Jurnale - Moarte pe munte

Moartea pe munte

În 2001, cred, prin iunie, am găsit un tânăr mort pe Albişoara crucii. Tocmai ieşisem dintr-o săritoare, mă uit în sus şi îl văd cu capul în jos îmbrăţişând un bolovan uriaş. Am ocolit bolovanul, avea doar un adidas, pe celălalt îl pierduse. Nu ştiu cum ajunsese acolo, la 2-300 de m diferenţă de nivel sub şaua Crucii.

Prin 1995-6 am găsit pe creasta Vânturariţei locul unde un fulger lovise un grup de turişti: haine, lucruri arse rupte, resturi răvăşite pe zeci de metri. Ştiam că muriseră câţiva cu o vreme în urmă, dar ne-a şocat imaginea.

Şi mai de mult am găsit doi tineri pe piciorul Babelor, în urcuş de la Peştera la Babele. Unul intrase în hipoglicemie şi nu mai putea merge, celălalt nu ştia ce să facă, nu îi venea să îl lase acolo pe prieten, dar nu aveau nici un fel de mâncare la ei. Le-am dat nişte rahat, cred, şi biscuiţi, sau covrigi. Le-au mâncat cu o disperare de moarte.

Dar moartea unui tânăr pe valea Viştei acum două zile m-a impresionat mai mult decât alte accidente montane, pentru că am urcat pe valea asta pe 31 decembrie anul trecut, şi am coborât-o pe întâi. Nu ştiu dacă de atunci o mai urcase cineva. Bănuiesc că tânărul care a murit şi prietena lui sunt primii care au urcat după mine.

În urma turei au ieşit câteva poze frumoase, pe unele le-am postat pe alpinet. Nu am spus nimic însă alături de ele despre problemele acestei văi. Dacă aş fi scris un articol mai devreme despre tură, pe care nu l-am scris din lipsă de timp, poate că cineva care s-a uitat la poze nu s-ar fi lăsat sedus, sau dacă ar fi făcut-o s-ar fi pregătit mai bine...

Chiar dacă pozele de pe alpinet nu au nici o legătură cu cei care au decis să urce vale Viştei zilele trecute, tot cred că merită ridicată această problemă. Există o tendinţă generală a noastră de a arăta doar ce este foarte frumos, fără a menţiona riscurile, problemele, dificultăţile. Uneori greşim pe munte, şi avem mari probleme, dar scăpăm şi nu vorbim despre acestea, ca şi cum nu ar exista. Preferăm să facem publice minunatele fotografii rezultate, sau povestea de succes a turei.

În acest articol povestesc unele dintre problemele mele pe munte. Nu vor fi toate, vor fi aşa cum îmi vin acum în minte.

Voi începe cu două evenimente limită de care am avut parte.

