Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Emisiunea Sport Extrem la Radio Bucureşti


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - 8 iulie 2007 :: Vâlcelele Şipoaiei

Bookmark and Share

8 iulie 2007 :: Vâlcelele Şipoaiei

ALBUM FOTO ALPINET


    As mai fi dormit dar aveam de lucru in duminica asta. De lucru, prin Piatra Mare. Si apoi in ultima perioada nu prea am iesit, si nici nu stiam cat o sa pot activa in luna ce urmeaza, asa ca nu voiam sa ratez tura de fata.
    Previziunie meteo nu spun nici bune, nici rele. Sigur nu va ploua... cel putin de asta nu ma indoiesc. La ce ora sa plecam!? In echipa se bat cap in cap doua principii. Eu sunt adeptul orelor matinale (sase-sapte), Laurentiu este insa mai greu de urnit inainte de 9. Pana la urma, tinand cont ca ziua e lunga, cedez eu (desi stiu ca plecerea din zori asigura mai multe ore de vreme stabila).
Ne adunam cu totii, pe la 9-10 dimineata la bariera de la Dambu Morii. Fiecare ajunge cu ce poate; cu masina, cu duba, sau pe jos (Marius voia sa-si mai consume din energie; deh e mai tanar, si poate mai mult ca noi, astia apropiati la treizeci de ani).
     La bariera gasim masina lui Duracell (s-a dus in Prapastia Ursilor la escalada), si ne cam incurca situatia, caci lui trebuia sa-i lasam harta de orientare pentru Oli (in fapt week-end-ul acesta facem ultimele miscari pentru a sasea editie a trofeului Brasovului si echipa s-a impartit intre traseul montan, escalda si orientarea, toate in bazinul Sipoaiei).

    Valea asta incepe sa insemne ceva pentru mine, pentru Floare de Colt. Aici ne-am omorat trei week-end-uri din primavara, inercand sa-i dam un aspect demn de o natura curata. Aici am incerca sa aducem ceea ce lipsea muntelui... informarea turistica. Din pacate nu totul reusim sa pastram. Pentru prima oara vad cu ochii mei panoul de la Dambu Morii. A scapat pana acum de vitregii. Cel putin, privindu-l, voi invata din greseli, cum sa fac urmatorul mai bun, mai potrivit ca informatii. Totul are un inceput... evolutie sa fie.
    Suntem treisprezece. Nu tin sa ne fie numar de ghinion, ca nu cred in superstitii. Va fi un traseu peste medie, dar un traseu in care sa incercam toate fortele (de la cele slabele la cele tari), pentru ca in echipele de concurs nu mereu ai pe cei mai buni in materie. Asa ca avem intre noi si oameni cu care mergem prima oara in tura. De-a lungul anilor n-au fost putini, cei ce au insotit Floare de Colt pe munte in prima lor tura, si care au tot improspatat clubul cu forte noi si tinere... Aici este secretul unui club viguros peste ani si ani.
     Valea Sipoaiei ne insoteste in amonte. Este mizerabila, pana la iesirea din marea poiana de a confluenta cu Daschia. Am muncit degeaba! Nu e nici cald, nici frig. O zi numai buna de tura. Sa vedem de-o fi si pentru fotografii. Deasupra noastra, printre varfurile molizilor, cate un cumulus mai hotarat ameninta linistea. Pana trecem podetul de peste viroaga ce vine in Sipoaia, se inoreaza de-a binelea. Rar mai scapa cate o raza. Pacat. Mi-era pofta de soare si de imagini vii.
Ne insiram pe poteca... unii mai sprinteni, altii mai molcomi. Fiecare dupa chef si stare. Scopul este sa verificam timpul celui mai slab, si nu al celui mai tare, pentru a ne incadra cu traseul de concurs. Asa ca nu tragem de unul si de celalalt.

    Am iesit in poienile de sub Sapte Scari. Un miros ciudat razbate de sus. E lupul de care vorbea lista Alpinet. Acum doua saptamani, saracul pradator, a cazut in canion, de undeva de sus, si hoitul lui in putrefactie nu l-a ridicat nimeni. Mirosul coboara pe rau sute de metri. Un mic popas la buza canionului ne aduna pe toti la un loc. Prin canion sau pe alaturi!? Mi-era tot una... ce-as fi putut gasi nou, in afara de lupul cu pricina?  Totusi printre noi sunt oameni care vor, si atunci hai cu toti. Monica s-a lamentat un pic ca nu prea ii vine a urca pe scari, da` a ramas Lau in urma cu ea, si a convins-o.

    Scarile sunt reci, noi suntem multi. Si unde-s multi mai trebuie sa si astepti. In acest timp, imi arunc privirile prin peretii de calcar, studiind marmitele ce s-au format la baza stancii, datorita actiunii apei curgatoare. Trecem de scara cea mare (cea de 12 metri lungime), si dam nas in nas cu mirosul. Am gasit si sursa. In mijlocul potecii. Din tot lupul au mai ramas coltii si parca... privirea taioasa. Nu poti decat sa-ti tii respiratia, si sa-l ocolesti. Pe deasupra nu-i prea placut, pe langa el nici atat. Totusi, ma incumet, si descopar ca la un metru de el nu mai exista mirosul! Curentul de vale!
Uhh am scapat. Ultimele scari le trec in fuga, cu gandul ca in sfarsit pot sa-mi iau apa din rau. Mai jos n-am avut curaj. Ne adunam intre pereti, ne socotim, vedem ca nu suntem toti, si ne punem pe asteptat. Pe valcel trebuie sa intram compacti..
    Am lasat in urma poteca ce vine din varianta de ocolire a canionului. Inspre drumul turistic, marcat cu banda galbena, vine, lenes, un fir de vale, o mica jungla. Sa fie valcelul nostru!? Sa vedem...
    Acu ma oftic ca am lasat acasa harta topografica. Cea turistica nu ne ajuta. Ne ramane doar sa intram in balarii si sa cautam vreo urma. Laurentiu ne asigura ca doar intrarea e problematica, urmand sa devina poteca clara mai sus.  Dupa primele ierburi inalte, ne dam seama ca nu firul vaii e solutia. Trebuie cautata in stanga, in interfluviu, unde padurea e traversabila. Doar ca interfluviul nostru ia o forma ascutita, care se termina intr-o creasta ingusta de un metru, si cu o rapa de cinci-sase metri, pe dreapta. Valea este blocata de un mic canion de piatra, cu saritori, dar fara apa. , cum le zice Lau. Hai sa incercam muchia. Nu pare sa aibe mai mult de cativa metri. Lau trece, Marius trece... apoi ma gandesc ca nu putem aduce pe aici echipele. Traversez pe curba de nivel, pe sub stanca, dar panta mare tot e pacatoasa, mai ales in caz de ploaie. D-le trecem dincolo si om vedea ce putem face. Clar nu e pe aici.
Supriza. Lau ne striga de sus ca a gasit prima momaie. Ne adunam cu totii in acel punct, si cu ocazia asta iau si primul waypoint pe GPS (punct cu coordonatele geografice, si cu altitudinea). De aici se vede foarte bine poteca de pe Sipoaia. Primul post o sa-l punem nu la confluenta ci in dreptul acestui punct, la nici 50 metri de noi, in firul Vaii Sapte Scari (Sipoaia).
    Ca vorbim de Sipoaia, geografic, eu consider ca ea se formeaza sub Sapte Scari, la confluenta dintre cele trei vai, ce vin: una de sub Prapastia Ursilor,  a doua din Canionul Sapte Scari, iar a treia de sub Piatra Mare, din marginea vestica a golului alpin. In carti masi vechi citesti despre Valea Sapte Scari. Ultimele doua vai au curs permanent si mai sus de confluenta, pe cand cea ce vine de sub Prapastia Ursilor, pare a avea cursul doar la ape mari, primavara si vara, sau iarna cand e mai cald si se topeste zapada. Valea Sapte Scari, caci asa voi vorbi de-acum incolo despre ea, are la randul ei o confluenta mai sus de Sapte Scari. Este vorba de punctul in care parasisem poteca turistica. Primul fir, cel cu poteca turistica, vine din saua situata intre Piatra Mare (1843 m) si Sura de Piatra (1702 m). Firul pe care vom urca noi, isi culege vaioagele din golul alpin al Pietri Mari, noi urmand sa urcam pe una din ele, pana in marele V, cel care se distinge atat de bine din Brasov.

    Prin urmare, ne aflam in bazinul Sipoaiei, pe Valea Sapte Scari, pe interfluviul de la confluenta celor doua vai de obarsie a acesteia. Uhh... ca v-am zapacit de cap. Decidem sa punem postul unu de arbitri, in poteca, in dreptul balariilor prin care incepe poteca. Intr-adevar, cum spunea si Laurentiu, portiunea finala, dinainte de drumul turistic, se pierde aiurea prin verdeata inalta. Cristi se intoarce sa asigure marcarea inceputului de poteca. Insistasem mult sa vina azi, pentru ca el va fi, saptamana viitoare, responsabilul cu traseul montan.
Incepem sa urcam agale prin padurea umbroasa. E racoare si e bine. Poteca se infoaie pieptis cu muntele, urcand pe partea stanga a vaii (in amonte; versantii vaii se definesc altfel â€" versantul stang este in directie de curgere a raului, adica opus celui pe care urcam acum). Potecuta este destul de clara, iar din loc in loc dam de momai de piatra, nu prea mari, dar vizibile. Ocolim pe deasupra canionul cel mic de care povesteam inainte. Desi pe harta topo este insemnat un rau cu curgere permanenta, nu gasim nici un strop  de apa. In timp s-au modificat regimurile de curgere a raului (aveam sa descoperim la final de zic, ca pe cel insemnat cu curs temporar, era debit consistent).
Nu ne intindem in serpentine prea lungi, asa ca ascensiunea este obositoare. Din cand in cand facem un popas sa ne adunam cu totii, ca ne-am cam rasfirat prin verdele mult. Urzici, ferigi, balarii... ai tot ce doresti, in drum.
Am traversat firul de vale, si urcand usor pe partea dreapta, ajungem intr-un luminis mai pronuntat. Aici se distinge o confluenta. Poteca nu o mai ghicesti, si ai tendinta sa te duci pe firul din dreapta. Gresit... o fi mai luminoasa padurea, dar momaile le ghicesti in stanga. Si dupa ce traversezi douazeci de metri de ierburi inalte, si urzici, dai iarasi de o potecuta clara, bine definita. In acest sector mai trecem odata firul de vale, si ne inscriem pe versantul muntelui. Nu mai atingem valea pentru ceva vreme, si mergem doar prin padure sanatoasa de molid. Un scurt popas mai facem langa un luminis. Uitandu-ma in sus, descopar ca pe firul vaii s-a cam terminat padurea. Se poate ghici chiar prima zona de stanci din valcel. Cu toate astea nu intram in luminis, ci ocolim prin stanga, toata poiana asta. In portiunea finala, atingem iar lumina soarelui, dar intalnim si prima problema.

   O poteca clara traverseaza firul vaii, prin ierburi, iesind dincolo in padurea de molid. Laurentiu cu Marius se avanta, dar abia apoi descoperimi momaile pe partea noastra. Si totusi... de ce atat de clara!? Nu poate fi vorba decat de o poteca bine batuta de animale, probabil vreun barlog de urs aflandu-se mai sus.
Ne intoarcem cu totii in firul vaii, si punem un semn mai clar aici. Pe GPS culeg punctul, pentru a-l studia mai tarziu pe harta. Poteca ne trage mult in stanga, prin serpentine largi, pierzandu-si claritatea pe alocuri, dar asigurandu-ne prin existenta momailor. La un momendat interfluviul se lateste, si simtim ca ne deviem prea mult in stanga. Inca un pic si iesim deasupra versantului vaii turistice. Nu este bine. Noi nu trebuie sa parasim valcelul. Zona asta este cea mai neclara din tot traseul. Gasim o momaie mult in dreapta, taind tot muntele de-a coasta. Pe acolo balaureau Lau cu Marius, in cautarea unui semn clar. Si l-au gasit. Ne-am cam strigat ceva minute bune prin padure, incercand sa ne facem intelesi in vorbe. Nu era timp de colindat aiurea. Cea mai buna poteca e cea clara...

    Iesim pe o muchie mai ascutita, pe care urcam cateva minute, pieptis, pana iesim intr-o mica strunga, la un punct de belvedere. Langa noi e o momaie, deci suntem bine. Dar... in valcelul ce se casca langa noi, urmele se vad. Nici pe muchie in sus nu pare a fi. Oricum, suntem la baza peretilor de piatra, nu avem unde se ne ratacim. Incep sa traversez pe o brana a valcelului, suspendat la cativa metri de firul vaii, intr-o zona cam expusa. Nu e prea bine sa punem pe aici ruta. Daca iarba e uda, pericolul de alunecare e mare. De intors, nu o mai fac, asa ca incep in patru labe, sa ma catar pe iarba uda, pana ies inapoi in muchie. Aici e mai bine, si daca insisti poti sa-ti imaginezi si o poteca. Paul cu Cristina si cu Cezar o iau dupa mine. N-are rost sa se mai intoarca, dar strig la restul sa tina muchia. Au gasit si o momaie. E bine...
     Mai urcam pret de cateva zeci de metri, dupa care am ajuns la baza peretului. De aici clar intram in valcel. Zona e prietenoasa. Am trecut de saritoare si e loc intins in firul vaii. Se pot aduna zece la un loc. Hotarat... aici va fi post de control.
     Ne adunam cu totii, din insiratura. Laura ramasese mai in urma, avand probleme cu un genunchi. Este insotita de Cristi, Milu, si cei ce au ramas sa se asigure de marcaj. Este ora unu, dupa-masa. Facusem trei ore pana aici, de la Dambu Morii. Poiana se vedea frumoasa, in urma noastra, acolo jos de tot, flancata inspre nord de cartierele sudice ale Brasovului.
    Incet ne strecuram pe panza de grohotis, ce se lasa de sus, de sub pereti. Pe stanga, sunt trasee pitonate, in peretii de calcar. Mai aruncam si ochi dupa ele. Chiar sunt curios sa aflu cum se numesc acesti pereti. Trebuie sa existe undeva, un toponim.

     E mai simplu pe alaturi. Dar sunt interesante si fotografiile. Dupa ce urcam ceva pe limba miscatoare a valcelului, ne apropiem mai mult de peretii din stanga, pana ii atingem. De aici, momaile ne indica jgheabul din stanga, nu prea tare inclinat. Nu pune probleme tehnice, doar ca te oboseste. Cu atentia sporita, ca de sus mai cad pietre (de la inaintasi), depasim pragul mai dificil, si iesim iar intr-o panza de grohotis. Linia unor molizi mai pitici ne indica capatul greutatilor.
Ajunsi sus, suntem intr-un fel de inseuare. In stanga noastra ar fi o poteca ce duce spre cabana Piatra Mare. De retinut... pentru o tura urmatoare. Am scapat de valcel. Suntem in pajistile marelui V. O poteca clara se strecoara prin iarba inalta, spre varful Piatra Mare (1843 m). Frumos se mai vede de aici. Este un verde de toata splendoarea, de jur imprejur. Undeva, in stanga, se ghiceste cabana Piatra Mare, dincolo de peretii de la Sura de Piatra.
Ne bagam in iarba deasa si inaintam voiniceste spre firul valcelului. Acolo, mi-aduceam aminte de acum multi ani, era un sant destul de adanc, nu usor de traversat. Cazusem, intr-o iarna, prin zapada rupta, intr-unul din ele. Pe langa noi e puzderie de afinis. Ioi, ce-o sa fie aici peste vreo luna... parca parca as veni la .
Dupa cum ziceam, in valcel, ma bag direct in niste tufe de merisori, pe sub care ma strecor cativa metri in jos. Degeaba strig la fete sa vina dupa mine, ca dupa ce iau in piept o panta zdravana cu flori si iarba, imi dau seama ca era mai simplu pe mai sus. Pe acolo Milu culca la pamant iarba inalta, inaintand spre varf. Ne-am insirat dincolo de valcel, printre floricele, la marginea unor jnepeni si merisori, si ne tragem sufletul. Suntem la 1730 metri si deasupra  noastra se vede creasta.

Nu-i usoara suta asta de metri... dar e frumoasa foc. Dom`le ce peisaj lasam in urma noastra, ce cadre cu fetele urcand agale, cu stancile in urma lor. Si se vedea hat... departe... pana la Piatra Mica, Bechia, Mardagau si Highis... toate varfurile crestei nordice. Deasupra, Laurentiu era de mult pe creasta. Poposisera chiar la iesirea in poteca, si ne astepta. Noi urcam chiar pe muchia dintre cele doua valcele de origine ale Vaii Sapte Scari. In dreapta noastra se ghiceau stancariile din conglomerat, lasate in abrupturi, de sub varful Piatra Mare. Acolo sus se formeaza, iarna, dantela aia deosebita, de cornise, spanzurate deasupra firului. Valcelul nu pare de nefacut. Este usor, pana in zona somitala. Pe acolo, fara coarda nu iesi, mai ales ca conglomeratul e mai friabil in zona.

   Este ora doua si un sfert.  Am ajuns in creasta, alaturi de alti turisti ce vin dinspre cabana. Popasul il fac pe varf. Si aici vom sta ceva vreme... Se pare ca problema Laurei este mai grava decat credeam initial si pana la urma apeleaza la fasa elastica. Popasul de pe varf, racind piciorul, accentueaza durerea. Daca aceasta insista, ii vom da un Piafen. Vom merge mai incet la vale, ca sa nu forteze prea tare.
    Pe varf, la 1843 m, ne lafaim intre poze, prajiturele si turte dulci. Dar nu prea mult timp, ca mai vin si alte grupuri, si nu vrem sa monopolizam top-ul. O luam agale spre cabana, traversand culmea Galbeaza (ce se termina intr-un varf de 1830 m), si Coada Pietrei Mari (1829 m), pe care se afla bifurcatia de poteci, spre cabana, Susai si Tamina. De aici, poteca coboara pe curba de nivel, spre stancariile de la Piatra Scrisa. Nu vedem peretele, ca suntem deasupra lui, dar coborarea prin hornul cel vesel, de la marginea abruptului, ne duce intr-o mica strunga plina de imagini. Distingem toate varfurile crestei Neamtului, iar inapoia noastra, privim cum se lasa spre rapele Garcinului, peretii cei frumosi ai Pietrei Scrise. Raman mai in urma, cu Laurentiu si cu Laura. Primii suntem cu fotografiatul, si de noi profita si ea, sa mai traga cate un respiro. Coboram incet incet, cu atentie, spre saua de sub Sura de Piatra.

    Cristi se intorsese din drum, sa aduca un Piafen, in timp ce ceilalti ne asteptau cu totii sub Piatra Scrisa. Hotaram sa ducem traseul prin arcada. Este mai frumos si poate nu toti cunosc frumusetile ce se ascund in Sura de Piatra, cu formele exocarstice atat de inconfundabile.
    O poteca nemarcata, ne suie agale pe culme, pana intr-o poiana mai larga. Deasupra noastra, dupa o panta mai zdravana, dam de arcada ce ne duce dintr-o parte in alta a muntelui. Am trecut dincolo, a iesit soarele iar peste noi, si gasim o alta lume, mai vesela. Cabana pare la doi pasi, iar deasupra noastra, un perete de cinci metri, anunta Vf. Sura de Piatra (1702 m). Nu mai insist acum sa urc pana sus. Este oricum destul de expus, si bate vantul taricel. M-am urcat acum zece ani pe stanca asta si-mi facusem atunci pofta. Acum, mai degraba caut cadrele foto, agatat pe o brana interesanta.

     Spre cabana e simplu. Nu exista marcaj, dar poteca e clara, iar pe vizibilitate vezi permanent cabana. Dupa cateva minute iesim intr-un culoar de molizi pitici, tare simpatici, si ne zorim spre adapost, salutati de cei doi dulai albi ca zapada, inca de la distanta.
Inauntru caldura mare... dar ma strecor pana la bucatarie sa salut cabanierul, si sa am ocazia, in sfarsit, sa dau aici sus, de amicul Doru Trusca cu care numa` nu ma nimeream sus, in acelasi timp. Placuta revedere (prima vedere a fost in Bucuresti, pe o terasa, la un tutorial GIS improvizat, cu Flueraru ca profesor, si subsemnatul ca invatacel; ciudata intalnire, si eu si Doru fiind brasoveni).

    O bere rece o visam inca din vale... acu` imi fac poftele cu ea, in fata cabanei, tolaniti in iarba primitoare. Ne permitem un popas. Este doar ora patru, dupa-masa.  De pe varf pana aici am facut doar o ora, cu toate opririle noastre. Si tolaneala asta va tine o ora.
Cabanuta au construit-o cei de la EKE Sacele (Societatea Carpatina Ardeleana a Ungurilor - ErdĂŠlyi KĂĄrpĂĄt EgyesĂźlet), cam pe locul unde fusese magazia vechii cabane, arse in 1991. Ruinele fostei cabane, cam toata lumea ce trece pe aici, le fotografiaza. Cabana se afla la o altitudine de 1630 m, in Poiana Surei de Piatra (asa cum e numita zona dintre Varful Puscas, 1629 m â€" la nord â€" si Vf. Sura de Piatra, la sud). Langa cabana se pot vedea cateva doline, semne ca activitatea carstica din zona nu e de neglijat. De altfel, varfuletul de langa cabana, cel pe care se suie toata lumea sa-si faca fotografii la belvedere, este plin de calcarele iesite la suprafata, randuite in frumoase lapiezuri.

     Pe la cinci fara ne urnim din loc... fara prea multa vlaga. Coboram pe banda rosie (Drumul Familiar), spre capatul Poienii Sura de Piatra. Intram in padurea rece, si mai facem popas doar la bancuta din Poiana Livada Mare. Aici, candva, a existat o stana (care apare si pe harti), si zona e la bifurcatia potecilor turistice (spre Pestera de Gheata â€" banda albastra, si spre Dambu Morii â€" banda rosie). Ne tinem poteca printre brusturii inalti, pana intram din nou in padure, in partea de jos a poienii. In poiana asta, a exista pe vremuri un izvor. Eu l-am prins, acum 13-14 ani; acum nu mai stiu  in ce stare e. Urmatorul cunoscut se afla pe Familiar in jos, la gura unei vaioage ce se duce spre Prapastia Ursilor (unul din cei trei afluenti ai Sipoaiei, de care vorbeam mai de dimineata).
Intram in padure si de acum tot asa vom merge. Drumul devine tot mai vizibil a fi un drum de tractor, si in curand, lasam in dreapta indicatorul spre Drumul Tiganilor (pe la Sirul Stancilor). Dupa doar cateva minute, in dreptul unei bancute, zabovim iarasi, pentru a fi toti la un loc. De aici parasim Familiarul, pentru a cauta Prapastia Ursilor. Nu de alta, dar acolo se va tine proba de escalada.

     Trebuie sa fii atent, ca lasand in dreapta Familiarul, ai tendinta de a continua pe muchie, pe o poteca foarte buna (dar nemarcata), care nu poate duce decat deasupra peretilor. Marcajul cu triunghi albastru, coteste brusc stanga, chiar mai jos de bancuta (semn indicat si pe un copac), si se aliniaza firului de vale amintit mai sus. In curand iesim intr-un luminis, in valcelul plin de apa, de unde se deschide o frumoasa perspectiva asupra Pietrei Mari si asupra Bazinului Sipoaiei. Pana la Prapastie mai avem cateva minutele, scurse repede dupa ce coboram prin scocul de piatra, asigurat cu o balustrada metalica.

     Baza stancii este un aliniament continuu de locuri batatorite de atatia si atatia cataratori. Sunt cateva locuri numai bune de montat cortul, avand ca tavan, surplombele prapastiei. Am inteles ca pe undeva, prin zona, exista un punct de belvedere, de unde poti cuprinde tot peretele. Trebuie cautat intr-o zi.
Aici ne facem penultima odihna. Apoi coboram usor spre confluenta celor trei vai, trecand apa peste podetul de lemn. Am intrat iar in banda galbena, si mai zabovim cateva minute langa refugiul de lemn de pe vale. Inutila constructie... scopul a fost nobil; dar anii au trecut si in loc de adapost a ajuns sa fie un WC public, un loc de aruncat gunoaie, iar mai nou, acoperisul lui este sursa lemnelor de foc pentru gratarele ce se incing alaturi... Da! Astia sunt oamenii din jurul nostru...
Ingraditura pentru gunoaie este iarasi plina; si e plin si pe alaturi. Nimeni nu invata ca gunoiul ti-l duci, frumos, acasa. Daca ai carat pana aici cinci kilograme, ce e greu sa duci unul inapoi!? Acasa ti-l arunci cumva la vecinu`? Sau din bucatarie in hol!?
Imi vine sa smulg masa asta de lemn, bancuta de langa, sa daram ingraditura, si poate asa lumea nu va mai considera poienita asta ca loc bun de gratare. Daca studiezi, pe valea Sipoaia, gunoaiele sunt foarte multe exact in locurile astea amenajate, pentru ca aici se opreste lumea sa-si faca damblaua. Daca nu ar exista mesele, bancile, si ingraditurile, ar fi mult mai curata valea. Pacat...

     Drumul pana la Dambu Morii il facem in liniste. Este seara; suntem obositi dupa noua ore; gandul mi-e la week-end-urile muncite pe aici, in zadar... caci ce am gasit iarasi, a depasit limita de intelegere. Da dom`le... ar trebui ca Jandarmeria Montana sa umble cu carnetelul de amenzi. Si nu amenzi usurele, ci groase. Sa simti la buzunar cat de rau face naturii, o hartie aruncata de tine pe jos...

    Este mai racoare. Soarele a iesit pana la urma de tot... Toti norii de peste zi s-au pitit. Habar nu am unde... Da`mi cui ii mai pasa. Am reusit o tura frumoasa, cu coclauri nestiute. Acum visez la altele. Si tot pe aici. Frumusetea muntelui de dincolo de poteca... Noi sa fim corecti cu natura!

Fotografii: Emi Cristea

Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 12304, Ultima actualizare: Vineri, 13 Iul 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii PIATRA MARE  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Cabana Dambul Morii-Drumul Tiganilor

 

Comentariu
Fără foto D.N A, Sâmbătă, 14 Iul 2007, 17:44

Poza aia cu lupul e interesanta...fain cadravru:-o:-o:-obine ca nu phooote poza!!!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii