Jurnale - 23-25 februarie :: Ceahlaul inghetat

23 februarie:: Izvorul Muntelui (797 m) - Curmatura Lutul Rosu (1024 m) - sub Detunate - Cabana Dochia (1750 m)

    Televiziunile anuntau de cateva zile ca vine urgia. Cam atata puteau ei sa inteleaga din codul galben dat de ANM pentru partea de est a tarii. Peste toate, ma cam ingrijorau cantitatile mari de precipitatii anuntate (unele reprezentau cam toata “cota” pe luna februarie, pe zona respective). Asta se putea traduce prin ninsori abundente.
    Cu toate astea ne-am urnit din Brasov. Nu puteam rata week-end-ul acesta, si singurul semn ca ar putea fi ceva frumos, erau cele cateva raze de soare prevazute pentru sambata. Mai aveam eu o speranta … dar tine de fler, si nu o zic …
     Paseam dintr-o lume in alta … acolo unde vremea a rasturnat normalitatea. Daca esti obisnuit ca depresiunea Ciucului este cea mai friguroasa din tara, in aceste zile s-a dat totul peste cap. Carpatii orientali era un baraj de protectie al Transilvaniei in fata gerului ce se instapanea pe Moldova. Si am simtit asta, trecand prin pasul Pangarati (1265 m), la -10şC, si vazand ca desi tot coboram spre mica depresiune de la Bicaz (525 m), temperatura nu mai creste.
    Suntem la Izvorul Muntelui. M-am dat jos din masina, si m-a lovit frigul in fata. Uhh, trebuia sa trag niste colanti (de fapt izmene subtiri) pe sub suprapantaloni, asa ca pentru cateva minute am defilat in pielea goala, la frigul ala, prin fata cabanei, incercand sa scap de potentialul factor de frig. Ne echipam de drum, toti patru (Alina, Cristina si Garcea), si ne pregatim de intuneric. De aici pornesc si GPS-ul, pentru a marca traseul ce urmeaza sa-l facem. Altitudinea o calibrez dupa cea a cabanei, trecuta pe harta Dimap (797 m), pentru a fi sigur ca pana sus imi va indica corect... vremea se mentine  (in sensul ca cerul este acoperit, si ninge continuu, chiar daca e doar o ninsoare usoara), asa ca nu voi avea probleme de variatie a presiunii atmosferice (si implicit a altitudinii afisate).
   Intram in padure, pe dupa cantonul din apropierea cabanei. La lumina frontalelor ghicim primele marcaje de pe molizi. Nu o sa fie prea mare chinuiala pe poteca, caci clujenii nostri au lasat destule urme, inaintea noastra. Doar le gasisem masinile in parcarea de la cabana. N-a prea nins azi, asa ca urmele s-or pastra sigur pana sus. De-alungul unei vaioage, urcam inspre soseaua alpina ce inconjoara in bucle Ceahlaul, spre Durau. Anul trecut urcasem pe un versant mai abrubt, pana in drumul carosabil, neintalnind nicicand poteca. Acum, dupa ce iesim sus, vedem ca marcajul intra mai departe in padure, in continuarea vaioagei. Buna idee, cu marcajele reflectorizante, puse pe copaci, care imediat se lumineaza in bataia frontalelor. Acum... sincer sa fiu, nu am studiat cum sunt prinse pe copaci, dar e cam in afara legii sa folosesti cuie pentru a le atarna de arbori... si cam neecologic (urma aia de la cui face mult rau copacului, in timp...). Am mai vazut in Retezat, intre Pietrele si Gentiana, iar intr-o noapte de iarna, acum vreo zece ani, tare fain am coborat la lumina lunii, fara vreo lanterna, cu placutele lucind in noapte...
    La lumina lanternelor stralucesc si miile de stelute ce coboara din norii grosi. E o stare atat de prietenoasa... de placuta... A alungat tot raul noptii (raul ala pe care-l visam noi ca exista, atunci cand eram copii, si ne gandeam ca bau-bau vine doar noaptea). Pe aci nu are ce bau-bau sa ne iasa in cale, ca si ursu` chiar de nu hiberneaza, sforaie destul de mult noaptea. In timp util ajungem la indicatorul potecii spre Dochia. Suntem undeva, intr-un luminis cu bancute, mese, care pare a se numi „La Arsuri”. Altitudinea masurata este 1024 m, si parca nu mai pare asa mult pana sus... cand te gandesti ca au ramas doar 700 metri. Un mic popas ne mai aduna de pe carare, si incepem sa ne gandim ca nu e chiar atat de frig. Fetele, plecate mai infofolite, incep sa dea jos cate o haina... deh. Sa nu fie prea lung drumul ca cine stie unde se ajunge. Nu am iesit chiar in drumul carosabil, asa cum as fi banuit ca trebuie sa se intample, dar consultand harta am vazut si de ce...
    Intram pe poteca de Dochia si incepem sa urcam tot mai mult. Zapada este mica (doar cei 15 cm ninsi in ziua ce a trecut), si nu da semne ca sub ea ar mai fi alt strat; doar pamantul inghetat. Curbele de nivel incep sa se apropie intre ele, semn ca panta se accentueaza. Deh, asta e in general morfometria interfluviilor  (suntem pe o creasta, intre Jgheabul Izvoarelor si valea Izvorul Muntelui; Culmea Rachitis), panta puternica la poalele lor si mai lina spre zona superioara (exista exceptii, binenteles). Iar calculele se potrivesc cu cele din teren. Pana spre 1400 metri urcam accentuat, pe o poteca cu multe serpentine, cu balustrade de sprijin (acum o parea banale, dar sa vezi ce de folos sunt primavara, cand pe poteca ramane numai gheata si radacini de copaci, care abia asteapta sa dai cu fundul de pamant).
    Degeaba incerc sa iau legatura cu clujenii. N-are nici unul din ei semnal. Orange-ul nu e prea bine reprezentat prin Ceahlau. Vorbesc in schimb cu Flueraru, si aflu ca el, cu Tibi, Sigrid si Iuliana au ajuns la Izvorul Muntelui si incep sa urce. Este cam o ora intre noi... Las` ca ne-om vedea la cabana.
    Cum am calculat, pe la 1400 incepem sa ne tragem sufletul, pe o zona mai putin inclinata, unde trecem pe langa Polita cu Crini (la placa indicatoare a rezervatiei, altimetrul afiseaza 1450 metri). Zapada incepe se se ingroase, si sub stratul proaspat apare gheatza stratului vechi. Nu dureaza mult pana sa ajung si eu sa ma intind pe burta, cu rucsacul in cap, fara voie... si fara sa fiu vazut de careva (hihi). Asta este cel mai dificil... sa ghicesti sub stratul proaspat, pe unde este gheata si pe unde nu. Prindem o curba de nivel, pe care ne mai odihnim spatele, ocolind Piatra cu Apa. Stelutele de zapada tot sclipesc in luminile lanternelor, iar din cand in cand vedem lumina de sus de pe Toaca. Initial am crezut ca s-o fi inseninat si se vede Venusul prin padure... dar era prea puternica lumina, si prea galbena. Orientarea ei pe cer ma facea sa fiu convins ca e Toaca (eram si in zona de culme, deasupra la Jgheabul cu Hotar, dincolo de care se ridica muntele de piatra).
    Cateva serpentine mai puternice, asigurate si ele cu balustrade, ne scot intr-un luminis, unde directia dominanta a potecii se schimba. Deasupra noastra se ridica, in ninsoare, niste siluete impresionante. Suntem sub Detunate, la o altitudine de 1640 metri. Mult a fost... putin a ramas. Mi-aduceam aminte ce aproape se vad ele de la cabana Dochia. Ma opresc putin, sprijinit in bete, pentru a le admira, asa cum sunt ele tacute, in intuneric. Este ceva ce pare un pic sinistru, dar in acelasi timp nu ma sperie si nu ma respinge... tot stau si ma uit. Cand ma ajunge din urma si Cristina, ma urnesc din loc si continui ascensiunea. O curba de nivel mai lunga tot amana iesirea in golul alpin. Nu mai e mult, oricum. Altitudinea spune totul... Intr-un final, molizii lasa loc jnepenilor amestecati cu arbori pitici. Suntem la limita padurii, si printre molizi pot sa vad lumina de la cabana. Ehh... au ramas de jur imprejur beculetele de la revelion. Asta da intampinare. Urcand spre nord, o panta mai accentuata, iesim dintre ultimii molizi sub culme, in golul alpin de la gura Jgheabului Cabanei. Pare atata lumina afara, din cauza becurilor cabanei, incat sting frontala, cu gandul sa merg asa pana sus. Se vad bine urmele in zapada... N-am facut prea bine, ca trecand prin firul jgheabului de-a coasta, am intrat in zona de umbra, unde n-am mai vazut urmele din zapada. Mi-a fost de ajuns sa pun in pas alaturi, sa simt ca o iau la vale. Reusesc sa ma echilibrez cu un genunchi, aprind frontala, si studiez problema. Mult n-ar fi sa ma duc pana in jnepenii din fundul vaii, dar mai mare e socoteala sa urc la loc bucata, asa ca mai bine sa fiu atent (mai ales ca pioletul e legat pe rucsac, ca n-aveam sa merg cu el in mana toata padurea).
     In fata cabanei, un catzel da din coada. Saracul, n-o fi ingheta in gerul de afara. El e vesel ca a intalnit pe cineva, eu sunt vesel ca ma asteapta cineva. Usa de la cabana este incuiata (este ora zece noaptea), dar inauntru se aud cateva voci. Vine pana la urma ajutorul de cabanier si-mi deschide. Salut pe cei patru turisti, ce mai zabovesc in sala de mese si ma trantesc, obosit, la o masa, incepand sa dau jos din haine. Am ajuns... e cald... e bine. Beau o bere si ma culc...
    Dupa vreo zece minute, ajung si Garcea cu Alina, asa ca fiind echipa completa, ne cautam clujenii prin camera cea mare. Cam obositi si ei, si fara chef de viata. Si vremea de afara accentueaza asta. La inca o ora distanta, tropaiturile din spatele cabanei dau semn ca au ajuns si ultimii colegi, cei din Bucuresti. Le deschid in spate... ne salutam cu totii prin camera, dupa care caldura ne trimite in linistea viselor... si a concertului de sforaituri [...]