Cu atentie, merse treaba. Dar nu m-as inghesui
sa revin... Mai e de precizat, pe ast segment, ca, la
capul rampei relativ aerisite pe unde iesi din Blid,
dai intr-un aglomeris de jnepeni. Sanatos. Pentru ei.
Mugur a luat-o in sus, printr-un tunel de 2-3 zade,
unde era sa-si chearda un bat de trekking. Nu mai
gasea insa semne de continuare a drumului.
 |
 |
     Am
mirosit eu o alta cale, la jumatatea aglomerarii de
tiritoare, dar absolut aiurea, dupa urmele pe trunchiuri,
nu ca s-ar fi dat plantele cu pricina vreun gram
in laturi, in urma traficului fie si de capre. Parca ultima
e ceva mai comoda. Ambele duc pe un summum,
onorabil, dincolo de care e coborirea aia subtirica.
Pe platforma de la capatul urcusului initial din Valea
Alba (in cazul nostru coboris...) m-am pregatit de
rapel (stiam de altadata, la patrundere de proba -
aveam treaba de fapt pe la Albisoare in acea zi...),
gasind si o bucla dupa o zada pipernicita dar infipta
bine in sol. Colegul mi-a explicat ca el prefera un descenta in sens opus, unde un horn vertical de
7-8 metri duce si el in Alba...
Marturisesc faptul ca, dedat la frica in cursul zilei, nu m-a incintat sa
stau cu grija buclei ori a zadei...
Sub nivelul atins, ziua de gratie 21 iulie a lui 2007 prezenta mai multa zapada pe Alba decit m-am
asteptat. Nu ne-am canonit in exces dar nici nu am murit de entuziasm. Ceasul era 20 si ceva...
Uluitoare a fost apa ce curgea mai jos de banchiza din canion... Prea multi bani nu am dat eu nici
altadata pe existenta vreunor bacterii nefaste in asa lichide, cu atit mai putin azi, pe canicula
record istoric... Cind avuram noi ceva apa in tura, dar s-a dus ca turnata pe asfalt...
Simt nevoia sa mai spun ceva despre emotiile asa-zis negative ale zilei... Nu tin neaparat sa fac
pe grozavul dar multe (des) scrieri remarc a fi din categoria dromovorus, a lui inghite drum.
Sentimentele apar rar, iar cind exista de multe ori sint luate din carti pasuniste.
Se prea poate sa dea rau a-ti recunoaste slabiciunile, temerile, groazele de pe munte.
Cind se intimpla sa patim precum un predecesor alpinist. Picat si oprit miraculos in Creasta
Costilei, omul nostru a fost napadit de remuscari: "De ce nu ma astimpar, de ce nu ma insor sa
stau la casa mea..." (era la virsta primului mariaj). Dupa o saptamina i-a trecut. Ba a murit si in
patul lui, aproape nonagenar.
Ne-o chema oare, acolo sus, prin Prapastii, si placerea de a reveni din anticamera mortii, de a-i
da oarecum cu tifla? Tot ce se poate.
