Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - Prin calcarele Builei-Vanturarita

Bookmark and Share

Prin calcarele Builei-Vanturarita

ALBUM FOTO ALPINET


Cantonul Prislop - Muntele Cacova - Curmatura Builei - Vf. Vanturarita (1885 m) - Curmatura Oale - Curmatura Comarnice - Izvorul din Bolovan - Cantonul Prislop

Mi-era sete de el...
Trecut prin chinurile week-end-urilor nesfarsite petrecute prin Bucuresti, pe la cate un examen care sa ne invete mai multe despre turism si geografie, mi-era sete de munte. Am vrut Buila pentru pofta de stanca, pentru cruditatea unui munte inca neatins de efectele negative ale antropizarii.
Prieteni hai la drum. Profitam de o dupa-masa racoroasa, de vineri, pentru a ne sui in masini. Unii merg spre Pietreni pentru concursul organizat acolo de clubul Vanturarita din Rm. Valcea, altii avem in plan alte... obiective. Dar pornim impreuna.


Seara este racoroasa in mica depresiune a Prislopului. Am ajuns aici dupa ora 9, intampinati cu un binevenit paharel de tuica, si paine cu sare. Asa ar fi traditia si pe la concursurile cluburilor de turism. Corturile multe de prin tabara imi aduc aminte de vremurile mai bune ale FRTS-ului cand ne adunam la un concurs peste treizeci de cluburi, cu sute de oameni in traseu. Misterul unui munte mai putin cunoscut i-a adunat iar la un loc.
Tabara de corturi este amplasata in lunca de la Prislop, mica depresiune de pe Valea Costesti, aflata la o altitudine de 920 m. Aici ne vom petrece o noapte usoara, cu foc de tabara, cu cantece de munte, cu un pat moale in cort (ne-am montat panzele peste un camp de iarba inalta)... asa ca dormim neintorsi pana dimineata.

Este ora 8. Am scos nasul din cort. Destul de racoare afara. Termometrul electronic arata +10°C. Chiar daca acum cerul este senin, dinspre Curmatura Comarnice se dezvolta un front atmosferic. Nu-s multe sanse de vreme buna, dar sunt si mici sperante ca nu va incepe sa ploua curand. Ar fi cazul sa ne grabim, si nu stiu de reusim sa facem asta.
Ehipele de concurs incep sa plece in traseu. S-a bagat si Floare de Colt in treaba, cu Oli, Alex, Dani, Claudita si Marius. Dani si Marius sunt pentru prima oara la astfel de competitii. Sper sa aibe un debut fericit. Pentru prima oara, dupa zece ani, vin in tabara la un concurs, si nu ma inscriu in vreo echipa. Am alte planuri...
La ora 9 si jumatate echipa este pregatita de drum. Am ales sa facem creasta masivului, integral intre Cacova si Curmatura Oale. Este un drum lung, din care doar creasta principala, calcaroasa, are 12 km. O Piatra Craiului in miniatura ne asteapta sus...
Suntem cinci. Laurentiu, Iuliana, Crisa, Andreea si subsemnatul. Inainte sa plec, vorbesc cu Florin Stoican, de la Parcul National Buila-Vanturarita. Imi da o brosura cu zona, in care avem si o harta un pic orientativa. Important este sa stie ca suntem plecati in traseu lung, si ca exista posibilitatea sa ne intoarcem noaptea, ca sa nu se alarmeze nimeni. Din rucsaci nu lipsesc frontalele...


Drumul forestier de pe Valea Costesti, se insira sub picioarele noastre. O luam spre sud, spre Cheile Costestilor. Trebuie sa ne intoarcem din drum pana la intrarea in traseu. Punctul rosu ne va fi calauza, de acum incolo, pentru ceasuri bune. Dupa douazeci de minute de mers din tabara, ajungem la podul de peste valea Costesti, acolo unde vom parasi drumul carosabil. Intram intr-o padure racoroasa de amestec.  De la inceput ne dam seama ca nu va fi usor. Poteca nu prea este poteca. Strabate o zona foarte aglomerata, plina de bolovanisuri pe sub iarba, plina de urzici, care incet incet se transforma intr-un desis de molidisuri. N-ai cum sa scapi nezgariat din jungla asta. GPS-ul nu ne mai este de folos. Cum am intrat in padure si-a pierdut contactul vizual cu satelitii, si pana nu iesim in gol alpin se va tot chinui sa-si culeaga datele... in zadar.


Atentia e sporita. Asa zisa poteca (doar niste semne de marcaj, insirate din loc in loc pe copaci, intr-o zona salbatica... aproape virgina), coteste brusc de cateva ori, parca neavand vreo logica in teren. Ea nu incearca sa caute locurile mai accesibile, ci incearca sa suie direct spre munte, pentru a castiga mai repede altitudinea. Bun... dar asta rupe toate fortele, din cauza desisului. Daca-mi doresc ceva acum, este sa ma vad cat mai repede iesit in golul Cacovei.
Dupa vreo ora de mers, traversam firul salbatic al unui parau. Cu greu ma strecor printre arobrii doborati, pentru a ajunge la firicelul de apa, de unde am putea sa ne facem plinul la rezerve. Un mic luminis imi da sperante ca ne vom putea localiza prin satelit. Nicio sansa... doar consum acumulatorii degeaba.
    De la izvor, desi se vede prin iarba o poteca mai batuta, in serpetine scurte (aveam sa aflu ca fusese de Flueraru, cu o saptamana inainte), marcajul ne duce peste copaci cazuti, de-a dreptul in sus. Urata treaba. Dupa alte minute bune, muntele se imblanzeste, padurea devine mai pasnica, si poteca incepe sa capete aspect de drum de caruta, napadit de ierburi. Cateva serpentine ne scot intr-un luminis, unde pot citit pentru prima data altitudinea: 1285 m. Mult numai este... desi harta nu are curbe de nivel, se poate intelege ca golul incepe de pe la 1400 (cam asa este limita superioara a padurii compacte prin Buila-Vanturarita, mai ales in partea de la sud de Curmatura Builei). Alte minute bune, si iesim pentru prima oara intr-o poiana mai larga, in care putem vedea, deasupra, stancariile din muntele Cacova. Urzicile mari nu ne impedica drumul, dar ni-l fac mai neplacut. O sa ma cam vindec de reumatism pentru cativa ani, de-acum incolo.


Ceva glasuri se aud de sus... de data asta nu sunt balaurii padurii. Chiar sunt niste oameni, acolo sus. Facem dreapta pe poteca marcata, si printr-un jgheab ne strecuram spre creasta. De sus se aud strigate: In creasta strangeri de maini... si primele impresii. Groaznica jungla, dle. S-a schimbat peisajul. Acum imi place. Un gol alpin se intinde in fata privirilor, spre muntele Piatra. Noi ne aflam in zona Cacovei, unde relieful exocarstic ne zambeste din abundenta. Colo in vale, spre sud, vedem o stana, construita langa un mic lac (Lacul Cacova). De fapt in aceasta zona se pot observa mai multe lacusoare, situate aproape de marginea padurii. Originea lor pare a fi nivala.
Nu zabovim prea mult. Avem o tura lunga, iar aparatele foto vor fi un balast pentru noi. La fiecare pas tot gasim cateceva interesant... si ritmul de mers se va tot trunchia in aceste pauze foto.  Din strunga in care iesisem in creasta, continuam spre nord, catre Piatra. Cateva varfulete se disting in fata noastra. Toate laolalta formeaza muntele Piatra (1643 m), partea sudica a crestei Buila-Vanturarita. Intram intr-o zona cu campuri de lapiezuri, strabatand frontal aceste sculpturi in alb ale naturii. Poteca nu mai este atat de importanta. Vizibilitatea dand pana departe, spre Buila (care se vede de pe marginea platoului, ascunsa un pic dupa primele varfuri), noi tinem linia matematica a crestei (intre abruptul din stanga si platoul ce se intinde lenes spre dreapta), pentru a vedea cat mai multe. In zona asta ne intersectam cu primele cluburi din concurs. Toti se mira ca venim din partea opusa, da-i lamuresc eu ca am ales aceasta cale pentru a primi punctaj dublu sic! (binenteles ca nu m-a luat nimeni in serios).


       Primul dintre varfurile amintite este Doaga, din care se lasa spre dreapta Cracul Pietrei. Coboram de pe varful plin de lapiezuri, prin grohotisuri amestecate cu stevii mari, crescute alandala, spre Curmatura cu Brazi. Nu-s brazi, da`s molizi, iar toponimul se potriveste cu zona pe care o traversam. Abia de aici incepem sa urcam lung spre Piatra. Cerul se joaca: ba sta a ploaie, ba mai iese soarele. Oricum pana acum ne-a tinut bine; n-a fost nici cald sa crapam, si mai mult ne-am bucurat de soare decat de umbra. In schimb, spre zona inalta a Capatanii nu arata prea bine... Frontul de care aminteam dimineata, s-a dezolvat, dar pare a fi doar avangarda, si e posibil ca azi sa ne ocoleasca ploaia.

     Zona inalta a Pietrei, prima in care trecem peste 1600 metri, este un lung platou presarat cu microdepresiuni carstice (dolinele care in zona asta sunt mai dezvoltate, formand chiar uvale in aceasta zona â€" uvalele sunt asocieri ale mai multor doline, formand o microdepresiune mai dezvoltata, in timp ce doliniele dau nastere unor microdepresiuni cu dimensiuni de la cativa metir la cateva zeci de metri). Nu urcam pana sus pe varf. Prefer sa traversez muntele pe curba de nivel. In schimb, incepem sa ne apropiem de Curmatura Builei, care se vede in fata noastra.


      In dreapta un mic lac ne face cu ochiul. Este lacul Pietrei, un mic lac pluvio-nival format intr-una de uvalele de care aminteam. Dincolo de el, o capatana de piatra apare de nicaieri, in marginea platoului. Noi vedem doar capul ei. Este muntele Tucla (1543 m) ramas solitar, deasupra Vaii Otasaului, in urma eroziunii diferentiate intre diferitele tipuri de roci ale masivului. In schimb, noi, ne apropiem de marea ruptura din zona curmaturii. In zona asta se poate vedea cu ochiul liber procesul  liniilor de fractura din muntele Piatra (sub forma unor diaclize). Liniile de fractura pornesc din Bucinisuri si se pierd pe sub varful Piatra, in acea zona usor inclinata ce reprezinta coasta sud-estica a muntelui. In zona asta a fracturilor, Crisa ne aminteste, ca urmeaza sa coboram prin unul din Hornurile Popii  (Bucinisurile), spre Curmatura Builei. Este interesanta aceasta zona cu rupturi (pe unde se pot gasi avenuri), si care tradeaza multe din formarea reliefului Builei-Vanturarita.
     In horn ne intalnim chiar cu echipa de la Floare de Colt, care plecase atunci din postul 2 de arbitri. O mica incurajare nu strica, mai ales ca Marius are mici probleme cu un picior (cu toate astea va fi mereu primul prin traseu...). Gasim in larga sa o gramada de prieteni de pe la cluburile de turism, asa ca hotaram zona ca loc bun de popas si de luat pranzul. Din cand in cand soarele razbate printre nori, si ne mai incalzim oleaca, dupa vanticelul ce ne-a determinat sa mai luam o haina pe noi.


       Este ora unu. Ar cam trebui sa o luam din loc. L-am recuperat pe Laurentiu (ce coborase vreo zece minute, pana la Izvorul de sub Bolovan, sa ia apa) si pornim. Lasam in urma zecile de odihniti din curmatura, si ne indreptam spre cele doua adaposturi din sa. Sunt cele doua cladiri de lemne ale stanii din Curmatura Builei. Acu` nu stiu ce sa cred. Stiam din carte ca saua are 1540 metri altitudine. GPS-ul arata vreo 1560, si din cate aveam sa aflu, ulterior, de la Flueraru, si al lui indica tot la a doua valoare. Eu voi nota ca atare. Urcam agale prin Lasatoarea Ursului. Ce numesc asa!? Este poteca ce urca abrupt spre muntele Albu, printre stanci de calcar, iesite printre fire de iarba. Mai sus ia aspectul unui mic canion de piatra, pana intre molizii de pe fruntea abruptului. Cred ca e destul de sugestiv toponimul. Stana, ursi, tot tacamul... Normal ca raman in urma! A iesit soarele peste Piatra si peste curmatura lasata in urma, si profit de putinele momente pentru a face cateva fotografii mai bune. Mi-e cam greu, mai ales ca aparatul nu-l am de prea multa vreme, si inca ma incalcesc prin meniu, incercand sa iau cat mai rapid cadre diferite, cu reglaje diferite, la vreme rea. Asa ca profit de soare...


     Sus, in golul alpin, ajung restul grupului, din urma. Laurentiu cu Crisa s-au cocotat pe un ciot de stanca, de unde avem o frumoasa belvedere peste Curmatura Builei. Uite si Tucla, stanca de 1543 m, uite si Bucinisurile cu Hornurile Popii, deasupra carora se ridica, lenese, coastele inierbate ale muntelui Piatra. De aici se vad foarte bine liniile de fractura, de care vorbeam anterior. Mai departe de hornuri, isi ridica nasul, dintre pereti, Capatana Dracului, o stanca tare framantata, si cu aspect destul de infricosator, chiar de nu e atat de inalta. Iar in vale... mici mic, de abia se mai zaresc concurentii din Trofeul Vanturarita.


Intram in Caldarile Albului, o zona foarte framantata de natura. Se spune ca ar fi fost o mare pestera ce s-a prabusit, dar alti geomorfologi contrazic ipoteza, necrezand ca la altitudinea de 1600-1700, in Buila, ar fi existat o asemenea pestera. De altfel Caldarile Albului se mai numesc si Pestera Prabusita (si mai are un toponim, Tarla Inchisa). Muntele Albu isi poarta numele de la campurile de lapiezuri, care aici sunt cele mai raspandite, predominand culoarea alba a calcarului. Pana spre varful Builei vom traversa toate aceste lapiezuri. Discutand cu Cristi Flueraru, dezbateam problema toponimului de Caldari. Nu sunt caldari, geomorfologic vorbind (cum ne-am gandi la cuvele formate de ghetari, tipice reliefului glaciar al muntilor inalti, din Carpati), ci este un termen ce sugereaza doar ideea de groapa. De altfel, in Carpati, din cate cunosc, in calcare s-a format o singura caldare glaciara (cea a Gauroanelor, din Retezatul Mic).
Latrat de caini ne trezeste din aruncat ochii prin peisaje. Ne-am intalnit cu o turma de oi, pazite pe “limes” de cainii ciobanesti. Nu-s agresivi. Latra si par fiorosi, cat sa intelegi ca n-ai voie sa treci de aliniamentul pe care l-au format. Ne salutam cu ciobanul, si se mai linistesc si ei. Sa nu raguseasca de atata scandal. In schimb, prezenta acestei turme, aduce alt farmec printre noi. Mai amonte, in zona caldarii, gasim cativa cai, pascand plictisiti. Nu se sperie prea tare de aparitia noastra, dar insistand sa le facem fotografii, devin agitati.


    Laurentiu gaseste un mic canion de calcar, adanc de vreo zece metri, care trece printr-o arcada, dincolo de un perete de calcar. In spatele peretelui, se largeste o microdepresiune calcaroasa, cu pasuni intrerupte de lapiezuri. Da... Caldarile Albului. In fundatura aia de munte, un cal paste linistit, ignorandu-ne total. Deh... suntem cam in plus, nu!? Vremea incepe sa dea semne ca tine cu noi. Atata ne ameninta norii aia dinspre Capatanii, dar deasupra noastra nu se deslusesc mari framantari. Mai degraba, pare ca toata negura se indreapta spre tabara, prin Valea Prislopului (Costesti), ocolindu-ne. Numai sa nu ne prinda scandalul prin Vioreanu...
Incet incet am trecut de Albu. Am inregistrat cota 1808 sus pe varf. Probabil ca muntele este mai evident din poienile de pe versantul vestic. Aici sus, nu se distinge prea usor unde-s varfurile. Albul, cel putin, nu iese mult in evidenta, fata de peisajul din dreapta. Abia spre Buila castigam altitudine mai pronuntat. Intre timp ni s-au alaturat doi tineri, baiat si fata. Ii cheama Ionut (parca!) si Liana, si sunt din Pitesti. Ii ademenim sa ne insoteasca pe traseu, desi aveau ca plan primar sa urce doar pe Buila, si sa se intoarca in tabara. Om vedea... vremea sa tina, lanterne avem, harta nu lipseste (si e chiar necesara prin Buila-Vanturarita), apa e destula prin rucsacei.
Am ajuns pe Buila. Suntem la 1849 metri altitudine, pe unul din cele mai mari varfuri ale crestei calcaroase. Si aici se pot vedea faliile de fractura. Se spune ca la un viitor cutremur, de mari dimensiuni, o parte din varful Builei se va prabusi, scazand altitudinea acestuia cu ceva metri. Varful nu este semnalat cu vreo borna. Din cele doua varfulete, il ghicim dupa altitudine. Si ce frumos se vede sub noi Poiana de Piatra. Pana la noi razbat glasurile ciobanilor din vale, si behaitul oilor, imprastiate prin toata poiana. Erau de fapt ultimele semne umane pe care aveam sa le intalnim pana la lasatul serii.
Coboram incet spre Saua Stevioara. Apoi mai tare, printre jnepeni si afini. Pozarii raman in urma, printre floricele cat mai colorate. Eu am o graba, care nu tine de peisaj...
    


    Nu este atat de importanta ca si curmatura (are 1787 m), dar de aici, coboara, spre dreapta, poteca ce duce la Schitul Pahomie. Mi-aduc aminte, ca in 2003, ne-a prins o furtuna de toata frumusetea, de aici la vale, nevazand nimic din toata zona asta de creasta. Ne-a slabit scandalul din cer, doar pe la Stana Stevioara. De aici incepeam sa calc pe poteca mai stiuta. Dar cat imi aduceam aminte de acum patru ani!? Prea putin... O scurta odihna si reusim sa ne adunam cu totii... acum suntem sapte.
Urcam agale printre lapiezuri si zone inierbate, peste varful mai putin iesit in evidenta, al Stevioarei (1836 m). Toate varfurile astea sunt mai bine evidentiate din poienile de la baza abruptului. Aici pe creasta, mai greu le delimitezi. Mai mult dupa altitudine... Dupa un efort mai sustinut, altimetrul arata 1886 m. Suntem pe Vanturarita, cel mai inalt varf al masivului. Altitudinea inscrisa pe indicatorul de lemn, arata 1885. Interesante indicatoarele astea... mult mai usor de realizat, dar inscriptiile raman in timp. Cei de la parc au scrijelit in lemn descrierile, si apoi au vopsit scrijelitura. Astfel inscriptia ramane evidenta multa vreme. Iar daca in timp, lemnul putrezeste, poate fi schimbat. Si este mai natural sa nu fie atatea fiare pe munte...


     Pe indicator citim 3-4 ore, pana in Curmatura Oale. Deh, n-om face noi chiar atat. N-avem bagaje, si din turele anterioare ne stiam ca suntem mai sprinteni de felul nostru. Vremea sa nu se zburleasca... Si uite asa intram in zona salbatica a Vanturaritei-Vioreanu. Aici marcajul nu a mai fost refacut (Florin Stoican, de la parc, imi spusese ca vor sa faca zona speciala de conservare, unde accesul turistilor sa fie doar cu insotire de la parc), dar ne vom chinui sa-l cautam prin creasta, ca a fost aplicat astfel incat sa te si ghideze pe unde sa calci. Toata creasta asta seamana cu Piatra Craiului, doar ca e mai cu aspect de din cauza altitudinii mai scazute, si implicit a abundentei de jnepeni si merisori.

Coborarea de pe Vanturarita o ghicim. Laurentiu o ia direct pe creasta, coborand apoi intr-o mica strunga. Totusi, nu-i pe acolo... asa ca restul ne lasam in dreapta, printre jnepeni, ghicind o mica brana inierbata, ce coboara in primul valcel mai abrupt. Iesirea in creasta ni-l aduce la intalnire pe Lau. In stanga, sub noi, se mai vede Poiana Fata Piscului (sau Poiana Frumoasa, cum o intalneam in cartea lui Nae Popescu), una din cele trei poieni mai mari de pe traseul de sub creasta. Era ceva pana jos... si nu stiu pe unde ne-am fi retras in caz de furtuna.
Pana pe Vioreanu nu ne chinuim spectaculos. Ne mai tinem de jnepeni, mai ghicim cate un valcel pe care-l trecem de-a coasta, iar apoi direct pe fata stancoasa in sus. La un pas nu mai gasesc marcajul. Da` nici nu stradui sa-l caut. Ma gandesc sa ocolesc un pinten de piatra, pe la baza, printr-un valcel cu grohotis. Ajuns in palnie, sunt strigat de sus. Au gasit marcajul in creasta. Uhh... ce bine e sa fie mai multi ochi. Dar acum trebuie sa urc toata panta asta la loc. Si nu-I pasnica. Grohotisul imi zboara de sub picioare pana la peretele din dreapta, pe care gasesc si semnele rosii. Da`... numai in sus nu ma uitasem. Si totusi, trecand de varf, gasesc ca si eu fusesem pe un drum bun. Dupa, gaseam un alt valcel, mai prietenos, ce urca din dreapta. Cu ceva efort tot aici ajungeam. Si totusi... de asta-s bune semnele... sa te ghideze. In alte situatii cine stie in ce balarii te trezesti.
Ne-am readunat in creasta, cu totii, si traversam, usor coborand, pe sub o zona mai salbatica. Apoi o fata inierbata, puternic inclinata, si un urcus pe un scoc stancos, putin pronuntat, ne scot in Vioreanu. Suntem la 1866 metri altitudine, iar pe o stanca scrie Vanturarita II. Totusi, este Vioreanu, cel mai salbatic varf al muntelui.


    Aici simtim nevoia de un ragaz. Caci urmeaza cel mai chinuitor descatarat din toata creasta. Pacat ca varful e mic, si sapte insi ne simtim cam inghesuiti. O las pe Iuliana sa ghiceasca poteca de coborare, care pare inselatoare pe aici. Ea a fost mai recent, si in directia asta de mers (eu am suit tot Vioreanul, dinspre nord), si stie care e hatasul dintre jnepeni. Desi de multe ori, poteca pare ca se rupe intr-un gol de cativa metri buni, daca te uiti dupa punctul rosu, gasesti si iesirea din labirint. Pe unde nu te astepti. De exemplu, acum, ma trezesc suspendat deasupra unui jnepenis, aflat la vreo sase metri sub mine. De ma tin bine, poate ajunh jos, dar e jungla pana acolo. Si sa sar nu e o solutie. Totusi, cautand cu atentie marcajul, il gasesc in dreapta, pe un perete, si ne arata ca vom cobori o frunte de stanca, suspendati in stanga, si agatati de trunchiuri de jnepeni, in dreapta. Totul ramane sa alegi care jneapan te tine, si care se smulge din radacina...


    N-am scapat. Urmeaza pragul de zece metri pe care-ti testezi primii pasi de alpinism. Ar fi usor, de n-ai avea sub prag, o rapa de cateva zeci de metri (caci peretele se termina intr-o brana agatata deasupra altui abrupt), si nu prea-ti vine sa te asiguri in prizele umede, si pamantoase (multe), cu gandul ca la primul pas zbori in fundurile Vaii Neagra. Solutia o reprezinta tot jnepenii. Insa aici ne chinuim mai mult. In timp ce cu mana ti-ai gasit stabilitate (cu stanga intr-o priza si cu dreapta pe o radacina de jneapan), cu picioarele te chinui sa te descalcesti din jnepenii de sub tine, sa nu te incurci in radacini, si apoi sa te duci peste cap. Emotii... dar cu atentie ma vad jos. Am coborat primul, si acum astept sa vina tot grupul. Nu e usor pe aici sa tii trupa compacta. Din cauza junglei te mai labartezi, unul de celalalt si apoi astepti sa se adune gasca. Pornesc cu Lau si cu Andreea, inainte, ca nu puteam sta toti in brana aia ingusta. Incet iesim pe alt varf secundar al Vioreanului, iar aici... surpriza!! Marcajul se opreste brusc asupra unui jgheab vertical, ingust de un metru, si inalt de zece metri, care cade vertical intr-o groapa de grohotisuri calcaroase. Incep sa mi-aduc aminte de zona asta... Ma uit cu atentie in jgheab, sperand sa vad vreun cablu... Nimic! Si totusi, pe aici am trecut. Nu intelegeam schema, si credeam ca solutia trebuia sa fie undeva in scocul asta. Din pacate, parea accesibil la urcare, dar expus la coborare (fara asigurare), iar asigurarea lipsind, ma indoiam sa fie pe aici poteca... daca-i pot spune poteca.


Atentia, si logica, ne fac sa cautam in alta parte rezolvarea. Si o gasim... in dreapta, langa un jneapan. Si atunci se dezleaga misterul. Marcajul coboara pe buza prapastiei, aproape vertical, cu sprijin in jnepenii crescuti pe margine. Expusa, dar sigura, daca te tii bine. Coboram toti trei, si ne tragem sufletul in mijlocul gropii. Ciudat relief, dle!  Ai senzatia ca te afli in mijlocul unei cetati, cu pereti de jur imprejur, iar coborarea aia de pe fata peretului accentueaza senzatia. Daca am sti ca pe aici are o ursoaica barlog... n-am mai sta asa linistiti (aveam sa aflam seara, in tabara).
Acum sa-i asteptem pe ceilalti patru. Nici un semn! Strigam, fluieram, ni se raspunde... dar nu de sus. Parca vine de undeva din stanga, dinspre niste jnepeni. Doar n-or fi... ba chiar au! D-le au ocolit toata tarasenia asta expusa, prin mijlocul padurii de jnepeni. Mai siguri, dar mai de Sisif. Si au iesit, zgariati bine de acele de jnepeni, si cu mult verde prin par, la lumina, la nici zece metri de noi.


    Hai ca meritam cu totii o pauza. De aici am cam scapat de cele grele. Cu greu ne mai urnim, dupa un sfert de ora (ursoaica cred ca era la promenada, de nu ne-a deranjat), si trecem spre vest, sa iesim din cetate. Si cum se poate face mai frumos, daca nu printr-o arcada splendida, crapata in calcare. Motiv de alta pauza... si alte fotografii. Apoi traversam o zona de grohotisuri imense, inca active, cazute din stanca. Tot relieful da senzatia unei pesteri prabusite, printr bolovanii imensi, cascandu-se grote verticale al caror fund nu-l vedem. Si uite asa, sarind din bloc in bloc, mai la propriu, mai la figurat, iesim cu bine din asta de piatra. Este cel mai frumos loc al intregului traseu. Eu le-am numit, Cetatile Vioreanului, ca tare mult m-au dus cu gandul la aspectul de fortareata inchisa in mijlocul unui munte (altitudinea acestei se invarte la peste 1800 metri).
Iar suntem intr-o dilema. Am poposit intr-o poiana inierbita, la marginea padurii (pentru prima data, dupa ceva ore, dam de padure compacta), si nu mai dibuim marcaj. Ultimul semn rosu, e bagat pe o piatra, sub un jneapan, si ma gandesc ca nu trebuie sa ma pun pe burta, sa trec pe sub jnepeni, pentru a continua. Si in stanga, si in dreapta, par a fi poteci, dar mai stii!? Asa ca ne imprastiem pe , iar dupa cateva minute Liana ne va striga ca a gasit marcajul. Buni ochii asta multi...


     Traversam pe sub peretii de piatra ai crestei salbatice dintre Vioreanu si Oale. Pe aici nu prea ai cum sa sta sus. Ne gandeam ca mai e putin, pana in curmatura, dar de fapt mai avem destul. Si prilej sa mai ratacim odata drumul. O coborare lunga pe grohotis ne duce pana in marginea padurii. Dar nu mai avem marcaj. Si totusi... poteca era clara. Atunci, lasandu-l pe Lau sa se avante in padure, ne intoarcem pana la ultimul semn. Numai direct pe stanca in sus nu ne gandeam sa fie. Si nu oricum, ci mai mult tinandu-te de copaci, urci vreo zece metri, pana intr-o brana mai agatata. Aici trebuie sa pastram distanta intre noi, ca sa nu ne calcam pe maini.


    Hai Laule inapoi. Vadit, fara nici un prea mare chef, Lau trage tare din grohotis, sa ne ajunga din urma. Da`i cel mai spriten, asa ca iarasi suntem toti. Si tot mergem prin padure, pe la buza stancii, prin molidis adunat gramada, si plin de uscaturi intepatoare, pana iesim din nou in creasta. Na, ca nu mai avem pe unde continua. Sa tinem creasta e cam expus. Varful din fata se termina cu o saritoare de cativa metri. Lau s-a convins... Prin dreapta, nu-i pe unde, ca jnepenii stau agatati de prapastie. Inapoi cativa metri, si cautand atent in stanga, gasim din nou marcajul cel sugubat. Cam greut cu el, ca s-a deteriorat in timp. Prin padure trecem toata zona aia stancoasa, pana iesim iar pe un ac, pe care nu-l mai putem evita. Totusi, coboram de pe el, pe perete, printr-o zona mai putin expusa, pana dam iar de locuri mai pasnice. De aici, pana in curmatura Oale, mergem intins, si doar intr-un luminis mai pierdem poteca (ascunsa printre balariile crescute in ultimii ani), pe care o gasim, insa, repede, cu ajutorul lui Ionut.
Se face lumina, si printr-o iarba inalta, pe o coasta inclinata, incepem sa urcam pieptis spre Curmatura Oale. Suntem la 1610 metri, si am cam terminat cu creasta. Este ora cinci si jumatate (estimarile mele fusesera pentru ora cinci, ca sa fim ok cu lumina pana in tabara), si din Vanturarita (1885 m), am facut pana aici doua ore si jumatate... obositoare!
    Hotarasem de pe traseu, sa facem aici pauza de masa. Curmatura nu e o sa larga. E o mica poiana, intr-o mica lasatura, intre doi codri desi de molid. Cam neprimitoare, si sinistra. Nici indicatorul nu il intalnesti (era pregatit, si numai bun de dus la montat, de catre baietii de la parc). Iar in jurul nostru, numai musculite, multe si agitate, nu ne dau pace, bazaindu-ne si muscandu-ne de zor. Geaba se chinuie Laurentiu cu aparatul lui contra tantari (pe ultrasunete), ca astea-s imune.


  Avem noi un nume pentru ele, dar nu-l pot reproduce aici. Vasi Bindeanu stie mai bine despre ce e vorba... Sic! Fu.... aci! Si-si merita numele.
Mancam cu greu. Ma chinui sa scap de toata conserva de fasole, si nu prea vrea nimeni sa ma ajute. Dar trebuie sa o pun goala in rucsac, sa-mi patez toate cele. Nu zabovim prea mult, din cauza animalutelor, asa ca pe la ora sase o luam la vale, pe punctul galbem, spre Curmatura Comarnice.
Acum avem drum clar, dar in padure s-a cam intunecat. Si din cauza plafonului de nori, si din cauza lasarii dupa-amiezii. Pana in Comarnice ne coboram repede, in jumatate de ora, si ne dam seama ca am ajuns, doar intalnind celalalt marcaj (triunghi rosu), care ne va insoti de acum incolo. Sincer nu stiu unde era curmatura... unde am gasit marcajul? sau in poiana de mai sus, unde zacea un indicator alb, nescris, ca o noua bifurcatie!



O luam voiniceste la deal (iar urcam!), dupa ce am trecut din bazinul raului Cheia, in bazinul Raului Costesti. Incepe sa ne picure, dar nu insista prea mult. Dupa ceva vreme, coboram puternic, printre copaci doborati de furtuni, si iesim intr-o vale salbatica, golasa, si cu multi dezradacinati, ce se smulge de sub Vioreanu. Dincolo... o poiana; dupa un urcus mai dur. Este poiana Piscul cu Brazi. Mirosul mioritic intalnit pe poteca, ne duce cu gandul la vreo stana (si stam grupati, in caz de scandal si cafteala cu cainii), dar inaintam si nu dam de nimic. Traversam iar o padure, iar mai trecem o vale, si tot asa... mirosul se tine scai.
In sfarsit iesim intr-o poiana mai mare. Pare cam inclinata, dar e linistita, si de aici gasim o perspectiva frumoasa a Vanturaritei si a Builei. Sus, ghicim, deasupra jnepenilor, Saua Stevioarei. Suntem in Poiana Frumoasa (sau Poiana Fata Piscului), de care aminteam, trecand pe deasupra. Pacat ca nu avem lumina buna pentru fotografii...
    Ne apropiem de tabara. Vremea buna s-a rasculat pe nori, si incep primele raze de soare, pe sus. Traversam o padure lunga, si iesim in a treia poiana, cea mai mare, presarata cu grohotisuri mari, smulse din muntii Buila si Albu. Suntem in Poiana de Piatra, si nu degeaba ii spune asa. Latraturile de caini ne vestesc ca ne-am apropiat de o stana. Sunt oile, sus, sub pereti, pascand linistite... iar cainii pe aliniamentul de paza, fiorosi spre noi, ne spun sa nu ne apropiem mai mult decat suntem acum. In schimb ne dau voie sa-i fotografiem, fara sa ne ceara vreun tribut.
Ciobanii ne striga sa trecem pe la stana, mai jos. Cine stie... ori vor sa ne dea de mancare, ori vor sa ne bata: D Da` nu prea ne tine cheful, nici de una, nici de alta, asa ca ne vedem de drum. Incepem sa coboram printr blocuri mari de piatra, cu alta harmalaie de caini (de data asta mai din vale; acolo ghicim a fi Stana din Dosul Albului, intr-o a doua poiana, mai mica, pitita dupa un palc de molizi).


   Lasam si caini si stana, in grija altora, si ne luam dupa lungul drum de tractor ce coboara de acum, spre tabara. Lung nene... ca ne vom satura de el. Dupa nu prea mult timp ajungem la Izvorul de sub Bolovan. Pana aici coborase Lau, din Curmatura Builei, dupa apa. Mult... (pe indicator scrie 20 minute pana in Curmatura Builei). Langa izvor am gasit unul din cele patru refugii de carea amintea Florin. Frumos adapost, si cu o icoana de lemn, ce a rezistat turistilor, numai bun de adapost pe vreme rea. Mai greu de dormit, in schimb...


    Ne ridicam cu greu. A napadit soarele peste noi. Un soare cald, si galbem, de seara. Placuta lumina... Pacat ca nu suntem acum sus. Ce spectacol!
Ne ramane poteca pana la alta bifurcatie. De aici, triunghiul rosu, urca muntele, spre Cacova, iesind in creasta, acolo unde l-am intalnit dimineata. Duce spre satul Barbatesti, in cateva ceasuri (vreo trei). Noi ne dam de vale, pe drumul de tractor. De aici incepe ameteala ierbii inalte si ude. Blestem dle. Pana jos m-am facut muratura la bocancii mei de vara (si de vara!). Si parca nu se mai termina, asa se infasoara serpentinele pe toate vaile ce le intalneste in cale, de pe un interfluviu pe altul. Candva a fost drum de exploatara... acum a napadit iarba inalta pe el.
Jos, in vale, dam de un observator de vanatoare, unde incepe drumul forestier propriu-zis, de pe valea asta secundara. Sus... crestele Builei, Albului si Pietrei, s-au ingalbenit de cu seara, si ne fac in ciuda. Acum sa fi fost in Curmatura...

    A trecut de ora noua. Am intrat pe drumul mare, al Costestilor, si parca picioarele nu ne mai asculta. Mergem de 12 ore si pietrisul asta de la final e cam pacatos. Betele se tarasc singure, dupa noi, ca si mainile ni-s grele. Drumul ala de tractor, ne-a pus capac...
Mai e mult pana in tabara!? Un kilometru, d-le... cred! Un cuplu de doi tineri, trecuse pe langa noi. Imi venea sa-i cer fetei o gura din berea ce o cara in mana... ioi ce pofta mi-o facut!

    Uite masini. Uite corturi. Uite-l pe Shaq. O venit si el. Un protbagaj se deschide... si cate o bere rece ne vine in intampinare. Lung o fost drumul. Dar a meritat!


    Duminica, din drumul de pe la Costesti, privind pe geamul  masini, revad toata creasta, fiecare varf, curmatura. Da`... am plecat acasa, cu o lectie bineinvatata. Lectia de geografie a Builei-Vanturarita. Multumesc celor din Ramnicu Valcea pentru invitatia de a veni aici. Si sunt mandru de echipa noua a Floare de Colt, care, in timp ce noi hoinaream prin coclaurile Vioreanului, alerga sa mai castige un trofeul la turism-sportiv, si a reusit!

Fiecare cu obiectivul lui... indeplinit! Spre alte poteci, va rog...!

-------------------
Fotografii din tura: Emi Cristea, Iuliana Bucuresti, Andreea Sanduloiu, Laurentiu Barza, Cristina Manof

Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 12429, Ultima actualizare: Miercuri, 11 Iul 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CAPATINII  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Romanii De Sus-Valea Hurezi-Curmatura La Piatra Rosie-Poiana La Iezer-Valea Malaia (dn 7a)

 

Comentariu
ANDREI DUDESCU ANDREI DUDESCU, Miercuri, 11 Iul 2007, 14:05

Felicitari pentru tura, articol si nu in ultimul rand pentru fotografii!!!:-D

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 11 Iul 2007, 14:06

Am uitat sa specific. Tura a fost facuta pe 30 iunie 2007:-D

Cristian Flueraru Cristian FlueraruAdministrator Alpinet , Miercuri, 11 Iul 2007, 14:41

felicitari pentru tura, pozne si articol. cu proxima ocazie te invit sa descoperi si farmecul partilor nordice ale Builei, foarte putin umblate;)

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 11 Iul 2007, 14:47

Adica cele din muntele Oale!?:-D Vezi ca vreau si prin Stogsoare:-D Pe unde scoti camesa?:-D

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 11 Iul 2007, 14:48

Specificare: din track lipseste portiunea de la
Izvorul din Bolovan, pana la tabara. Cristi n-a fost pe acolo, iar mi-e mi-a murit GPS-ul prin Vioreanu. Pe de alta parte Cristi a facut traseul din Curmatura Builei, pe sub creasta, noi in schimb am luat-o matematic. Cand primesc de la sursa restul track-ului o sa actualizez problema:-D

Cristian Flueraru Cristian FlueraruAdministrator Alpinet , Miercuri, 11 Iul 2007, 14:57

adica mai la nord - Valea Olanesti, Mt. Caprareasa, Folea etc.:-D

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Miercuri, 11 Iul 2007, 15:00

Aha... mai, si ca idee. Ar trebui la sectiunile montane de pe Alpinet, sa se separe Buila-Vanturarita de Capatanii. Parerea mea...:-D

Titus Hen Titus Hen, Joi, 12 Iul 2007, 15:41

Frumoasa tura iar descrierea si fotografiile sunt asa cum ne-ai obisnuit, adica tot frumoase:-P
Felicitari!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii