savurat-o cu patos.
M-am întors în Glăvoi unde bicicleta mă aştepta tristă ca un câine beteag legat de copac. Am ignorat-o şi mi-am vazut de treabă mai departe. Curând însă am fost invitat să iau masa şi să socializez cu câteva personae care m-au observat singur cu bicicleta. Am facut-o cu plăcere iar în scurt timp m-am trezit adoptat de "oamenii locului", persoane din zonă sau care vin destul de des în Glăvoi. Iar socializarea mea s-a transformat rapid într-o petrecere de zile mari cu, care defapt a durat până pe la 2 noaptea, timp în care aproape nici n-am observat cât de frig se făcuse, că la un moment dat a şi plouat, iar mai apoi s-a înseninat, iar pe la 12 noapta m-am apucat de reparat bicicleta... şi uite tot aşa, cu beute, cu foc de tabără, cu AC-DC, cu dans, chef şi zgomot care probabil i-a deranjat pe cei ce vroiau să se mai şi odihnească... m-am simţit excelent.
Când m-am băgat în cort însă, să te ţii. Frig de-ţi plezneau oasele pe tine nu alta. Cu tot sacul meu de dormit cu puf, cortul meu destul de călduros şi haine ce mai aveam pe la mine am dârdâit în continuu toată noaptea. Umezeala şi probabil ceva frisoane din cauza frigului de afară căruia nu-i dădusem importanţă cât petrecusem. Un lucru e clar însă şi vi-l spun şi vouă. Luaţi-vă haine şi sac bun când mergeţi la Glăvoi fraţilor!

Ziua 5 - 09.09.2006
Această zi mi-am rezervat-o exclusiv potecărelii, a mersului pe jos, planul fiind vizitarea celor mai importante repere din zonă, altele decât Cetăţile Ponorului ce vizitasem deja cu o zi înainte. Şi am zis să fac aşa: Glăvoi - Gheţarul Focul Viu - Poiana Florilor - Cheile şi Izbucul Galbenei - Avenul Borţig - Piatra Galbenei - Glăvoi, marcaj ţintă galbenă (bulină galbenă) Aşa că am plecat cât de repede am putut, adică pe la vreo 11: 00, cu strictul necesar în rucsac. Nu mi-am notat exact timpii de data asta, nici nu mi-am propus să realizez o descriere a traseului aşa că mă voi rezuma doar la impresii. Drumul până la Gheţarul Focul Viu a fost destul de scurt, un urcuş foarte lin de aproximativ o oră. Gheţarul în sine, ce să vă spun... nu prea am ce. Accesul era interzis iar aşa, de deasupra avenului, se vedea un ţurţure mare de gheaţă colorată. Cam atâta:-(Chiar m-am mirat un pic pentru că multă lume era înebunită să ajungă acolo, când defapt nu prea aveai ce vedea. Iar interdicţia de a pătrunde în interiorul gheţarului părea şi ea destul de bine justificată de faptul că gheaţă fiind şi neavând ceva colţari la încălţăminte riscai să rămâi captiv acolo precum o muscă în paharul cu un pic de vin.
Mai departe, a urmat o coborâre destul de rapidă spre poiana Florilor. Cam la 10-15 minute de mers am intrat într-un luminiş cu flori şi iarbă crezînd că e poiana cu pricina. Senzaţii foarte ciudate m-au încercat, regăsindu-mă în una din scenele filmului meu favorit "The Thin Red Line", în care soldatul Witt este înconjurat de soldaţi japonezi într-o poieniţă asemănătoare cu aceasta (trebuie să vedeţi acest film despre al 2-lea război mondial în al cărui rol principal joacă defapt natura). Revenind cu picioarele pe pământ, am mai mers încă vreo jumătate de oră, tot coborând, până când am atins marginea inferioară a Poienii Florilor. Acolo m-am întâlnit pentru prima oară în ziua aceea cu ceva turişti, culmea, vecini de cartier cu mine. Am stat puţin de vorbă, am schimbat impresii, s-au mirat un pic de mine (ca toţi ceilalţi pe care i-am întâlnit) pentru faptul că merg de unu singur. Am aflat printre altele că pe Cheile Galbenei ar fi ceva lanţuri, nu m-am mirat, nici speriat... şi-am plecat mai departe. Şi aşa se face că în câteva minute mă aflam la intrarea în cheile Galbenei, acolo unde cu câteva zile în urmă am trecut în mare viteză pe bicicletă. Am urmat traseul bulinei galbene penetrând cheile cu încredere şi fără nici-o teamă iar după scurt timp... Gizăs!!! Ce traseu!!! Lanţuri peste lanţuri fraţilor, cum n-am mai întâlnit nicăieri. Acest traseu m-a umplut de bucurie la propriu, pentru că de mult nu mai încercasem aşa nişte senzaţii. M-am simţit ca-n emisiunea aia concurs de-i zice Fort Boayart, în care concurenţii sunt puşi să parcurgă tot felu de trasee dificile: am mers pe lanţuri suspendate deasupra apei, am făcut traversee pe pereţii cheilor, pe alocuri un pic surplombaţi ţinându-mă de cabluri metalice, am traversat apa pe buşteni, pe pietre aşezate special, am mers pe trasee un pic aeriene deasupra abisului cheilor, iar bomboana de pe colivă, o ultimă porţiune a cheilor care trebuie parcursă ţinându-te cu mâinile de un cablu metalic orizontal fixat pe perete la vreo 2-3 metri deasupra apei, pe o lungime de 20 metri, pe alocuri surplombat şi foarte alunecos. Incredibil oameni buni! Fantastic traseu! Recomand acest traseu tuturor. Chiar şi dacă nu reuşiţi să vă ţineţi bine de cabluri nu vă puteţi alege decât cu cel mult o baie rece, eventual ceva vânătăi, excluzând cazul cel mai dramatic în care v-aţi înfige cu ţeasta direct într-o piatră. Eu personal nu m-am ales decât cu o imensă satisfacţie de pe urma acestui traseu. Mai sus am ajuns şi la Izbucul cu acelaşi nume, o chestie foarte interesantă, şi el de văzut, o mare baltă alb-verzuie izvorând de la baza unei stânci şi revărsându-se mai apoi ca apă cristalină în cheile al căror parcurs tocmai îl sfârşisem.
De acolo am plecat mai departe într-un urcuş susţinut spre Avenul Borţig. Nu ştiu dacă am urcat o oră sau poate chiar mai puţin. Pe parcurs m-am mai întâlnit şi cu ceva turişti care coborau spre izbuc sau poiana Florilor. Avenul Borţig, ce să zic, tot aşa un fel de râpă fără fund în care nu ţi-ai dori să ajungi. M-am uitat un pic în ea precum într-o fântînă adâncă, mi-am zis în gând "OK, am bifat-o şi pe asta" şi am plecat la drum mai departe. Am făcut stânga spre NV, pe un fel de creastă împădurită, cu urcuşuri şi coborîşuri moderate, urmărind bulina galbenă (o altfel de bulină defapt, pentru că era galbenă şi în interior şi în exterior; numai în Apuseni am mai văzut astfel de buline:-)... cum tot numai în Apuseni am mai văzut notaţii de genul 1/3h) Pe creasta asta să fi tot făcut vreo jumătate de oră, că la un moment dat am înclinat să cred că am trecut de Piatra Galbenei fără a o fi observat-o. Dar n-a fost aşa. Piatra Galbenei nu e tocmai locul care să treacă neobservat. E defapt o stâncă imensă izvorând din pădure pe neaşteptate, un loc de belvedere superb, care-ţi oferă nişte privelişti cu totul deosebite. Am stat şi m-am relaxat vreo 30 minute acolo, lăsând soarele să mă topească un pic. De acolo am început coborârea spre Glăvoi, urmând într-o primă fază traseul aceleiaş creste împădurite sper NV iar mai apoi, din apropierea Gheţarului Focul Viu, pe acelaşi drum pe care venisem dimineaţa. Aşa se face că pe la 17: 00 eram înapoi în Glăvoi, unde am mâncat şi m-am băgat un pic în cort să mă odihnesc. Seara, aceeaşi petrecere cu "oamenii locului", foarte amabili şi primitori, exact pe sufletul meu, până pe la ora 1 noaptea când m-am retras în cort la culcare ştiind ca mîine urma să fie ultima zi. În noaptea aceea n-am mai tremurat, cu toate că afară era mult mai frig, folia cortului fiind bocnă îngheţată. Mi-am pus sub neoprene toate tricourile deja folosite iar pe mine haine la greu.

Ziua 6 - 10.09.2006
Hm, până la urmă a ieşit cu o zi mai puţin decît plănuisem dar eram fericit pentru că simţeam că făcusem defapt mai mult decât îmi propusesem. Faptul că nu traversasem Vlădeasa şi nu parcursesem creasta nu mi se părea un mare minus. Voi veni cu siguranţă altă dată special pentru ea, pregătit corespunzător ;)
Mi-am strâns boarfele cât am putut de repede, am îmbarcat, am verificat roata din spate a cărei pene o remediasem cu două nopţi în urmă pe la 12. Totul era super, ca să nu mai vorbesc de vreme. Mi-am luat rămas bun de la noii mei prieteni, am făcut schimb de telefoane şi am plecat la drum. Planul: Glăvoi - Şaua Scăriţa - Cabana Padiş - Casa de Piatră - Gârda de Sus - Arieşeni. La ora 11: 00 am părăsit Glăvoi iar în 15 minute eram deja în Şaua Scăriţa. Aveam o "pedală" în mine ceva de speriat. Deal sau vale, nu mai conta, pompam în pedale ca un dement. Ca de fiecare dată când mergi la munte pentru mai multe zile, deabia spre final simţi că tonusul fizic atinge cote culminante. La 12: 00 eram la Cabana Padiş. Acea zonă mi s-a părut un pic deprimantă. Căsuţe camping cam părăginite, mizerie că deh, acolo ajungeau destule maşini, o belvedere frumoasă dar totuşi nici-un obiectiv mai important în zonă. Am luat o pauză de 15 minute pentru a mă odihni, după care am încălecat pe bicicletă şi zicându-mi că greul a cam trecut am continuat drumul. Greul însă deabia atunci avea să vină. După ce am mai urmat drumul auto, încet şi nevrând să scap din ochi marcajul triunghi + bandă albastră timp de încă vreo 15 minute, am făcut dreapta pe un drum forestier care urca destul de violent. Intuiam că va urma şi un urcuş abrupt, eram pregătit psihic şi fizic să împing bicicleta la deal de coarne dar în nici-un caz nu mă aşteptam să pierd mai bine de o oră făcând acest lucru. Drumul era atât de prost marcat încât găsirea marcajelor devenise sarcina cea mai dificilă. Lăsam bicicleta acolo unde găseam marcajul şi mă învârteam practic împrejur pînă-l găseam pe următorul după care luam bicicleta şi o împingeam de coarne până acolo şi tot aşa mai departe. Iar ca tacâmul să fie complet, o cruntă durere musculară la graniţa dintre ceafă şi spinare a-nceput să mă răvăşească. Şi pentru că din tacâmuri lipsea totuşi strecurătoarea, porţiunea finală de urcuş, presărată abundent cu stânci peste care bicicleta nu urca doar împinsă ci şi ridicată de fundu-i greu, m-a stors de energie bine de tot. Sus odată ajuns, un fel de platou chel, păşune alpină, unde chiar dacă nu mai era de urcat, marcajele tot trebuia să le cauţi cu lupa. Aşa se face că bună parte din drum, accesibil dealtfel mersului pe bicicletă, l-am petrecut la pas totuşi, mergând precum cu mârţoaga de căpăstru, altfel riscând să pierd direcţia traseului. Am mai ţinut-o tot aşa cale de vreo oră cred, până când am apucat pe firul văii ce avea să mă conducă mai departe spre Gârda de Sus. Totuşi, trebuie să spun că o dată ce drumul a devenit clar, aproape nemaifiind nevoie de vreun marcaj, tot nu s-a putut merge pe bicicletă. Drumul urma albia stâncos-accidentată a unui pârâu care probabil lua naştere doar la ploi. Şi aşa se face că am mai ţinut-o la pas cale de încă vreo 30 minute până cînd am ajuns la adevăratul drum forestier ce însoţeşte la vale Pârâul Gârdişoara. Acolo am încălecat bicicleta şi am început coborârea nesfârşită dar spectaculoasă spre Gârda de Sus, unde aveam să întâlnesc şoseaua ce mă va conduce spre Arieşeni. Coborârea a fost destul de dureroasă trebuie să spun. Durerea musculară, pe care încă o mai resimt acuma la 2 săptamâni distanţă, m-a însoţit precum un pumnal înfipt în spate pe tot parcursul coborârii, nelăsându-mi prea mult din bucuria acesteia. Nu mai ştiu exact cât am făcut până jos, cred că mai mult de o oră, cert e că mi-am dorit să se termine o dată, pentru că nu mai suportam. Mi-aduc aminte cum civilizaţia a-nceput să-şi facă simţită prezenţa din ce în ce mai mult prin animale, case, oameni, maşini şi în sfârşit şoseaua asfaltată şi un mare târg organizat dea lungul ei, probabil ca-n fiecare Duminică în acea parte a locului. Am luat-o pe şosea mai departe, ştiind din amintirile mele vagi că până în Arieşeni mai sunt doar vreo 4 km. M-am înşelat amarnic. Am mai făcut vreo 9 km până în Arieşeni, km de asfalt care trebuie să vă spun, bicicleta mea şi cu mine urâm cel mai mult. La 16: 30 am reuşit să închid cercul deschis cu 5 zile în urmă ajungând în sfârşit acolo unde-mi lăsasem maşina (99km parcurşi). Parcursesem aşadar 42 km în acea zi. Sleit de puteri, hămesit de foame, m-am decis că nimic nu-mi doresc mai mult în momentul acela decât să mă văd acasă în patul meu. Aşa că am demontat rapid bicicleta, am aruncat tot calabalâcul în portbagajul maşinii iar la 17: 00 am pornit-o sportiv înapoi spre Bucureşti, urmând aproximativ aceeaşi rută, precum derulatul pe repede înapoi. La 00: 30 am ajuns înapoi acasa...

Concluzii
Munţii Apuseni sunt suficient de prietenoşi încât să vă aventuraţi de unu singur într-o expediţie cu sau fără bicicletă. Totuşi, măsurile maxime de precauţie trebuiesc luate. Muntele e munte şi trebuie respectat la urma urmei.
Nu întâlneşti mulţi oameni deci dacă eşti în căutarea linistii, este exact locul în care trebuie să mergi. Atenţie totuşi la Zona Glăvoi în care se organizează petreceri când şi când. Aveţi două variante aici: ori vă alăturaţi petrecerii, oamenii fiind foarte prietenoşi, ori vă puneţi cortul un pic mai departe. Sau... varianta mixtă;)
Dacă mergeţi cu bicicleta, nu uitaţi să vă luaţi cameră de rezervă, cască de protecţie şi lanţ să o puteţi prinde de copac. Bicicleta vă va lua greutatea din spate şi vă va ajuta să străbateti mai uşor lungile drumuri forestiere. Feriţi-vă însă de greutatea excesivă şi luaţi-vă doar strictul necesar. Chiar şi aşa, doar cu strictul necesar, povara a fost destul de mare pentru mine.
Creasta Vlădeasa n-ar fi putut fi abordată cu o bicicletă ingreunată dinspre Valea Drăganului aşa cum îmi propusesem iniţial. Odată ajuns acasă şi uitându-mă pe o hartă nou cumpărată am constatat totuşi că această crestă s-ar putea parcurge destul de lejer cu bicicleta light (fără bagaje). Urcând dinspre Satul Săcuieu la Cabana Vlădeasa apoi parcurgând creasta spre Stâna de Vale, coborând pe Valea Drăganului până în localitatea cu acelaşi nume iar mai apoi continuînd spre punctul de plecare, ar fi un circuit foarte interesant ce s-ar putea parcurge într-o singură zi. Şi aşa-mi şi propun să fac la anu.
Sacul de dormit şi salteaua sunt foarte importante în această zonă. Umiditatea foarte ridicată scade mult aşa zisul indice de confort aşa că fraţilor, luaţi-vă haine groase cu voi.
În plus, căutaţi să prindeţi o vreme cât mai bună cu putinţă. Eu unu am avut noroc din plin de asta.
Iar la final, dar cel mai important lucru, ocrotiţi natura fraţilor. Faceţi în aşa fel încât să nu se cunoască că aţi trecut pe acolo. Eu personal mi-am cărat înapoi în Bucureşti toate deşeurile rezultate. Începând cu cutiile goale de conserve, sticle de plastic, până la hârtii, toate le-am adus înapoi în Bucureşti.
Pentru că m-am ales cu un tonus fizic foarte bun, la 3 zile de la întoarcere, am parcurs 46 km cu bicicleta în Bucegi, "light" de data asta:-)

Şi cam atâta... Sper să aţi avut răbdare să citiţi tot articolul :-)