Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - o vara surprinzatoare

Bookmark and Share

o vara surprinzatoare

   Dupa cum spunea cineva, vara asta a fost..un sezon al transformarilor, al perfectiunii. Nu am mai scris de mult, mai mult am trait, dar acum e timpul sa ma asez si sa contemplez, deci sa vedem ce a iesit...

   Mama zice saraca, ca parca am devenit o stafie prin casa, vin stau o zi, doua, spal hainele si iar plec, uneori mai iau si cainele cu mine, ca deh, nu e de ajuns sa plec doar eu.

  Vara a inceput cam ciudat, aveam eu o dorinta mai veche de a ajunge in piatra craiului, si daca tot era ziua mea, am zis ce ocazie mai buna? Am luat masina, am luat prietenii si la drum! Iesirea asta mi-a lasat un gust dulce si unul amar pe care nu am putut insa sa le combin, dar intr-un final s-au disipat, schimbarea perspectivelor a adus odata cu ea si alte particele din mine. Dupa o zi de condus am ajuns la noua seara la plaiul foii, I-am lasat pe baietii sa intinda corturile si hai inapoi in Brasov sa mai luam si restul personalului. Intr-un final, obositi am ajuns de data asta definitiv pe la 12 noaptea la corturi. Acolo dezastru..corturile erau mai mult aruncate decat intinse, cel putin cortul meu a fost o adevarata enigma "oare cum ar trebui mah asta intins, oare cum sta, asta nu e cort, e inginerie! eu ma dau batut", cam acestea au fost explicatiile pt care cortul meu nu era intins, insa nu asta a fost marea problema, ci se lasase roua  si se udase tot. Pana la urma s-au rezolvat toate, a aparut si un foc, a aparut si domnul jack, ca doar era ziua mea si nu se putea fara si am tinut-o asa pana la 5 dimineata. La opt trezirea, plecarea in traseu, cine nu se trezeste, acolo ramane, planuri marete..dar au iesit pana la urma. Seara ne-a prins pe undeva pe langa prapastiile zarnestiului. Am ramas cu un  sentiment de instrainare, de singuratate, parca oamenii au tradat muntele acolo, si l-au transformat in ceva al lor, un bulevard al manelelor, gratarelor, mizeriei. Au transformat ceva sacru in profan, au ucis o parte din natura iar pe cealalalta au patat-o cu glasurile lor, cu pasii lor. Ma gandeam..ce spirit puternic ar fi avut muntele acesta daca ar fi fost undeva departe de tot acest faimos culoar rucar-bran, de aceasta zona nebuna. Am uitat ca atunci cand pasim spre munte sa fim cuminti si curati, nu ne mai pasa nici de noi, dar barem de ce ne inconjoara, cum sa ne pese, e o prostie, nu, o slabiciune?! Fals, atat de fals! Muntii sunt un templu al naturii in care omul e oaspete nu stapan. Cand am plecat din Crai mi-am facut mie o promisiune...daca va fi sa revin pe aceste meleaguri, va fi atunci cand iarna stapaneste muntele, si cand omul e temator si respectuos cu natura, cand putini sunt cei ce urca si mai putini cei ce stiu sa si coboare, cand tot ce e omenesc  e ascuns de zapada, cand omul nu are nici un cuvant de spus in fata stihiilor, cand nici un miros de gratar nu isi mai face simtita prezenta si singurul cantec ce se aude este al muntelui, atunci simfonia naturii isi traieste clipele de inceput si de sfarsit.  

   Ciudat inceput de vara mi-am zis eu cand am ajuns acasa, parca simteam ceva in aer, stiam ca urmeaza sa se intample ceva cu mine, insa nu stiam deocamdata ce."Parca ceva sau cineva m-ar testa intr-un fel " imi mai ziceam asa in joaca, razand. Daca as fi stiut eu atunci, mi-ar fi inghetat zambetul pe buze...

   A urmat o perioada apoi de cateva zile de cautari, de neliniste interioara, simteam eu ca nu primisem ce vroiam de la munte si de aici venea suferinta, cautam pe cineva care sa ma insotesca, caci inca nu  aveam curajul sa gust din trairile unei ture solitare. Si norocul imi scoate in cale primul dintre sirul de suflete calde si deschise ce aveau sa imi paveze calea. Inceputurile unei mari prietenii se conturau acolo unde ma asteptam cel mai putin. Inca o data muntele mi-a fost alaturi indreptandu-mi privirea ca un parinte bun si rabdator spre ceea ce trebuia sa vad.

   Parca prea rau frigeau iarasi  trotuarele orasului si prea  ma bantuiau mirosurile crude de cetina. Unde, unde oare sa plec? Cu cine sa plec? Inca nu concepeam ca as putea sa plec de una singura, dar daca as fi facut-o, oh, Doamne iti multumesc ca nu m-ai lasat a pleca singura, altfel nu as fi descoperit-o pe Claudia, co-echipierul meu perfect de tura!

   Si acum ne buneste rasul pe amandoua cand ne aducem aminte de prima noastra tura, undeva in toamana lui 2005 in cozia. Atunci strigam una la alta ba ca e prea cald, ba ca e prea rece in camera. Ce iti e si cu fetele astea...dupa asta ne mai vedeam pe la club asa in treacat, ea cu speo, eu cu turele, ne strambam una la alta.

  Revenind in vara, o sun eu pe Clau sa o intreb daca are chef sa faca o tura cu mine, insa in seara aceea pleca spre Moldoveanu, dar mi-a zis, daca o astept mergem dupa, numai sa ma gandesc unde. Ea a plecat, eu am ramas cu ganditul, numai ca iar inca o data a ales altcineva pentru mine. Incet, incet aveau sa mi se  dezveleasca in toata frumusetea lor, secretele intuitiei. Multumiri acelui om din Sibiu ce de multe ori imi desfata ochii cu panorame asupra Fagarsului luate din propriul balcon. Acest om mi-a tolerat ore de chestionari asude despre detaliile masivului Cindrel daruindu-mi intr-un final o tura superba.

   La 11 seara ajunge Clau in oras, prafuita de pe cararile Fagarasului, la 5 dimineata aveam tren spre valea Oltului, caci pe vremea aceea trenurile nu mergeau pana la Sibiu (ceva defectiuni, alunecari de teren etc). Eu eram nedormita de 48 de ore, deh febra pregatirilor, Claudia cam la fel plus oboseala unei ture dusa putin la extrem. Am rezistat eroic pana pe la 8 dimineata treze in tren de teama sa nu cumva sa ramanem fara rucsaci. Pana atunci stabilisem urmatoarele: nu e bine sa dormim pe rand caci sigur o sa ne facem pofta una alteia, trebuie sa vorbim in continuu, sub nici o forma nu trebuie sa inchidem ochii nici macar pentru o secunda caci cale de intoarcere din cruntul somn ce-si facea simtitia prezenta nu mai era iar daca adormeam, la ce personaje misunau prin tren sigur ramaneam si fara bocancii din picioare. Am jurat amandoua solem sa respectam aceste decizii iar cea ce va incalca cele mai sus mentionate va avea de suferit.

  O jumatate de ora mai tarziu dormeam amandoua mai rau ca bunica dupa o zi la sapa. Ne-au trezit oamenii cand a ajuns trenul la capat de linie;ne uitam una la alta nestiind ce se intampla si ne bufneste rasul de o aud pe o babuta "hai maica de aici ca astea doua nu sunt intregi la minte".

