Jurnale - 7 zile in Bucegi

7 zile în Bucegi

Vlad SAVI

Ajungând seara, în prima zi (17 august 2006) am campat pe Valea Cerbului, unde întâlneşti multe corturi. Pe ruta gară-cabana Gura Dihamului circulă un "titicar", între orele 09-19. Încă din gară am fost abordat în vederea cazării (20 lei/pat, tel. 0727.177.262) şi, cu toate întâmplările cu urşii Bucegilor, nu am vrut să mă abat de la planul iniţial.

Pe Valea Cerbului - multă muzică, frigărui, zgomot de cartier, mizerie în poieni şi în albia râului. Ursul circulă destul de des, cu tot cu pui; nu omoară pe nimeni, dar îţi poate sfâşia cortul, în căutarea hranei. Pe vale se auzeau petarde, chiar şi noaptea, zgomotul lor ţinând la distanţă urşii. A doua zi, cu multă bucurie am început urcuşul pe Valea Jepilor. Înainte de telecabină (Hotel Silva), din şosea, peste un podeţ, se desprinde o potecă (există indicator) către o mânăstire (10 min.); merg să aprind nişte lumânări.

Îmi reiau poteca cruce albastră şi după aproape 45 min. mă întâlnesc cu nişte tineri; peste 5 ore ajungem, după un ritm lejer, la Cabana Babele. Pe tot traseul, un soare incredibil, iar peisajul de pe Jepii Mici - foarte frumos. Poteca se poate umbla şi cu rucsac greu dacă ai un minim de experienţă (deşi sunt locuri accidentate amenajate cu lanţuri), însă este periculoasă pe ploaie, ceaţă, ce să mai vorbim de zăpadă. Pe vreme bună, cu un băţ şi apă la tine, este o mare plăcere.

La Babele, mi se serveşte brutal realitatea: e Parc Naţional, nu ai voie să campezi niciunde pe creastă! Mi se spune că cei însărcinaţi cu protecţia parcului umblă de dimineaţa până seara peste tot, mai ales in week-end, binoclează tot ce se poate şi dau amenzi de 200 de lei. În punctul ăsta ar trebui să ne oprim puţin şi să facem un forum: e corect sau nu? E normal să se interzică camparea pe creastă, dar toţi nefericiţii să se urce pe Sfinx şi pe ciuperci/babe, la 20 m de cabană, iar turmele de oi să circule liber? Dar Munţii Retezat, Rezervaţie a Biosferei, cum de au 5 locuri de campare în zona de  creastă, plus altele mai jos? Mi se dau ca exemplu Munţii Stâncoşi, unde eşti binoclat şi amendat pentru că ridici o pietricică. Dar oare şi acolo oile au mai multe drepturi ca turiştii? Nu cred. Deci cum vom îngriji Parcul Naţional Bucegi? Nefiind atenţi la cei care rup floare de colţ şi garofiţă, la cei care se fotografiază pe Sfinx, la cei care aruncă gunoaiele în văi, ci doar la corturi? Câte probleme au cauzat corturile de pe creastă? Cunosc riscurile din zona somitală a Bucegilor (ursul, ploile torenţiale, ceaţa, vântul, trăznetul etc.) şi este obligatoriu să fiu la curent cu ele, dar nu poţi interzice camparea! Imediat aud alta: fiind declaraţi monument geomorfologic, Colţii Morarului sunt interzişi oricărui turist. Aş dori să aud părerile dumneavoastră, mai ales ale vechilor montaniarzi.

Nici la Peştera nu se poate întinde cortul, astfel că am ajuns noaptea, aproape ora 22, la Padina. M-au influenţat şi nişte băieţi care coborâseră de la Omu, spunând că vântul e prea forţos ca să campezi (la Babele bătea usor). I-am crezut, dar a doua zi, urcând pe Valea Ialomiţei, am auzit altceva de la cei care coborau şi am regretat. Nimic nu s-ar fi comparat cu o noapte senină la 2500 m! Pe Omu se făcea plajă la prânz, mulţi turişti au urcat în ziua aceea. Ceaiul costa vreo 2 sau 3 lei, nu mai ştiu, dar merita căci era bun şi îţi regla pe termen mediu transpiraţia (foarte important). Şi aici, ca şi la Babele, cazarea costă 20 lei/pat, iar preţurile pentru mâncare nu sunt prea mari. Am coborât pe la Crucea Eroilor de pe Caraiman (neapărat să treceţi!) şi Babele.

Duminică, după Sfânta Liturghie de la biserica Mânăstirii Ialomiţa (loc superb), am vizitat Peştera Ialomiţa, unde e bine să porţi o lanternă. Apoi, pe la 15, a început marea aventură: Canionul Horoabei! Este o vale sălbatică, cu mai multe cascade, potecă clară, marcaj cruce verde. Mergând de la Padina spre mânăstire pe malul drept al Ialomiţei, întâlnim un indicator de lemn care anunţă Valea Horoabei ca fiind rezervaţie geomorfologică, apoi o casă (cred că aparţine Direcţiei Silvice), apoi o poiană, pe care o străbatem către nord-vest (30 m), şi către nord (se vede poteca), căutând să ne apropiem de râul pe care îl simţim în stânga noastră. Când intrăm în pădure, prindem marcajul cruce verde. După vreo oră, se intră în canion, însă repede ajungem în impas: la o săritoare de vreo 3-4 m înălţime a dispărut scara, rămânând doar o muchie a ei. Mi-am construit o treaptă din bolovanii de jos şi încordându-mă cu picioarele într-un perete şi cu spatele în celălalt am reuşit în extremis să urc. Imediat, o altă săritoare, mai abordabilă, şi mergem mai departe. Problema era că se făcuse ora 17, eu eram singur, semnul dispăruse, nu ştiam ce mă mai aşteaptă mai încolo. Poteca se vedea clar, iarba era proaspăt călcată, se vedea şi urmă de talpă pe mâl (ce bine!), iar eu îi mulţumeam la fiecare metru vrednicului meu înaintaş, încercând să-l contactez telepatic de fiecare dată când, pentru 2-3 secunde, căutam urma dispărută. Doream să ies în capătul din amonte, în Strungile Mari, ca să fac un circuit şi pentru că ar fi fost mai greu să mă întorc tot prin canion. Aşa că aveam mari semne de întrebare: voi reuşi? Nu cumva am greşit făcând pasul ăsta? Dau de o îngustare (3-4 m), cu o baltă/lăcuşor în faţă care nu mă lasă să intru (0.5-1 m adâncime). Încerc pe versantul din dreapta, e foarte abrupt şi abia găsesc o palmă pe care să pun piciorul. Ajung într-un punct unde trebuie să fac compasul mare, iar colţul de piatră pe care îmi rămâne să pun talpa e prea mic! Stau, mă chitesc, dedesubtul meu e hău, riscul e prea mare. Dar observ de sus că iarba e călcată pe malul opus, deci se poate prin versantul stâng sau pe jos, pe undeva. Mă cobor şi o iau tot pe dreapta, dar deasupra apei. Cu mare greutate, la limita extremă, reuşesc (mai târziu aveam să aflu că se putea, nu ştiu cum, prin stânga). La ora 18 ajung aproape de creastă, cât pe ce să mă mestece dulăii stânei Bătrâna, ce bine cu ciobanul care era pe fază. Tot el mi-a arătat cum pot s-o tai şi să intersectez banda roşie ce coboară din Şaua Strunga ca să nu mai urc pe creastă. Aşa că pe la 19 mâncam liniştit o ciorbă (3 lei!) şi o ciocolată caldă (1 leu) la Cabana Padina (tel.: 0726/576868), pe care v-o recomand pentru modul în care se discută şi sunteţi serviţi, ca şi pentru preţuri (50 locuri, 15 lei/pat, paturi supraetajate 4-18/cameră, fără apă caldă).

Am fost şi la Cabana (sau Hotelul?) Coteanu, dar nu vă recomand. La Diana, găseşti bere şi poate pâine, nu poţi comanda nimic de mâncare.

Luni merg în aval pe Ialomiţa, prin chei: Coteanu, Tătarului, Zănoaga. La Cabana Bolboci am auzit că preţurile sunt mari faţă de calitate şi că pot exista nopţi nedormite din cauza zgomotului (ne) muzical. Se pare că tocmai cabanierul iniţiase cu vreo 2 nopţi în urmă un astfel de \'party\', deranjând serios mai mulţi turişti. În schimb, la Zănoaga am auzit de la aceeaşi sursă că e OK. Trebuie menţionat că pe Alpinet citisem despre cele două exact inversul. Până la urmă, atenţia mărită şi mai multe planuri de rezervă ne pot salva excursia de la eşec. Cabana Scropoasa era închisă, doar în momentul acela cred. Am încercat să intru în Cheile Orzei, dar erau blocate în amonte de un zăgaz, construit datorită (eu ca turist aş spune \'din cauza\') lacului de acumulare Scropoasa. Nu se mai poate intra ca pe vremuri cu o bere şi o ciocolată la paznicul (sau ce o fi) de acolo. Dar nici aşa ca acum nu e în regulă, cheile mai "beneficiind" de o poartăpeparcursullor, astfelcădoar o micăporţiune din avalerămâne de vizitat. Şi am înţeles că sunt printre cele mai înguste din lume. Am fost primit cu răceală de către muncitorul de acolo, care dorea cu orice preţ să-mi curme entuziasmul pionieresc. Mi-a interzis să merg pe poteca nemarcată de pe versant, către care urci cu o scară ce se vede imediat după ce treci podul. Aveam de ales între a face traversarea muntelui pe marcaj cruce albastră şi a intra în chei prin aval (probabil nu vedeam mai mult de 200 m din chei), timp total=2.5 ore, sau a face o poză din amonte şi a mă întoarce liniştit. Era deja ora 14, aşa că am ales varianta mai comodă, lăsând aventura pe altă dată. Bine am făcut, căci aproape de Padina, fiind deja seară, a început o ploaie serioasă; era anunţat că timpul se strica pe durată lungă.

Următoarea zi - retragerea. Am vrut să plec cu telecabina, căci norii defilau în stil comunist pe creastă, mi-era teamă de ceaţă şi/sau ploi torenţiale pe creastă, fiind pentru prima dată în Bucegi. Mai erau şi băşicile sparte de la degetele picioarelor, şi faptul că aş fi prins acceleratul de la 12 către Timişoara, aşa că aş fi dat 29 de lei până în Buşteni (Babele-Buşteni: 19 lei). Dar vântul era puternic pe creastă, iar utilajul nu putea să funcţioneze. Aşa că am luat banda albastră către Piatra Arsă, traseu fain, fără probleme. Vremea era bună, dar puţin răcoroasă şi vântoasă pe creasta estică, însă pe cea vestică norii umblau continuu. La Piatra Arsă (cabană-0244.311911) poţi mânca la preţ bun (ciorbă de burtă=5 lei) şi poţi cumpăra chiar şi fructe. De aici am coborât pe triunghi albastru (zis Jepii Mari), traseu foarte frumos, fără probleme.  

În concluzie, Munţii Bucegi sunt frumoşi foarte şi, teoretic, merită vizitaţi. Eu, însă, cunosc şi alţi munţi maiestuoşi, unde nu întâlnesc cartiere întregi săltate din oraş şi înfipte în spinarea muntelui. Aici am văzut oameni care nu iubesc muntele, surprinzător de mulţi fumători şi tineri care urcă diferenţe mari de nivel cu sticla de bere la cingătoare. La Diana, nişte turişti ne-au pus muzică tare până după miezul nopţii, ba încă strigând în batjocură "Nudormiţi!". Rareori se salutăpepoteci, bachiar se poatevedeauneorişimiştocăreala de cartier. Nuexistăpoliteţe, manierenici la cei care lucreazăaici (la Omu mi s-a părutbine, la Padina e OK, la MânăstireaIalomiţa mi-a plăcutiarăşi).Suntfoartemultemaşini care urcăpeste tot, mulţitinerişimaivârstnici care nucunoscabecedarulmuntelui.