Primul s-a întâmplat în 1987, pe 26 ianuarie, aveam aproape 18 ani. Personalul de Bucureşti a ajuns la 5 şi ceva în Buşteni, la 7 eram la poiana Izvoarelor, pe la 10: 30 la Prepeleac (după o muncă teribilă de tăiat zăpada pe coastele Bucşoiului şi scăpat fără avalanşe), pe la 16 am cedat psihic şi fizic şi mi-am săpat un adăpost sub o cornişă chiar în şaua de după Bucşoiu spre Omu. Între timp avusesem şi o alunecare pe faţa Bucşoiului după ramificarea Brânei Caprelor, pentru că nu aveam colţari, nici beţe, ci doar un piolet împrumutat de la un coleg de liceu (care peste un an a murit în Piatra Craiului în zona la lanţuri); m-am oprit din alunecare lungă pentru că nimerisem pe o porţiune cu pantă mai mică, de vreo zece metri, suficient ca să mă opresc râcâind cu mâinile în zăpadă. Am urcat înapoi şi am continuat urcuşul, am ajuns pe vf Bucşoiului. Poteca de coborâre de pe vârful Bucşoiu era sub o mare cornişă, aşa încât am ţinut feţele din dreapta. După un timp am făcut stânga, tot în coborâre. Dar am luat stânga prea mult, sub linia crestei. Când mi-am dat seama am făcut dreapta din nou, în urcuş. După câteva zeci de metri m-am trezit cu o cornişă de peste un metru deasupra capului. Nu ştiam unde sunt, eram epuizat, nu ştiam ce e după cornişă, am cedat psihic şi am decis că trebuie să dorm. În versantul de zăpadă de 75 de grade am săpat o nişă de 1.5 m lungime şi de adâncime suficientă în care am intrat ghemuit, şi pe care am acoperite cu rucsacul (tip vechi, cu cadru). După un timp viscolul aproape a acoperit ieşirea şi s-a creat un microclimat, eram ud fleaşcă, deşi afară erau -25 C, conform spuselor celor de la Omu a doua zi.  Când simţeam frigul îmi încordam musculatura întregului corp pentru a produce caldura (tehnica asta o folosesc mereu în astfel de situaţii). Toată noaptea m-am rugat prietenei mele, pe care o iubeam, să mă ajute să rezist (pe atunci nu credeam in Dumnezeu, eram un tânăr utecist ateu). Dupa un timp, nu ştiu cât, am avut momente de somn. M-a trezit lumina. Capul îmi intrase mult în peretele de zăpadă, care se topise de la căldura degajată prin glugă. Am împins rucsacul si am ieşit, cu spatele la vale. În cateva zeci de secunde hainele ude s-au făcut carton, sub ele ţineu totuşi cald. Nu simţeam picioarele. Bocancii de vară nu putuseră proteja picioarele, mai ales că spre picioare rucscaul nu închisese nişa pe care o săpasem. Era senin, viscolul trecuse şi era un ger teribil. Am spart cornişa cu pioletul şi am trecut prin ea. Omu era aproape. Dacă aş fi ştiut ieri... Peste o ora eram la cabana meteo, la ora 7 şi ceva. Meteorologul de serviciu şi colegul lui s-au mirat, ce căutam la ora aceea (l-am reîntâlnit anul trecut pe meteorologul de atunci, m-a servit cu caracatiţă la conservă, un bărbat de munte, bărbos, acum are vreo 50 de ani, îmi cer scuze că nu îmi aduc aminte numele lui, nu am memoria numelor). Când le-am spus nu le-a venit să creadă la început. Apoi m-au descălţat, picioarele erau albe, le-au frecat, degeaba. M-au dus într-o cameră caldă unde am adormit imediat. La trezire picioarele erau negre. Veniseră şi nişte salvamontişti de la Babele. Picioarele abia au reîncăput în bocanci. Am mers la Babele, mai cu akia, mai pe jos, durea teribil. La Babele salvamoniştii m-au rugat să semnez că m-au salvat ei (şti, avem plan la salvări, trebuie să raportăm), le-am semnat. Apoi două săptămâni la spitalul din Sinaia, degerături gradul doi spre trei, nu ştiau dacă să îmi taie degetele sau nu. Apoi la Municipal la Bucureşti, au zis să mi le mai lase, să vadă ce se întâmplă. Nu s-au infectat, s-au refăcut oarecum, partea degerată a ieşit ca nişte căpăcele şi sub a crescut carnea. Dreptul a rămas foarte sensibil la frig. După câtiva ani s-a refăcut circulaţia labei piciorului.

Aşadar greşelile majore au fost: singur, fără echipament adecvat, nedormit, zăpadă mare, ger, viscol. Nu aveam mâncare la îndemână (buzunare), iar din rucsac eram prea epuizat să mai scot. Bidonul cu apă îngheţase. Nu aveam sac de dormit. Nu vedeam la mai mult de 10-20 de metri, pentru că era viscol.

Acum aveam o problemă personală cu Bucşoiul, trebuia să îl înving. Mentalitate de adolsecent. Mi-am cumpărat nişte bocanci mari de prin consignaţii, mi-am luat sacul la mine şi un cort, în aprilie acelaşi an urcam din nou, acelaşi traseu, aceeaşi oră de plecare. Vreme mult mai rea, zăpadă şi mai mare, n-am ajus nici măcar la primul stâlp din creasta Bucşoului, dar am bivuacat legat de nişte jnepeni, acum fără probleme, sperând că vremea se va reface a doua zi. Nu s-a făcut vreme bună, aşa că am coborât direct la vale, n-am mers nici la Izvoare, nici la Mălăieşti, ci pe faţa de nord a Bucşoiului prin zăpada mare prinsă de arini; am găsit un canion foarte interesant şi am ieşit din traseu cu un rapel peste o săritoare cu cascadă înainte a ajunge aproape de drumul forestier de jos. Revin mereu cu plăcere pe Bucşoiu de atunci şi sper să revăd cândva canionul ascuns.

Al doilea eveniment major a avut loc în 7 aprilie 2002. Am pierdut primul tren spre Busteni, asa ca am ajuns la refugiul Coştila abia la 12. Era ceaţă, fulguia foarte uşor. Cu o saptamana in urma era zapada doar pe fir, vazusem de jos, fusese o primavara calda. Asa ca am inceput urcusul, desi doi baieti de la refugiu imi spusesera ca, dupa ei, nu e bine. De cu o săptămână în urmă ninsese totuşi, nu prea mult, dar destul. La un moment dat, putin inainte de ramificatia valcelului ce se tine sub peretele Costilei, zapada pe vale era foarte adanca, panta foarte mare, nu mai era de urcat pe fir. Am prins un valcel la stanga, ma simteam in forma, si, dupa ceva lupta cu suvoaie de zapada fina care veneau din cand in cand de sus si un pic de ramanaj, am iesit pe un fel de fata de iarba, care l-a dreapta m-a scos la intrarea in firul de la baza palniei finale a Costilei. Aveam de optat: tin valea sau o iau tot pe valcele la stanga spre creasta vaii Albe.  Mi s-a parut prea stancos la stanga, zapada era intrerupta de portiuni lungi cu stanca. Am intrat pe vale, pe langa pintenul cu jnepeni. Am urcat cam 100 de metri si am auzit un fssss, o forta puternica si silentioasa m-a dizlocat ca pe o musca si m-a luat la tavaleala la vale. Auzeam propriul corp cum face un zgomot surd la impactul cu obstacole, cum se aude cutia toracica a unui caine lovit de o masina, daca vi s-a intamplat. Dupa o perioada de rostogolori m-am stabilizat cu fata in jos si capul inainte, curgeam cu zapada, nu mai ma loveam de nimic. Dar zapada incepuse sa se taseseze, respiram tot mai greu. La un moment dat mi-am spus "cred ca s-a terminat", si mi-am cerut iertare copilului meu, cu gandul ca nu se mai poate intampla nimic. Dar avalansa, aveam sa imi dau seama ulterior, ajunsese in locul unde valea face o curba la dreapta, chiar inainte de refugiu. Locul meu in suvoi a fost in asa fel incat nu m-am izbit cu capul de peretele de stanca, ci doar am fost proiectat in afara firului vaii de forta centrifuga, razant cu perete (atunci cred ca s-a rupt mana stanga). Dupa cateva rostogoliri m-am trezit pe un pat de jnepeni  foarte inclinat, cu fata la vale, la cam 6 metri deasupra firului. Avalansa trecuse la vale. Am scuipat zapada din gura si m-am inspectat. Plasticul drept era rasucit cu varful la spate. L-am pus cu mana la loc. Cativa colti de la coltar erau rupti de la impactul cu stanca. Am incercat sa ies in vale pe brana de jnepeni, dar nu am reusit. Aveam un singur picior de sprijin si mi-am dat seama ca un os de la mana stanga e rupt, la tractiune incepuse sa doara. A trebuit să mă arunc in vale, având grija sa controlez poziţia corpului astfel incat sa pic paralel cu suprafaţa zăpezii, ca sa nu ma rostogolesc. A mers. Apoi am inceput sa ma tarasc la vale cu piciorul drept in sus, franand cu cotul (pioletul il pierdusem). Imi era foarte frig, desi stiam ca nu e frig. Am strigat ajutor, desi mi se parea absurd, nu avea cine sa mai fie la refugiu, era duminica dupa-amiaza, dar am zis ca trebuie să incerc orice sansa. Baietii pe care îi întâlnisem la pranz (stiu despre ei doar ca sunt din Brasov) tocmai plecasera, dar au auzit avalansa trecand si s-au intors cu gandul ca, cine stie poate m-a prins (după cum mi-au spus mai târziu) Aşa făcând, m-au auzit. I-am vazut cum sar in vale si alearga spre mine. Le-am strigat sa stea acolo, ca pot cobora pana la ei. Unul m-a tras spre refugiu (nu aş fi reusit traversarea singur, şi chiar dacă aş fi ajuns acolo, cine venea luni? Nu aveam mobil). Tot el mi-a tinut mana stanga la pieptul lui, sa o dezghete (pierdusem manusa). Celalalt a fugit la Busteni si adus salvamontul. Baietii de la salvamont m-au dus cu akia, aveau şi un reporter cu ei căruia i-am povestit ce şi cum. Jos în traseul marcat, aproape de Buşteni, a apărut şi o pipiţă de la o antenă locală, căreia nu am avut chef să îi mai repet poveste (de fapt si obosisem). Am stat la spitalul ortopedic din Azuga patru luni, din care una imobilizat la pat cu ambele picioare în gipsuri mari (a fost şi piciorul stâng rupt, la un os din laba piciorului). Operaţii, fiare, şuruburi. La piciorul drept glezna a rămas semi-imobilizată, de vreo şase luni şi-a mai dat drumul.

Simţeam că trebuie să revin pe munte, dar nu credeam că voi mai reuşi ture mai grele decât plaiuri gen Godeanu-Cerna. Când am urcat prima sută de meri diferenţă de nivel pe un deal de lângă Pucioasa (Măgura) am plâns de bucurie. Prima tură de revenire a fost in ianuarie 2003. Buşteni - Pichetul roşu - Poiana izvoarelor - Buşteni, tură de pensionari. Apoi Sinaia - Azuga peste Baiului. Apoi Valea albă la colţari. Apoi Turnurile Podragului. În mai 2004, sau cam pe acolo, am urcat din noua valea Coştilei, pentru moral. Valea Coştilei nu mi-a rămas simpatică, pentru că este doar o probă de efort şi e foarte expusă, chiar când nu e pericol de avalanşă. E un tobogan teribil. O prefer mai degrabă vara, deşi nu se compară ca tură, cu Gălbinele-Hornul Coamei, care e la doi paşi, sau cu Albişoara Crucii ori Râpa Zăpezii (când le prinzi uscate, toamna).

Probleme de genul celor de mai sus au existat în numeroase alte ture, la dimensiuni mai mici.

ˇ        M-am invârtit în cerc pe viscol în Bucegi (nu găseam intrarea în valea Albă) şi Parâng (între Cârja şi Parângul mic), şi am rezolvat problema doar cu busola în palmă şi cu multă atenţie. Altă dată n-aveam busolă, ca în Giumalău, dar s-a luminat exact când trebuia ca să vedem marea cruce care era pe vârf în 1994 şi pe unde să o luam la vale cât mai repede spre Vatra Dornei pe un ger de -25 de grade. Nu facusem vara traseul. Daca nu iesea soarele? Anul trecut în Baiului, pe o ceaţă şi ninsoare cu vizibilitatea la 5 m, venind de la Sinaia, am încercat de n ori să prind "creasta" către ultimul vârf important înainte de Azuga, creastă care de fapt e un plai lat de o sută de metri. Făcusem traseul de 4-5 ori înainte, ca plimbare de iarnă, când e soare oferă privelişti superbe. Nu am reuşit să găsesc trecerea, pe direcţia nord indicată de busolă zăpada era mare, panta substanţială şi nu aveam chef de avalanşe, se făcuse seară aşa încât am coborât spre est la limita pădurii unde am dormit sub un brad sprijnit în nişte arini ca să nu mă duc la vale (cu sac, folie, primus). A doua zi vremea era la fel, urmele nu se mai vedeau, dar am ţinut linia de cea mai mare pantă şi am ajuns înapoi. Tot nu am găsit "creasta". Sătul, am luat pe busolă sud, înapoi, şi din prima şa am pus vest, spre valea Prahovei, ieşind până la urmă în Poiana Ţapului. Când am revenit ulterior am văzut că intrasem puţin pe un picior spre est, către Doftanei, deoarece "vârful" e puţin ieşit din creastă spre este, şi fireşte că aveam o pantă mare spre nord, unde acum era o mare vale. Intrarea către nord pe "creastă" era înainte de "vârf", câteva zeci de metri mai la vest...

ˇ        Am intrat fără colţari în iunie pe creasta văii Albe şi am găsit hornul stâncos de lângă Vulturilor prin cu gheaţă, şi am spart-o cu greu cu băţul de schi din poziţii penibile.

ˇ        Am intrat fără colţari pe traseul spre Mălăieşti în mai şi a trebuit să sparg trepte în gheaţă la traversarea văilor de la Prepeleac spre creasta Bucşoiului, sub şuvoaie de zăpadă venind de sus. Porţiuni de zeci de metri mi-au luat oră.

ˇ        Am intrat fără colţari pe creasta Albotei de 1 iunie şi a trebuit să ne retragem de la custura Prelucilor, pentru că era zăpadă mare, în vale, cu vreo două rapeluri şi părţi expuse.

ˇ        Am zis să o scurtez de la ieşirea din Hornul lui Gelepeanu către valea albă, fără să mai intru în platou, şi m-am chinuit în Iadul văii albe pe feţe şi vâlcele expuse ajungând în firul albei după mult mai mult timp decât dacă nu o "scurtam".

ˇ        Am coborat (în liceu...) cu cizme de cauciuc pe valea Cerbului în noiembrie (venisem de la peştera Rătei pe valea Ialomiţei şi aveam bocancii fleaşcă, am zis să fiu uscat la picioare), şi am alunecat, fireşte, la traversul din partea superioară, înşirându-mă cu toate lucrurile din rucsac pe câteva sute de metri (le-am cules urcând înapoi, dar nu chiar pe toate...).

ˇ        Am plecat fără frontală pe Albişoara crucii şi pentru că am ajuns prea devreme la cruce am zis să nu mergem la telecabină şi să mai facem ceva. Am coborât pe vâlcelul mortului mai greu decât ne aşteptam, pentru că la coborâre e mai greu, şi apoi am ieşit pe brâna portiţa în valea jepilor, dar deja se făcuse noapte. Am făcut la flash-uri de brichetă valea jepilor, iar pe ultima parte de potecă expusă am mers mai mult în patru labe, doar la lumina scânteilor, pentru că gazul se terminase. La 22: 30 eram în Buşteni

ˇ        Şi multe altele, dintre care îmi vine în minte acum galeria principală - tunel a peşterii Topolniţa cu Gogo şi Bogdan Cândea. Planul era să prindem o galerie la dreapta ca să intrăm în etajele superioare. Nu am reuşit, am mers vreo 600 de m dus întors în 10 ore într-o primăvară, poate 1986, cu apa Topolniţei ba până la piept, ba căţăraţi în traversee pe pereţi, având frontale artizanale doar cu lanternă, pe căşti de municitori de şantier, cu loc de baterii făcut dintr-o savonieră prinsă de cască cu şuruburi....; dar ce minunat a fost altă dată toamna singur în Topolniţa trecând prin sifoanele uscate ale unei galerii impresionante, parcă Murgoci, din partea activă, neînchisă, când am intrat prin Sohodol şi am ieşit prin Gura Prosăcului; numai că la un moment dat mi s-a stricat frontala şi nu am reuşi să o repar, rămăsesem doar cu o lanternă de mână, care nu s-a mai stricat...)

In zona Viştei am urcat de revelioanele 2001 şi 2007, când era zăpadă mică, şi în 2002, când era zăpadă mare.

În 2002 am încercat creasta viştei, dar zăpada mare m-a epuizat. Înainte de ieşirea din pădure, pe la ora 17, ştiam că abia acum începe greul şi că nu se poate urca direct în creastă din cauza spintecăturii viştei, aşa că am decis să cobor în vale pe versant şi să renunţ la a face bivuac. O dată ajuns în vale la fiecare vâlcel traversat se vedea urmă de avalanşă proaspătăt. Orice dorinţă de a urca pe vale, care mă tot îmbia din refuzul orgolios de a recunoaşte eşecul, m-a părăsit. Am mers cât am putut de repede ca să ajung în forestier, auzisem de avalanşe în Făgăraş care prinseseră oameni şi în pădure. Pe la 22 eram la un canton părăsit, chiar înainte ca drumul să treacă pe malul stang, foarte fericit, deşi ratasem tura şi aveam rucsacul plin cu provizii. Dar nu ratasem viaţa.

Cu un an în urmă, în 2001, fusese însă superb. Am ajuns la Ucea la 2 noaptea, m-a dus cineva cu maşin la Victoria, iar la 4 eram în cătunul Viştişoara. Am dormit pe o prispă până la 7 şi am pornit la drum. Poteca până la golul alpin nu a ridicat nici o problemă, dar de acolo era zăpadă măricică. Însă soare. Am tăiat ce am tăiat potecă, până ce am vazut nişte urme apărute ca din senin. O trupă bivuacase în căldare şi am mers pe urmele lor. Dar mi s-a părut că se duc prea în dreapta (deşi nu făcusem valea vara), aşa că de la un moment dat m-am tras mai spre stânga, pe zăpadă bună de colţari, pe lânga Hârtopul Ursului. Am prins înălţime rapid, dar în curând mi-am dat seama că traseul lor era cel bun, nu al meu, îi vedeam în dreapta mai jos de mine ca nişte furnicuţe harnice, legaţi în coardă. Mi-a părut rău să pierd înălţimea câştigată ducându-mă spre ei. Aşa că m-am uita în jur. Ştiam că muchia H. U. e 5 A, dar Beleaua şi colegii în "Drumuri spre creste" scriau că partea superioară e doar 2A. Oare nu se putea ajunge acolo şi altfel? Am început să urc o pâlnie de zăpadă care s-a terminat la un perete. În dreapta era un horn drăguţ, cu condiţia să se poată continua după el. Nu ştiam cum va fi, de coborât de sus nu se mai putea, coardă nu aveam, dar am zis hai, intuiţia mi-a zis că se poate. Am urcat 10 m pe horn şi am ieşit într-o muchiuţă fără posbilitatea de continuare în sus, am făcut un mic traverseu dreapta şi am ajuns într-o muchiuţă mai prelungă, pe care am puteam să urc. Dar era aşa de tare zăpada şi panta aşa de mare că nu puteam folosi decât vârfurile colţarilor, ciocul pioletului abia intra. După 20-30 de m eram terminat la picioare, trebuia să fac o pauză, dar unde? Cu greu am găsit o bucăţică unde în echilibristică şi fără nici o asigurare am dat jos rucsacul şi m-am alimentat. Apoi am forţat încă vreo 20 de m şi am dat de un traverseu cu zăpadă mai groasă care spre norocul meu m-a scos la baza unei feţe enorme de inclinatie 40-50 de grade care se termina chiar sus, în muchia hartopului. De aici n-a fost decât o problemă de efort si atentie, cu mers din piatra in piatra de teama vreunei ruperi de zapada. Sus a fost un pic de căţărare pe muchia de stâncă, cu tras rucsacul în cordelină, vreo două trei vârfuleţe (cu prăpăstii verticale la stânga, pentru senzatii tari). La 17 eram pe vârf, sub mine refugiul viştea, soarele strălucea spre apus. Băieţii din căldare nu ajunseseră. Am stat ce am stat la refugiu şi m-am dus după ei. Am coborât niţel de la indicator şi am strigat, mi-a răspuns unul de la vreo 100 de m sub mine, cel mai avansat, că nu e nici o problemă, vor ieşi. Erau, cred, salvamontişti la antrenament, au preferat să doarmă la cort, le-am văzut cortul a doua zi când urcam piciorul Viştei, unul care tocmai ieşise mi-a făcut cu mâna. Seara am ajuns la cabana Turnu, cu ceva dificultăţi pe creastă la Ucişoara şi emoţii la coborârea directă din şaua Podragu.

Tura de revelionul acesta iarasi a fost reusită, dar nu fără emoţii, deşi mai uşoară ca în 2001. Am ţinut traseul, fără şmecherii pe feţele expuse ale hartopului. Până la partea finală, cu panta mare, nu au fost probleme, efort pur şi simplu, parcă nu se mai termina (deşi am pornit mai de sus, de la cabana părăsită unde dormisem în 2002). Ruptura de pantă finală însă mi-a ridicat probleme, pentru că nu era zăpadă mare, şi câtă era - era tare. Eu unul nu pot să urc la cramponaj 2-300 de m diferenţă de nivel, cât estimez că are, după ce am mai urcat 1300, zic, în aceeaşi zi. Aşa că după ce m-am ţinut de un vâlceluş ceva mai în dreapta decât traseul de vară, vâlceluş care avea un pic de zăpadă, până la genunchi, dar apoi devenea gheaţă, am intrat pe o zonă cu stâncuţe. Mai urcam una, speram să mă pot odihni deasupra, dar nici vorbă, era o pantă cu gheaţă. Am ajuns la una cam de doi metri. Nu mureai dacă picai, dar te duceai câteva sute de metri pe tobogan, îl vedeai printre picioare. Mi-am scos din minte perspectiva asta şi am forţat cu colţarii pe stâncă, vegetaţie, ce era pe acolo, am prins şi o priză de mână şi am ajuns sus unde am răcnit ca un luptător de arte marţiale, pentru detensionare. Ce e uşor fără rucsac, cu 15 kg nu e la fel. Fusese punctul critic, mai sus era tot aşa, dar cu stanci mai micuţe. Imi ieşise morcovul. Am spart un loc de pus rucsacul cu pioletul şi mi-am oferit un ceai cald din termos. După încă ceva timp eram sub peretele crestei şi căutam ieşirea, dar deja incepea să se facă întuneric. Aveam frontală, nici o problemă, dar a venit ceaţa şi începuse un fel de viscolaş, mai mult spulberare decât ninsoare, însă cu acelaşi rezultat: nu vedeai mare lucru. Am prins un horn care s-a dovedit ulterior a nu fi cel standard de ieşire, pentru că nu era nici un indicator în creastă. Acum trebuia să găsesc refugiul. Ştiam că e un pic la stânga, spre est. Am mers ce-am mers prin noaptea albă, nimic. Mai merg iar, simt că începe un urcuş, nu vedeam cât de mare. Hopa, înseamnă că am trecut de el, o fi vârful pe care ieşisem în 2001 de pe hârtop. Mă întorc înapoi şi o iau în sens invers, merg ce merg şi dau de indicator ! Începea să semene cu filmele cu proşti. Deci înseamnă că tot în prima direcţie era refugiul, mi-am zis, deja mi se făcuse somn, mă gândeam dacă e cazul să fac revelionul în sac şi folie, parcă nu mă tenta. Mă întorc iar la prima încercare, ajung la urcuşul abandonat şi încep să urc. După câţiva metri urcuşul se termină şi se conturează o creastă cu prăpastie în stânga. Era bine, e abruptul tipic portiţei Viştei. Ţin cornişa la 2 m de mine ca reper şi continui. După încă puţin simt că se face un platou în dreapta, începe să miroasă a refugiu, dar vedeam la 7-8 metri, nu mai mult.  Deodată văd un stâlp în dreapta. Mă duc spre el câţiva metri, apoi fac iar stânga, cam paralel cu cornişa zic, cu paşi rari şi atenţi în beznă. Mă rog la Cel de Sus şi mi se tot pare că văd un zid, dar mereu se dovedeşte o iluzie. În fine, apare refugiul. A doua zi, după vizita pe Moldoveanu am ales să cobor exact pe traseul de vară, cu gândul că panta e mai mică, deci e mai uşor. Nici vorbă. Zăpadă supertare, pioletul abia intra, a trebuit să cobor cu spatele la vale de m-am plictisit până am ajuns în căldare.

Este valea Viştei uşoară iarna? Pentru alpinişti e o banalitate, pe vreme favorabilă, o simplă cale de acces. Dar pentru turişti, fie ei şi experimentaţi, cum îmi place să cred că sunt, nu. Sub nici o formă. E un traseu cu riscuri, localizate după un urcuş epuizant, deci cum e mai rău.

Nu am vrut să fac un pomelnic cu prostiile pe care le-am făcut pe munte, sau cu situaţiile dificile care pot apărea, în mod mai mult sau mai puţin neprevăzut. Ce am vrut să arăt este că muntele nu este doar frumuseţe, bucurie, ci este şi pericol. Un pericol uneori mortal, oricât de prudent ai fi, şi cu atât mai mare dacă eşti imprudent. Ce-i drept, şansele de a o păţi scad pe măsură ce capeţi experienţă, cu condiţia să nu devi îngâmfat, ci modest în faţa muntelui, sa inveti sa te evaluezi corect la momentul turei şi sa evaluezi corect dificultatea muntelui la acelaşi moment. Dar când treci de pericole, frumuseţea pe care o găseşti este cu atât mai magnifică.

Dumnezeu să îl odihnească pe acel tânăr, iar pe noi, ceilalţi pasionaţi de munte, să ne ajute să putem face ca victimele muntelui să fie cât mai puţine. Să aprindem câte o lumânare pentru cei căzuţi pe munte şi pentru cei care vor reveni, totuşi, mereu la el.