  Stateam una langa alta pe marginea drumul national ce face legatura intre Valcea si Sibiu. Era o premiera si pentru mine si pentru Clau, nici una nu mai mersese cu ocazia. Acu bine bine, de aici incolo ce ne facem? Hai mah, fa tu cu mana, hai ca esti mai curajoasa...neah! Nu stiu eu cum sa tin mana, hai fa tu prima sa vad cum se face si fac si eu dupa. Parca aruncam pisica moarta dintr-o curte in alta. Pana la urma am cazut de accord  sa stam si sa ne uitam cu fac ceilalti si poate avem noroc sa prindem drum cu unul dintre calatori.

  Deh, inca o data se adevereste vorba "norocul incepatorului", opreste un nene cu o dacie papuc (ii facuse semn o tanti) si noi fuga fuga, il intrebam daca mai are locuri, si omul saracu' zice ca nu mai are in fata, dar daca vrem sa stam in spate nu e problema. Nu ne aflam in postura de a da cu piciorul singurei ocazii  ivite de doamna Fortuna, asa ca ce nazuri, noi ne bucuram ca scapasem de corvoada de a face cu mana la masini. Am ras noi ce am ras  , si iata ca pe la pranz eram in Sibiu. Cu o jumatate de ora in urma plecase microbuzul spre Paltinis si urmatorul era abia la 4. Ne-am tot plimbat noi prin centrul Sibiului, ne-am invartit putin, abia abia au trecut doua ore, mai erau inca doua si era o zapuseala...si aici vine o lectie importanta: nu plecati in tura cu incaltaminte netestata! mare mare gresala...uff si acum cand imi aduc aminte ma trece nadusala. Parca ii si vad, niste bocanci scurti, rosii, de la meindl, cu gore, cordura, vibram, nu aveam ce le reprosa, doar ca erau cam mici pentru piciorul meu, dar asa frumosi incat am zis ca poate poate. Daca nu ma oprea Clau le faceam felul acolo, bucatele, bucatele! Norocul meu, daca ii pot spune asa, e,  ca mi-am dat seama ca e imposibil sa mai stau chiar si o secunda in ei cat inca eram in Sibiu..bine, hai sa luam ceva incaltaminte...problema..bani nu erau asa de multi;asa ca gasesc eu la un butic niste sandale pe la 200000 am zis eu ca ar trebui sa tina. Atunci as fi bagat picioarele in orice altceva decat sa mai stau in monstrii aceia mici si rosii. Mai ramane o problema, deja incepusera sa se faca basicile pe la calcaie. De intors nu intra in discutie, hai si om vedea noi ce si cum mai incolo. Am ajuns pe la 5: 30 in paltinis. Cam ghiceam eu pe unde trebuie sa o luam. Mergem cateva sute de metri pe un drum forestier si apoi dreapta pe o potecuta, strajuita de o parte si de alta de cate o perdea  deasa de braduti, genul de padure in care daca ti-ar iesi  un lup in cale ti s-ar parea normal.

  Hmm...ce ne trece prin cap "hai sa cantam". Nu cred ca va puteti inchipui cum se auzeau ariile  din Carmen ori din Barbierul din Sevillia cantate de cineva care nu are nimic in comun cu urechea muzicala, dar are plamani, si ce plamani...si canta Clau cu o patima, ca nici o data. O vad ca se opreste si din cantat si din mers in mijlocul potecii de era sa intru in ea si zice "credeam ca e ursu..." dupa care aud "noi stiam ca nu e ursu!", dupa care scot capul de dupa ea, asa usurel cu incetinitorul..o ceata de batranei se intorceau din plimbarica de dupa-masa vadit speriati de ce fel de animale bantuie potecile la ora aceea. Am bufnit toti in ras...

   Ehh, si de aici incepe urcusul spre saua Batarna prin padurea de brazi drepti si 'nalti, asemenea sufletelor noastre. Intr-o parte, o bucatica de muschi fraged ascuns de soare inca isi poarta cu mandrie podoaba boabelor de roua scanteind in lumina, in sus, printre brazi se zareste departe o poienita prin care ghicim ca trebuie sa ajungem. Ne cam sperie departarea si soarele ce-si duce razele spre apus. Incepe sa-si faca simtita prezenta oboseala dar mai ales nesomnul. Sprijinita de  corpul unui brad inchid pentru o secunda ochii doar ca sa vad  ca prin minune cortul intins si sacul de dormint imbiindu-ma  sa-I incerc moliciunea si comfortul. Ma scutur puternic din toate oasele, mai iau o gura de apa si in sus, spre creste ca asa nu mai merge! Picioarele..ehh, acolo e durerea, bataturile de la bocanci se agravasera, si oricat incercam eu sa le dreg si sa le bandajez fiecare pas era o noua constientizare a durerii, durere ce ma tinuse treaza pana acum.

  Clau putin mai in fata, incetase a ma mai intreba cum mai imi e, caci privirea mea spunea totul. Mergea in fata si din cand in cand ma astepta. Intelesem ca nu avea nici un rost sa trag sa impun un ritm alert, in modul acesta m-as fi prabusit dupa nici un km, mai bine ceva mai incet dar constant.
Incet, incet corpul s-a obijnuit cu durerea, deja ajunsesem sa o ignor, devenise parte din mine, o constientizam pana la oase si cu timpul ajunsesm sa nu o mai simt. Vedeam doar urmatoul pas, devenise o practica puternica constientizarea urmatorului pas, nimic din jurul meu nu mai era constientizat. Fara sa imi dau seama  , padurea batrana de brazi se transformase in bradet tanar, micut, des, si ma trezesc invadata de lumina intr-o poiana superba cu iarba pana la gat.

Am inceput sa rad cand o vad pe Clau o suta de metri mai sus, I se vedea doar capul, parca era periscopul unui submarin. Sus se vedea stana de sub saua Batrana: deja visam cu ochii deschisi la sacii aia de dormit. Eram frante amandoua de somn si cu puterile fizice pe rosu. Am facut o liniste de ni se auzea respiratia, doar doar nu ne-om da de gol catre cainii de la stana. Ocolim noi stana prin stanga, pas pas, mai rau ca hotii de cai pe luna plina si rasuflam usurate cand vedem ca nu e activitate pe la stana, probabil ca nu a coborat inca ciobanu cu oile din creasta. Da! chiar il vedem undeva sus, pe primul varf din stanga seii. Cand sa rasuflam usurate ca am scapat de o confruntare cu ghemotoacele de blana si colti auzim undeva in spate dinspre stana un latrat nervos. Ne intoarcem amandoua ca traznite: o namila neagra alerga spre noi de rupea pamantul. Ne uitam una la alta "eu nu pot sa alerg nici de as vrea", "eu nu mai sunt in stare sa alerg", "ce ne facem?", "poate vrea o bucata de paine?"  de unde...nici nu s-a uitat la ea, parca eram noi mai apetisante. Asta e, ne-am resemnat, fiecare cu cate un bat, da-I viteza...ciudat caine, mergea cam la 10m paralel cu noi si latra in continuu. Daca dadeam sa ne oprim, sa ne tragem sufletul se apropia amenintator de noi latrand din ce in ce mai tare, cat timp alergam mergea paralel cu noi latrand. Si uite asa ne-a dus cainele pana in sa, noi alergand si el paralel cu noi. Nici sa ne tragem sufletul nu ne lasa. Cand ne-am departat indeajuns de mult dupa criteriile animalului, ne-a lasat si s-a intors la stana.

    Ne-am prabusit amandoua ca pietrele tot bombanind cuvinte de lauda la adresa cainelui si cine l-o fi  invatat. Dupa ce ne-am revenit cat de cat, apucam si noi sa dam o roata cu privirea sa vedem unde ajunsesem. Soarele apusese deja, un vanticel rece ajungea pana la oase prin hainele fleasca de atata alergatura. Putin mai sus era un loc numai bun de pus cortul, in sa, putin dreapta de poteca.

  Am ramas amandoua surprinse cat de repede am putut intinde cortul, deh, ce nu face omul cand miroase ca e rost de intins la orizontala; deja visam la visele pe care urma sa le avem. E cam grav sa ajungi intr-o asemenea stare.

  Cat pregateam eu ceva de mancare rapid  o aud pe clau (studenta la geografie) strigand si agitandu-se in asemenea hal incat nu intelegeam nimic din ce incerca sa imi zica. Parca cineva apasase butonul FFW! In prima secunda am crezut ca vazuse vre-un animal salbatic sau  vre-o amenintare sub orice forma se apropia de noi, dar dupa am realizat ca tonul pe care mi se adresa aducea a entiziasm si bucurie si nu a teama ori spaima. Nu aveam cu cine ma intelege, prea mult entuziam, nu intelegeam nimic din ce vroia sa imi zica, asa ca scot nasul prin absida ei si ma uit incotro arata varful degetului. O vad ca trage aer adanc in piept, parca incerca sa se linisteasca si... "o cometa! un meteorit! uita-te! vezi?!". Asta a fost tot ce am inteles din amalagmul de cuvinte si o mana nervoasa tot fluturand un deget in aer in directia respectiva. Acum, o fi fost oboseala de vina, lipsa somnului, da va jur ca amandoua am vazut dara de lumina pe cer. Dupa au urmat cateva minute de curs tinut de Clau acolo la fata locului despre traiectoriile cometelor, ce sunt, de ce se vad asa, in sfarsit toata treaba. Ba chiar am scos aparatul si am facu ceva poze. Nu o vazusem niciodata asa de entuziasmata, parca era un copilas in fata cadourilor de Craciun. Cert e, ca a doua zi, dimineata pe la 6 dupa un somn adanc, vedem noi acelas lucru pe cer, stupore! Erau doar niste amarate de avioane. Cometele noastre! Si acum radem cand ne aducem aminte. Iata deci unul din efectele lipsei de somn combinat cu oboseala fizica.

  Nu cred ca sa fi trecut 30 de secunde dupa ce am intrat in sacii de dormit ca deja era amandoua in lumea lui Morfeu. Ne-am mai trezit pe la miezul noptii, am iesit putin afara, un senin de vara ne-a delectat privirea apoi somn de voie pana dimineata. Iar o trezire scurta la rasarit si apoi somn de voie pana pe la 9. Ne-am trezit in zgomot de talangi si latrat de caini...cortul nostru fusese inconjurat de o turma de oi. Ciudat era alt lucru: amandoua ne trezisem dupa ce avusesem acelas vis..se facea ca ne inconjurase o turma de oi si incercam sa scapam de cainii... Ce iti e si cu realitatea asta!

  Cat timp Claudia a pregatit ceva de mancare, eu am dat o raita si pe la talpile mele, sa vad cum mai sta treaba...cam grav, deja erau rani serioase, aveam chiar si cateva exemplare mai rare de basici, in talpa, unele din ele fiind basica in basica, cam ciudat mi-am zis eu, dar de intors nu ma intorc, deh, ce iti e si cu incapatanarea asta, sau sa fi fost vointa? Acum nu stiu nici eu.

  Ne astepta un drum lung pana la refugiul Canaia. Frumoase meleaguri! Un verde crud, parca de primavara clatea culoarea cerului intr-un albastru de miozot. Parca jucasera ielele toata noaptea prin aceste locuri si isi lasasera cate un strop din frumusetea lor divina spre a speria sufletele acestor muritori ce indraznisera sa treaca azi peste izvoarele Cindrelului. Spre sud muntii Capatanii tineau cerul pe umeri lor domoli, rotunjiti de o asemenea presiune ancestrala. Acum, cum sa te mai gandesti la o amarata de durere in calcaie cand divinitatea isi joaca jocul in fata ochilor tai? Cand pentru prima oara in viata intelegi ca tot ce te inconjoara e bucatica din divin, si ca tu, umilul calator, observator al acestui joc, chiar tu iti ai bucatica de supraconstiinta a ta, particica divina pe care o tinusei chiar tu ascunsa de tine de atat amar de vreme prin ignoranta. Si cum sa nu plangi ca un copil cand realizezi toate aceste lucruri? Marile clipe ale umanitatii... Oh, Doamne, cum de-am crezut ca te-au ascuns in icoane si biserici cand Tu esti prezent in Tot? Cum de-am crezut ca ai lasat pe lume ingerii tai cand eu sunt unul dintre ei? Caci mintea asta nu putea sa vada maretia chiar si din mica frunza de stejar. Si atunci a fost prima clipa din viata mea in care nu au mai existat ganduri, cand toate s-au stins precum o lumanare in calea vantului. Cata pace, cata liniste si incantare, extaz si candoare in tot ce ma inconjura caci le vedeam pe toate cu ochiul mintii cand gandurile disparusera. O clipa cu adevarat divina, o clipa a trezirii cand esti cu un deget in nectarul vietii pure.

    In fata mea, Clau alerga desculta prin iarba moale ca si cum de o viata facea lucrul acesta, cu atata siguranta si voiosie incat mai mai imi venea sa ma descalt si eu si sa dau uitari ranile ce incepusera a se agrava de ceva timp.

    Am inceput coborarea spre refugiu, incet ca doi melci, tot razand in soare spre doua varfuri cu niste forme cam, sa le zicem ciudate...semanau perfect cu sanii unei copile. Atunci mi-a povestit Clau de una din pesterile descoperite de cei de la club pe cheile Sohodorului ce avea intr-una din galerii o formatiune cam de aceiasi forma, si fiind intr-o portiune in care singura varianta era tarasiul, era cam imposibil sa treci de zona respectiva fara sa iti ancorezi bine mainile de cele doua obiecte si sa te tragi. De aici si gluma ce se facea pe seama baietilor ce zaboveau mai mult decat trebuia in preajama formelor bizare. Comentarii acide de genul "hai ma, ca nu sunt reale" sau "de unde sti tu ca nu sunt, le-ai cercetat amanuntit", dar sa nu intram in detalii...

  Cu cateva sute de metri in 'nainte sa ajungem la refugiu, cam in dreptul rauletului ce traversa poteca am dat peste doi cai liberi, superbe animale ce isi traiau viata asa cum ar fi trebuit sa o traiasca fiecare semen al lor, liberi! Mai tarziu am aflat ca erau ai cabanierului de la Canaia, si crescusera in muntii, la refugiu, in mijlocul copiilor ce ii invatasera blanzi dar mai ales pofticiosi, avand o vadita slabiciune pentru tot ce insemna dulce. Aveam sa testez acest lucru fara sa vreau pe pielea mea. Atunci cand am terminat bomboanele, au inceput sa se alinte mai rau ca pisicutele dupa lapte. Nu stiu daca va puteti imagina cum e ca un cal in toata puterea sa, sa isi bage capul pe sub bratul tau si sa necheze dupa mai multe dulciuri. Un seniment cu adevarat indescriptibil! Parca un tigru feroce ar fi fost redus la dimensiunile unui puisor de pisica.

   Dupa discutii cu cabanierul am hotarat sa punem cortul undeva in apropierea refugiului pentru 70.000 de persoana pe noapte. Eu am ramas la cort, deja picioarele dadeau semne clare de colaps desi inima isi dorea cu ardoare sa urce pana la iezerele Cindrelului, insa era un efort pentru care am inteles ca as fi platit scump. Asa ca singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa o conduc putin mai sus pe Clau si sa o urmaresc cu privirea cum se pierdea incet incet pe inaltimile Cindrelului. M-am intors la bagaje agale, asemenea unei invinse ce eram, si am inceput incetunel sa mesteresc la cort, macar sa fac ceva, sa nu stau degeaba, sa-mi creez iluzia de a fi folositoare la ceva. Dupa ce am intins cortul si am asezat sacii de dormit, dau sa-mi aprind o tigare, ma caut in buzunare, in geaca, nimic. Sa vezi ca a plecat Clau cu singura bricheta pe care o aveam, mai sa fie, nu cred , ca stia ca o sa o mustruluiesc daca imi face una ca asta. Drept urmare...dai si cauta, am intors rucsacul pe dos nu o data, ci de doua ori, poate prima data mi-o fi scapat ceva, cumva. Nimic, parca intrase in pamant bricheta. Ma si gandeam, sa vezi ce ii fac cand vine, ooo, o sa o fac sa nici nu mai puna mana pe bricheta! Stau eu si ma gandesc, poate o fi ramas in rucsacul ei, dar acum alta problema, cum sa caut eu in rucsacul ei? Nu imi permit, nu se face asa ceva...stau imi fac curaj, spunandu-mi ca o sa inteleaga, ca doar cautam bricheta, si ca nu as fi facut asa ceva in orice alta situatie. Mi-am facut curaj, de parca m-as fi apropiat de portile iadului, asa ma apropiam de rucsac...usor, usor cu grija, am inceput sa scotocesc prin el incercand sa memorez ordinea obiectelor din rucsac. Nimic! Il mai iau inca o data la puricat, doar doar  mi-o fi scapat printre degete , de data asta putin mai  energic, vazand cum sansele de a gasi amarata aia de bricheta scad. Rezultatul previzilbil: iar nimic! Am pus  hainele la loc in rucsac si am inceput sa dau tarcoale cortului, doar doar o trece timpul mai repede. Dupa o ora apare si Clau, fericita nevoie mare, povestindu-mi ce frumos e sus, cum ca s-a intalnit cu nush ce turma si cu  niste exemplare superbe de ciobanesti romanesti. Eu nimic, scoate bricheta ca nu mai pot. Ea..pai nu cred ca e la mine."in alta parte nu are unde, am intors cortul cu fundul in sus de doua ori, cauta-te, ca te pap cu fulgi cu tot!". Nu avea cu cine sa se intelega saraca, si-a intors toate buzunarele pe dos, nimic! Devenea enervanta situatia. Si eu si ea vroiam o tigara, ingrozitor..sper sa nu fi trecut nimeni prin asa ceva, dar cred ca e cam imposibil, oricarui fumator I se intampla cel putin o data asa ceva. Am inceput amandoua sa scotocim cortul doar doar om gasi singura bricheta pe care o aveam. Iar nimic. Deja devenea ciudat. Pana la urma ne-am intins resemnate in cort. Si cum stateam asa lungite, nu stiu cum duc eu mana spre buzunarul de la pantaloni, si..ca sa vedeti, nu stiu cand se strecurase acolo bricheta mica si rosie (aveam ceva clar cu culoarea rosie in aceasta tura, mai intai bocancii, acum bricheta ce imi tocase nervii). Era randul Claudiei sa ma traga la raspundere, oho, si cu inca ce patos! Dar deh, o meritam cu varf si indesat...

   Dupa ce am infulecat ceva, am iesit din cort sa mai schimbam o vorba cu cei de la refugiu. In afara de noi, locatari temporari ai refugiului mai erau o familie din Constanta ce sarbatorea ziua de nastere a doamnei, si un cuplu de francezi ce ramasesera surprinsi de frumusetea locurilor si ar fi vrut sa mai stea in sa nu mai aveau mancare. Ei auzisera ca e cabana, cu locuri de cazare si ce or fi crezut oamenii, ca aici e precum la ei , se ofera si masa pe langa cazare. A doua zi, inainte sa plecam si noi si cei din Constanta le-am lasat fracezilor cam toata mancarea ce ne ramasesera de puteau oamenii sa mai stea o saptamana lipsiti de griji. Ei au ramas impresionati de romani, noi am ramas cu rucsacii mai usori pentru drumul de intoarcere.

    Seara toti am fost invitati la ziua de nastere a doamnei Otilia. Am incropit un tort dintr-un pachet de biscuriti si o lumanre in mijloc, ceva simplu dar de efect. Nu imi venea sa cred cum e sa simti toate sufletele dintr-o incapere intr-o perfecta rezonanta intre ele. Inca o data am ramas muta de uimire in fata spectacolului divin. Eram cu totii Unul, suflete cu adevarat deschise. Nu se mai face diferenta intre varste, sexe ori nationalitati, caci sufletul nu cunoaste diversitate. Dupa cum ziceau si avatrii lumii  "cunoasterea calauzeste spre unitate asa cum ignoranta duce la diversitate". A fost o seara cu adevarat magica, prima de acest tip, inceputul unei altfel de vietii, spre o altfel de deschidere, cea adevarata de data aceatsa, pentru ca o simteam cu toata fiinta mea, o simteam mai presus de orice si facea ca totul sa dispara, orice notiune cunoscuta mie devenea inutila..

   Dimineata ne-am despartit toti, ca si cum ne stiam de la inceputurile timpului, si urma sa ne stim pana cand timpul va inceta sa-si mai bata secundele. Drumul de intoarcere l-am facut mai in graba, gonite de norii trimisi de maretul Parang inspre noi. Putin stiam eu ca peste o saptamana aveam sa bat si potecile lui. Dar despre asta, despre granita de nord a Romaniei si muntii Maramuresului, Parangul starbatut de vre-o 4 ori caci nu puteam sta prea mult departe de el, Poiana Rusca, congresul speo de la Herculane si inca cateva pe care le-am uitat de atata vreme ce s-a scurs, ehh , despre toate acestea in episoadele ce v-or urma. Deocamdata examenele, dar mai ales turele de iarna ma tin departe de calculator. Am avut un inceput de an impresionant in inima Godeanului pe vai ascunse cu zapada fina. Toate cele bune pana atunci si la cat mai multe ture si la cat mai putine ore in orasul sufocant.

Autor: Anca Ştefănescu
Înscris de: Anca Ştefănescu
Vizualizări: 6375, Ultima actualizare: Miercuri, 31 Ian 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CINDREL (CIBIN)  
Comentariu
Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Miercuri, 31 Ian 2007, 18:28

Frumos articol. Am retrăit momente de acum 6 ani...
Păcat de ratarea Iezerlor. Cel mare, situat într-o frumoasă căldare glaciară (destul de aproape de vârful Cindrel) este "izvorul" Râului Mare, care împreună cu Râul Mic formează, mai la vale, Cibinul. Are o apă aşa de limpede încât, dacă ai reflexe bune, poţi prinde păstrăvii cu mâna liberă.
Până la Iezerul Mic poţi găsi atâţia bujori de munte cum nu se poate întâmpla să găseşti în altă parte. Poate că povestea de dragoste cuprinsă în legenda Cindrelului se bazează şi pe aceste mari întinderi cu "Sângele Voinicului".
Între Iezere şi nu numai, Platoul Diavolui (cu importante zăcăminte metalifere, inclusiv uraniu), izvor de întâmplări ciudate la fiecare furtună petrecută.
:-P

Fără foto Sorin Bezdedeanu, Joi, 1 Feb 2007, 11:53

Bun venit, jurnalule, bun venit, romanticei autoare. Pare o poveste din alt timp, fara fasoanele la moda acum. Bine ca mai avem puterea de a visa frumos la muntii nostri. Bine ai revenit, Cindrelule, mon amour.

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Joi, 8 Feb 2007, 10:40

Multa sensibilitate, mult bun gust! ADMIRABIL! L -AM CITIT DE MAI MULTE ORI! SI DE FIECARE DAT AM RAMAS UN PIC PE GANDURI! BRAVO !

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii