Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio București


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Iarna in Cozia

Bookmark and Share

Iarna in Cozia

Suntem trecatori. Dar stim, in trecerea noastra, sa sapam urme adanci in sufletele celor pe care ii intalnim.

Imi este dor de munte. De prin noiembrie n-am mai fost la munte decat pentru ski. Cu bagajul gata facut, adorm nerabdator, asteptand clipa plecarii. Visuri de neamintit imi chinuie somnul agitat si nu reusesc deloc sa ma odihnesc.

Ma trezeste brutal din lumea somnului meu bubuitul duios al mamei mele  care, la ora 4 dimineata, a gasit momentul prielnic sa spele gresia de pe hol si in toiul zelului izbea cu nadejde cu mopul in usa camerei mele...

Oricum la ora 4: 30 trebuie sa ma intalnesc in gara cu Alin. Daca nu ar fi fost bagajul facut, as fi putut spune ca sunt in intarziere. Fac ce fac si, ca de obicei, ajung in gara cu intarziere si foarte obosit. Ca de obicei, Alin este si el rupt de oboseala, nu a dormit deloc. E o noapte neagra, rece, iar cerul acoperit de nori intunecati ascunde luna de privirile noastre. Trenul personal ne asteapta neluminat si neincalzit. Daca dupa ce adormim, lumina se aprinde incat trebuie sa ne acoperim ochii sa putem dormi, caldura nu vine (probabil ca mergem mai repede ca ea) incat suntem nevoiti sa punem pe noi toate hainele din dotare.

Cateva ore de somn insa ne-au mai pus pe picioare, asa ca in halta Pausa coboram plini de viata, cascand fara oprire. Aici echipa se intregeste. In total suntem 5 temerari (Eu, Alin, Cristina, Laura si Ramona). Il sunam pe Cabanier sa-i spunem ca venim, sa gasim camera calda. Si pornim pe drumul forestier spre Manastirea Stanisoara. Ca de obicei pornesc imbracat necorespunzator pentru drum (adica prea gros) si sunt nevoit sa imi refac de doua ori garderoba pe drum. Simt aerul rece si curat aerisindu-mi plamanii si simt ca ma dor plamanii imbaxiti de noxele orasului. In departare vad stralucirea muntelui inghetat. Niciodata de pe acest drum forestier nu am vazut mai clar muntele Cozia, desi este a cincia oara cand urc pe acest munte. Stancile si Coltii Foarfecii sunt pudrate cu zapada.

Vesnicul Patrocle ne asteapta aproape in acelasi loc, pentru a ne insoti pe drumul pana la cabana. Hotaram sa pranzim inainte de a ajunge in poiana manastirii, deoarece acolo bate de obicei un vant rece si riscam sa ne patrunda frigul in oase. In jur nu e deloc zapada, doar ici si colo un praf fin, de parca ar fi bruma. Cu alimentarea facuta, pornim la drum si trecem fara popas pe langa manastire. Abia de aici incepe urcusul pe munte. Parasim drumul si ne afundam in padurea care nu ne mai paraseste decat cu cateva clipe inainte de cabana, unde o sa ne lase singuri in fata celui mai crancen viscol prins pe munte, pe care de aici, de la poale nu-l putem banui.

Urcusul incepe sa fie mai anevoios, iar noi evocam zambind amintiri ce ne leaga aproape pe toti de acest traseu, facut nu demult tot impreuna si inaintam intr-un ritm mult incetinit.

Crengile copacilor canta usor in adierea vantului. Razele iluzorii ale soarelui ce mai evadeaza cateodata printre nori, ne amagesc cu amintirea primaverii. Insa, treptat, atmosefra se intuneca, devine apasatoare, vantul se opreste si, in aceasta tacere de gheata, copacii pornesc dintr-o data sa fosneasca, iar roiuri de fulgi jucausi incep sa danseze in jurul nostru. Fosnetul care rascolise amorteala copacilor desfrunziti fusese produs de fulgii de zapada ce s-au hotarat sa cada.

Cat de frumos este totul! Cata pace, cata veselie... Fulgii isi continua fasaitul lor in curgerea lor abundenta si se depun in strat zdravan, in special pe hainele si pe rucsacii nostri. Avem toti fetzele imbujorate, insa ne e cald, datorita efortului. Ascensiunea e grea, scoate sufletul din noi. Un copac prabusit peste poteca ne impiedica inaintarea cu al lui paienjenis de ramuri si pana sa trec de el, imi scapa in gand si in afara, cateva expresii nu tocmai ortodoxe. Corpul cere din ce in ce mai des clipe de odihna. Si cu cat ii oferim mai multe, cu atat mai multe pauze vrea. Se pare ca organismul ne functioneaza dupa regula "pauzele lungi si dese, cheia marior succese". E limpede limpede ca lumina zilei intr-o dimineata racoroasa de primavara ca in astfel de clipe intre trup si constiinta nu mai exista pic de comunicare... caci stim ca la ce ne asteapta sus, daca ne prinde noaptea cu doua frontale amarate este aproape imposibila o inaintare in conditii de siguranta si maxima eficienta si totusi ne lipseste motivatia sau putinta de a ne grabi. Deocamdata nu se implinise inca ora 14. Intr-un moment de respiro, o intreb pe Cristina unde ii sunt manusile, pe care le vazusem mai pe la inceputul ascensiunii legate de rucsacul ei si astfel realizam ca i-au cazut undeva pe drum. Decid sa ma intorc dupa ele (nu din marinimie, ci pt ca erau ale mele). O indemn sa isi continue drumul si eventual sa ma astepte cu totii la primul punct belvedere. Imi las rucsacul jos, il acopar cu o husa sa-l protejeze de zapada si pornesc inapoi. Zapada continua sa curga. Fara rucsac, simt ca zbor. Teoretic trebuie sa-mi fie usor rucsacul, doar este umplut pt 36 de ore si pt ca poposim la cabana nu sunt necesare sac de dormit si altele, pe care nu le-am mai luat. Ma mir totusi ca ma simt de doua ori mai usor fara rucsac. Mirarea de a ramane mereu in urma si de a fi mai istovit aproape decat toti, imi va fi elucidata la cabana, unde "cantarind" celalat "cel mai greu rucsac" din grup, voi descopari ca al meu are o greutate aproape dubla...

Cobor intr-un suflet in cautarea manusilor si nu le descoper decat atunci cand imi pierd orice speranta sa le mai gasesc si tocmai ma pregateam sa ma intorc. La intoarcere, observ ce departe am ajuns si ca tot drumul strabatut la vale si zburdand pana aici, acum trebuie sa-l urc. Tot intr-un suflet urc, insa asud in asa hal de parca as fi cazut intr-un rau. Asa ca atunci cand in fata mea se prolifereaza un urcus mult mai sustinut, incunutat aproape de baza de sus cu a treia trecere printre crengile acelui copac prabusit, decid sa ma odihnesc putin. Respir atat de tare, incat nu imi mai aud gandurile. Aerul rece si puternic ozonat ma ameteste. Imi descopar capul, din care iasa aburi si ma las mangaiat de atingerea racoroasa a fulgilor de nea. Cand frigul incepe sa ma patrunda, pornesc la drum cu pasi masurati, dar tot grabiti. Pe la jumatatea urcusului imi pierd iar suflul. Dar continui sa urc. Pasii suna straini impinsi parca de o forta nevazuta... Razbesc si prin hatisul de crengi prabusite. Imi aud prietenii sus, probabil au ajuns la punctul belvedere, se odihnesc si fac poze, asteptandu-ma. In astfel de clipe, sunt fericit. Din ce in ce mai mult, fiinta mea se umple de adevarul ca sunt pe munte si ca zumzetul atit de enervant al orasului a disparut undeva sub ploaia de fulgi in care ma scald.

Imi recuperez rucsacul si ajung si eu la punctul belvedere. Prietenii mei sunt preocupati cu pozele. Tricoul de pe mine este ud fleasca, chiar daca pe el scrie Polartec. Ma schimb. Ma las mangaiat pe trupul gol de fulgii de zapada. Niciodata nu mi s-au parut atat de calzi. Aproape ca ma ard atingerile lor pe trupul gol. Ma imbrac. Impartim intre noi si cu Patrocle niste covrigei, bem apa (pardon, cuburi de gheata dintr-o sticla) si apoi pornim la drum. Urcusul continua sa fie solicitant, iar trupurile din ce in ce mai obosite. Cristina ma intreaba daca ajungem pana cand se intuneca. Teoretic ar trebui sa ajungem...

Continuam ascensiunea, asurziti de linistea stranie a muntelui, apasati de durerea cerului acoperit. Vorbim multe, insa uitam tot ce vorbim. Ramane doar impresia generala de veselie. Desi trupul plange de osteneala, spiritul se revigoreaza si rade... rade, rade, incat rasuna vaile si umple de viata nemiscarea muta a stancilor. Un bloc de gheata descoperit pe poteca, desprins de undeva din peretele de stanca de deasupra noastra ne demonstreaza ca nu e chiar atat de multa nemiscare in jur. Aici se traieste... aici se poate si muri.

Zona mai dificila unde se afla si un cablu de sustinere, desprins din multe puncte de ancorare esentiale, o trecem cu ceva mai mult efort din partea celui mai "inalt" membru al expeditiei, respectiv Cristina. Unele trepte in stanca au o inaltime aproape egala cu a ei si mai sunt si acoperite de zapada. Daca face spagatul perfect, poate ajunge cu piciorul la baza de sus a stancii, dar nu merita nici macar sa viseze ca s-ar putea ridica. Scot coltarii mei si cu ceva efort reusesc sa-i atasez pe bocancul ei, marimea 36. Oricat de mult incerc sa le strang chingile, ei sunt reglati din multe suruburi pentru marimea 44 si nu pot sa-i fac sa stea ficsi pe talpa. Ii explic cum sa-i foloseasca, cum sa calce cu ei, ea calca temator, putin stangaci, se impiedica cu coltii de stranca si unul din ei scapa de pe bocanc. In ciuda protestelor ei, i-l fixez din nou. Totusi, nu are curaj sa calce cu ei in multe locuri, nu se increde in ei, ii e teama sa nu alunece. Ma amuz de aceasta draga stangacie, care in primul rand imi trezeste in amintire clipele dragi cand i-am incaltat si eu prima data si am invatat sa merg cu ei. Eram in Fagaras, la o scoala Salvamont si a trebuit sa invat repede, caci a doua zi urma sa urcam pe o vale neumblata nici macar vara, complet inghetata, cu coltari si legati cate trei in coarda, direct spre varful Vanatoarea lui Buteanu.

Privind-o pe Cristina, fara sa-i pot spune ii inteleg fiecare teama, fiecare greseala si abia acum mi le inteleg si mie. Frumosi mai sunt primii pasi, temerari, in tot ceea ce intreprinde omul! Sunt puri, simpli, tematori si plini de emotie, eliberati complet de patima orgoliului, a competitiei, a nevoii de a fi cineva...

Este cu adevarat incantator sa-ti amintesti de timpurile de altadata si de greselile nevinovate din trecut, mai ales daca acest lucru se intampla dupa ce ai ajuns cu bine pe o "culme", de unde poti vedea departe in jur si poti privi la drumul lasat in urma. Este tare placut sa te gandesti cu multumire la atatea piedici, pe care adesea, cu un sentiment de suferinta, le socoteai de neinvins - si sa compari ce esti astazi, cand te-ai dezvoltat, cu ce erai altadata, inainte de a te implini! Insa nespus de fericit ma simt acum cand vad in ea trecutul meu; caci, totodata, vad inainte-mi tara fericita pe care o vom strabate impreuna, mana in mana.

Continuam sa inaintam scaldati meru de aceeasi ploaie de stelute albe. Stratul de omat are deja grosimea de o palma si se ingroasa cu fiecare metru luat in altitudine. Cristina urca in coltari pana la bancute. Aici mai facem un scurt popas. Isi da coltarii jos si ii bag in rucsac.

Apoi inserarea ne infasoara in pacea ei, facand umbrele sa dispara. Ne pregatim de plecare exact in momentul in care suntem ajunsi din urma de doi flacai, care ne multumesc pentru urme. Nu stiu daca sunt seriosi sau ironici. Oricum, abia de aici in sus grosimea zapazii ar putea necesita urme gata facute, pentru un efort mai mic. Oricum, e ultimul lucru care ma intereseaza, ce intentii aveau ei prin aceste cuvinte. Sunt veseli, noi suntem veseli... O iau de mana si pornim. Ma intreaba daca mai e mult. De cateva ore ii spun ca mai e o ora pana la cabana. Aceasta ultima portiune se arata a fi si cea mai dificila. Trupurile sunt obosite. Alin cu Laura si cu Ramona sunt mult in fata, nici nu-i mai ghicim. Eu simt ca duc in spate toata greutatea lumii. Ma simt mai scund cu cativa centimetri si mereu rucsacul ma trage inapoi. Puncte luminoase imi impaienjenesc privirea. Sunt epuizat. Scurta hrana de la ultimul popas nu-si face efectul. Ma simt din ce in ce mai aproape de cabana, dar si mai obosit. E ceata, ninge. Stiu ca odata pierduta padurea, odata iesiti in golul alpin, pe intuneric, ceata si zapada, lumina plapanda e frontalei mele chinezesti nu ne va putea lumina calea. Va arunca doar o pata alba, suspendata in fata noastra, cu un diametru de maxim doi metri, in care nu se distinge nimic altceva in afara de o ceata laptoasa. Nu, nu trebuie sa ne prinda noaptea. Ce Dumnezeu am obosit asa!!!

Ma uit in spate si o gasesc pe Cristina poate mai epuizata ca mine. Cade din ce in ce mai des. Eu fac pe voinicul si incerc sa o motivez, explicandu-i riscul de a ne prinde bezna. Se sperie putin si incearca sa inainteze mai repede. Suntem depasiti de cei doi flacai care urca sprinteni, veseli, cu chef de gluma. In fata apare o scurta poienita de cativa metri patrati. Cerul e deja aproape negru. Noaptea, ca o nalucire de basm, ne ascunde ochilor neiertatori ai cerului. Pare ca lumina care ne mai lumineaza cat de cat drumul, vine din zapada, nu de undeva de sus. Ca si cum zapada ar mai fi pastrat ceva lumina pentru noi, din ziua dusa. Undeva in stanga, un fel de canal perfect sapat in zapada. Ca si cum cineva ar fi facut partie cu lopata. Aceasta partie, marginita de pereti de zapada ce ajung pana la brau, urca in serpentina, urmand poteca. Desi peste tot este zapada, poteca e complet curatata. "Ce naiba, am innebunit!? Cine sa faca partie pe aici?" Nu banuiesc nimic. Fac doi pasi si aproape ca sunt doborat. Pe acest canal intortocheat, fara zgomot, inainteaza pana aici vantul puternic din creasta, curatind zapada in calea sa. Odata intrat in dreptul potecii, vantul aproape ca smulge hainele de pe mine. Ma intorc doi metri la adapost de acest dusman tacut si invizibil si ma echipez de viscol, scot si ochelarii de schi. O sfatuiesc si pe ea sa se echipeze. Sunt ingrijorat. Si asa va fi greu pe intuneric sa inaintam, insa pe viscol va fi si mai greu. Oricum, stiu ca distanta intre marginea padurii si cabana nu e mare, deci pericolul nu e chiar atat de mare. Macar sa iesim din padure. Viscolul a imbracat copacii intr-un strat subtire si inghetat de zapada, asa ca marcajele nu mai pot fi descoperite. Urmez cu incredere poteca facuta de vant si urmele celor din fata. Cristina ma urmeaza. O aud de multe ori cazand. Nu ma intorc de fiecare data. Continui drumul, stiu ca va lupta din greu sa ma urmeze. Ea striga ca nu mai poate, dar stiu ca omul mai poate multe dupa ce a zis ca nu mai poate. Frontala e inghetata in rucsac, abia acum imi amintesc. Oare vor mai avea puterea bateriile inghetate sa aprinda becul? O astept. Ma ajunge. Este nervoasa pe cat de rau se simte. Nu intelege de ce e asa epuizata. Si nu mai poate respira. Aerul rece si tare o ineaca. E un lucru obisnuit pentru mine. Nici eu nu pot sa respir. Dar mie imi e greu sa respir chiar si vara, la altitudini mari, dupa un efort sustinut cu rucsac greu in spate. Se plange ca nu vede nimic prin ochelari si ii da jos. Dar sunt prinsi sub gluga si nu vrea sa o deschida ca e prea frig, asa ca ii lasa atarnandu-i pe fata si nu poate sa isi inchida gulerul la geaca datorita lor.

In 10 minute inaintam 50 de metri. Ajungem si in creasta si vantul aproape ca ne doboara. Vine dinspre Fagaras! Desi inca mai sunt copaci in jur, are o putere de neinchipuit. Nu ne mai auzim. Se vede marginea padurii. Aud glasuri in fata. Raspund. Sunt prietenii nostri. Le spun sa mearga inainte. "Ne intalnim la cabana."

Pentru a ne feri de monotonie, natura face si ea ce poate. Schimba decorul cu un viscol care ma dezechilibreaza de multe ori, zapada e inghetata bocna, iar datorita viscolului puternic si semiobscuritatii lasata de iminenta venire a noptii, nu mai distingem poteca si cum vremea nu mai permite bajbairi haotice, urcam de-a dreptul, poticnindu-ne, spre drumul ce il stiu undeva deasupra noastra. Ii vad pe prietenii nostri mai sus, realizez ca si ei au pierdut poteca si urca de-a dreptul, spre drumul ce trebuie sa fie sus. Nici nu incerc sa scot frontala, din doua motive: in primul rand pentru ca vantul sufla prea tare si este aproape imposibila o operatiune de cautare in rucsac, mai ales cu mainile inghetate, plus ca si bateriile trebuie sa fie inghetate, iar in al doilea rand pentru ca stiu ca oricum nu ne va fi de folos pe intuneric, ceata, viscol si zapada. Lumina s-ar lovi de ceata si de viscol ca de un zid si fiindca nu mai are nici un reper pe care sa il contureze (gen copac, stanca, tufis, etc) nu ne-ar lumina (cu) nimic.

Cad de cateva ori. O mai incurajez pe Cristina. La fiecare pas se dezechilibreaza. O ajut sa scape de ochelarii de schi care doar o incomodeaza. Nu mai vedem unde calcam, uneori piciorul aluneca in urmele deja facute, alte ori nu sunt urme (zapada e prea inghetata). Ma intreaba cat mai e. Foarte putin. Odata ajunsi la drum, nu mai avem nici o grija. De acolo mai sunt 5 minute pana la cabana, iar pana la drum nu avem cum sa facem mai mult de 5 minute.

Simt iar aerul rece in piept cum ma sufoca. O iau inainte, vantul sufla puternic si stiu ca ar avea puterea sa ma ridice pe sus, iar cu ea nu s-ar obosi prea tare. Vantul devine din ce in ce mai violent si mai asurzitor. Luptam ceva vreme cu zapada ingetata printre iarba uscata si cu vantul care o spulbera aruncad-o cu sete pe fetele noastre inghetate. Mergem pe urmele celor din fata care aproape ca au ajuns la drum. Vantul taios continua sa ne puna piedici, dar nu ne lasam noi asa usor, il infruntam si mergem inainte. Mai sunt cativa pasi pana la drum. Vad marginea drumului. Ii arat si ei.

Vantul ne izbeste mereu cu o putere de neinchipuit. Uneori, pret de cateva clipe, se opreste brusc si se face liniste, cat pentru a-si umple iar plamanii si apoi ne loveste din nou cu si mai multa putere, cu un urlet de fiara, impingandu-ne inainte si inapoi intr-un vartej ametitor. Zapada inghetata ne biciuie fetzele inrosite. Inaintam cu pasi de melc. Epuizati, ajungem si la drum, exact in locul unde face ultimul cot spre releu. Recomand aceasta alternativa pe gheata sau zapada inghetata si mai ales pe viscol, deoarece pe zonele mai inguste ale potecii de vara inaintarea este mai dificila si poate deveni chiar periculoasa, datorita posibilitatii de alunecare. La iesirea din padure, pe zapada ascensiunea de-a dreptul este chiar mai comoda, decat sa tot aluneci prin santurile inghetate sau pline de zapada ale potecii.

Ea crede ca daca mai avea 5 minute pana la drum nu mai ajungea. Eu sunt convins ca se inseala. Un popas acum ar fi divin, dar nu pe o astfel de vijelie. E aproape bezna. Mergem mai mult ghicind drumul, decat zarindu-l. Vantul ne biciuie fata. Vorbim unul cu altul, dar nu ne auzim. Desi se ghiceste in ceata intunecata pata de lumina a becului de la cabana, ea ma intreaba daca mai avem mult.

Am ajuns!

Cu un ultim efort trecem pragul cabanei. Acolo e cald. Ma asez pe un scaun si deodata simt ca am prins radacini si ca nu ma voi mai putea ridica. Rucsacul e deja jos. Totusi ma ridic, il salut pe Nea Vasile, ii las o juma' de litru de tuica special adusa pentru el si-i prezint 2 litri de vin pentru fiert. Ne anunta ca avem camera incalzita, insa camera e in anexa alaturata si nu suntem foarte dornici sa ne aventuram iar prin acest viscol. Mancam. Fetele, mai curajoase din fire si ude la bocanci, pornesc primele prin viscol spre camera noastra. Noi asteptam vinul. I-l inmanez lui Alin si, cumva, ajungem cu bine in camera. Mica. Inghesuita. Dar calda! Vin fiert, poze, povesti, foc in soba, o noua incursiune in viscol pentru a aduce lemne, Nicu Alifantis si apoi multe balade...

Si apoi somnul ne inchide ochii. Adormim senini. Nu trebuie sa o spunem, stim cu totii ca suntem intr-un loc unde nu mai exista nici o patima.

Dimineata ne trezim cu greu, ne pornim cu greu. Vantul a testat serios rezistenta cabanei toata noaptea. Pe la miezul noptii si-a dublat aproape forta. Continua sa bata ca un nebun cand plecam. In fata cabanei zapada nu s-a prins, este spulberata de vant. Dar imediat ce intram pe poteca, ne afundam pana la brau in zapada. Aici se vede marele inconvenient al celor fara parazapezi. Se improvizeaza cate ceva, insa dupa aproape o ora de inotat prin zapada, nimeni nu se mai ocupa de improvizatii. La inceput viscolul ne tot imbranceste. Insa, pe masura ce inaintam, se mai domoleste. In padure este aproape liniste. Si mult prea frumos. Inaintam in sir indian, calcand unul pe urmele celuilalt si scufundandu-ne mereu in zapada. Se inainteaza aproape fara efort, ceea ce ma uimeste. Inca mai fulguie. Pe fata vestica a varfului Cozia, o traversare de vreo 50 de metri peste o panta destul de inclinata si cu zapada inghetata este singurul loc care ne cere o atentie mai sporita. Uneori, prin sei sau zone neimpadurite, vijelia care ne izbeste in plin ne aminteste ce anume am lasat pe creasta.

Dupa o ora si mai bine de mers, intalnim niste nameti mari de zapada, formati de viscol si ne zbenguim ca nebunii in ei. Facem intreceri prin nameti, ne arumcam pe burta, ne tavalim cu rucsacii in spate, ne facem oameni de zapada si radem si suntem fericiti ca niste copii fara nici o grija. Zapada ne intra peste tot in haine.

Ne jucam la fix, caci mai jos nu mai gasim troiene. Zapada nu mai depaseste 15 cm iar pana in gara dispare cu desavarsire. Drumul de coborare pe Muchia Turneanu il facem mult mai repede decat vara si cu mult mai putin efort. Si ma mira asta. Dupa vreo 4-5 ore de mers si harjoneala prin zapada moale, precum si de intinderi neprevazute la orizontala prin zapada mica asezata peste covorul de frunze uscate al fagilor de mai jos, am ajuns inapoi la gara. Deja simteam cum ne apropiem de orasul nostru poluat si aglomerat. Lasam in urma parca alta lume precum si constientizarea faptului ca ne vom intoarce. Iara, si iara si iara... Aici sau oriunde altundeva, numai munte sa fie. Caci unde altundeva sufletul omului poate sa fie mai fara de pata, mai senin si mai lipsit de orice griji, decat in sanul naturii mama?

Sa nu mai vorbesc despre imensa dezamagire referitoare la aceasta iarna, cand in Craiova nu s-a zarit macar urma de zapada... Am simtit cu adevarat ca e iarna pe acest munte. A fost frumos si plin de viata.

Autor: Claudiu Craciun
Înscris de: Claudiu Craciun
Vizualizări: 5728, Ultima actualizare: Miercuri, 14 Mar 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii COZIA  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Satul Patesti-Muchia Vladesei-Curmatura Vladesei

 

Comentariu
Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Joi, 15 Mar 2007, 18:47

F. frumos articol. Vântul poate fi plăcut jos, în oraș, dar sus ar trebui să fie mai bine strunit.
În 1998 făceam parte dintr-un grup măricel: 6 adulți și 10 copii și după o noapte de pomină (toți în "bucătăria de vară" a mânăstirii ce avea doar 6 paturi) am renunțat să mai urcăm spre creastă. Și așa a trebuit să-i ținem de mână pe cei mai mici ca să nu ni-i ia vântul care sufla pe dealul ce ducea spre Valea Mărului. Atunci, cu mic, cu mare am apreciat zicala cu luatul pietrelor în buzunar...:-)

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii