Comunitate

Caută

Evenimente
Vă recomandăm
Marathon Piatra Craiului



Marathon 7500



Bike marathon 4 Mountains



Cazare Predeal

cazare


Cazare, Pensiuni, Hoteluri

Parteneri
Zitec - software outsourcing romania

Ştirile Radio Cluj


Alpinet on TwitterAlpinet on Facebook

Jurnale - 23 septembrie 1995: Amintiri din Valea Albă

Bookmark and Share

23 septembrie 1995: Amintiri din Valea Albă

    Spre sfârşitul lui septembrie vremea s-a zburlit şi s-au aşezat lungile ploi mocăneşti. L-am găsit pe Adi Zdrobiş, fost coleg de generală, care nu prea avea, nici el, ce face şi ne-am zis să mergem vreo două zile prin Bucegi, cu încă câţiva colegi de-ai lui. În gara centrală ne-am trezit, amândoi, singuri. Hai şi aşa, ne-am zis. Norii voiau să se lase a ploaie, dar cui îi mai păsa?
    În Buşteni burniţa prin toate găurile norilor. Auzim o voce:
    -Măi băieţi, unde aţi plecat, că asta nu se mai opreşte cîteva zile.
    Mă uit în spate şi văd un moşneag, aflat în trecere, care, pesemne, e pus pe năcăjit oameni.
    -Doar nu ne-o întoarce din drum o amărâtă de burniţă! îi răspunsesem prompt.
    De la Căminul Alpin, înspre Munticel, ne-am aflat ca în război. Sări tranşee, zbori în baltă; noroiul până la glezne. N-or mai putut aştepta ploile astea!?... să ne facem şi noi mendrele, şi-abia apoi să-şi dea ele drumul. Abia după vreun sfert de oră am trecut „linia frontului”, scăpând de urmele războiului cu natura. La banca de pe Munticel ne-am oprit să ne curăţăm cât de cât de noroi.
    Din urmă ne ajunge un turist, îmbrăcat sumar şi cu un mic rucsac în spinare. Are viteză tipul, nu glumă! Noi plecaserăm de-acasă, cu planuri mari, de două zile şi cu vârful Omu, ca obiectiv. Adi, însă, m-a convins că nu are rost să şedem atâta, pe vremea asta, dacă suntem numai doi. Aşa a venit ideea cu Valea Albă. E drept, că ne gândeam noi, că de sus, de pe Brâul Mare al Coştilei am putea ajunge la Omu, da` când să mai coborâm!?


Schiţă desenată în 1995, după Walter Kargel

   - Ştiţi cum să ajungeţi în traseu? Că-i cam dificil la orientare!
   - Nu prea. Ăsta-i adevărul.
   - Nu-i nici o problemă. Vă arăt eu, de unde!
    Pe hartă, Valea Albă pare pustie. Nici urmă de traseu turistic. Dar, din câte auzisem, este destul de umblată, aşa că... de ce nu? Ne-am încălzit în „fuga” noastră. Tipul merge tare şi trebuie să-i ţinem urma dacă vrem să nimerim valea. Este călit, nu glumă. S-a dezbrăcat până la chiloţi, în timp ce burniţa ne fleşcăia pe feţe (şi aşa destul de transpirate). La Măsurătoarea Urşilor omul s-a oprit.
   - Mergeţi pe făgaşul ăsta la stânga. Vedeţi că mai sunt semne. Daţi de o muchie mică, unde să vă luaţi apă. La cinci minute, de acolo, găsiţi refugiul. Apoi... aţi ajuns în vale.
    Am pornit în direcţia indicată. Este, într-adevăr, greoi de găsit Valea Albă. Intrarea era greu de dibuită, căci dacă, în trecut, la Măsurătoare fusese o poiană, acu-i pădure deasă. De aici ţinem făgaşul, pe care nici urmă de potecă nu vezi. În schimb, semnele mai sunt vizibile pe alocuri, ceea ce ne spune că încă nu ne-am rătăcit. După jumătate de ceas atingem muchia amintită. Burniţa parcă a mai încetat, dar pe vale s-a lăsat ceaţă. Mai urcăm puţin prin pădure, dând peste refugiul din Valea Albă. Mai bine spus, peste ceea ce a mai rămas din refugiu, că-i într-o rână. În timp ce eu m-am apucat să număr cam câţi ar încăpea să doarmă aici, Adi iese pe terasa şubredă. Dezolant...
    În faţa refugiului scoatem ce găsim de prin rucsaci şi ne punem la îngrăşat. Aveam prea multă mâncare şi încercam să mai scăpăm şi noi din greutatea raniţelor. Hazlie a fost problema „toaletei”. O scândură de lemn indica: „Spre WC”. Încrezător, am urmat potecuţa, bine conturată pieptiş, printre brăduţi, până am dat de un molid voinic, cu o altă scândură pe el: „WC”. Să fie şi ecologic!?


Refugiul din Valea Albă

    Trebuia să plecăm. Ziua este mai scurtă, şi drumul pare a fi lung. De la adăpost înainte, poteca este vizibilă şi ne poartă paşii, coborând, spre firul Văii Albe. Ieşim din pădure, într-o poiană frumoasă, într-un loc în care, valea şi-a aşternut, mai potolită, un covor de iarbă, încă nemâncat de frigurile toamnei. Încearcă şi anotimpul ăsta să fie cât mai conştiincios. Astfel că, pe lângă burniţa rece, ne-a mai trimis şi un val zdravăn de ceaţă. În faţa noastră găsim un fel de canion, din pereţii căruia, mai zvâcnesc spre ceruri, molizi piperniciţi. Fără să stăm prea mult pe gânduri, luăm cu asalt imenşii bolovoani, spre... necunoscut! Urcăm firul văii, unde avalanşele şi torenţii au măcinat într-atât stânca, că-ţi dă impresia unui haos. Fără a fi deloc obositor, urcuşul a devenit o plăcere. Păcat că dincolo de ceaţă nu vedem mai nimic.
    După un sfert de ceas de La Verdeaţă, începusem să distingem o pată albă în cenuşiul văii. O fi zăpadă? Ajunşi aproape, ne-am convins. Un pod destul de mare, de zăpadă îngheţată, se odihneşte (cine ştie de când) la picioarele noastre. Prezenţa zăpezii ne obligă să ieşim din firul văii, pe un hăţaş al Coştilei. Deasupra ne oprim, totuşi, să-l studiem. Atent, mă proptesc între doi bolovani, mai mari; nu de alta, dar nu prea mi-ar prinde bine să mă trezesc sub pod. Bolovanul, aruncat, ricoşează din zăpadă, ca o minge de cauciuc. Nimic dle. Nici o zgârietură. Iau altă piatră; aceasta se pierde în hăul dintre zăpadă şi stâncă. Adi priveşte, molatec, ceaţa ce nu mai vrea să ne părăsească, în timp ce eu îmi fac de cap cu zăpada „nenorocită” (1).


Podul de zăpadă

     Urcăm sfioşi, trepte de piatră spre stâncile pierdute nicăieri. Câte un molidaş „atârnă” deasupra hăurilor, sfidând gravitaţia. Stau şi mă întreb unde şi-o fi găsit vreo crăpătură mai răsărită în care să-şi ancoreze rădăcinile. La adăpostul vreunei adieri de vânt, ceaţa „prietenoasă” se mai zvârcoleşte şi ne mai dă privirilor câte un capăt de lume. Mereu... aceiaşi impresie: Nu mai avem mult până în creastă!.. Cât ne înşelam... Dar ca o fata Morgana, priveam spre pata de senin, de unde ne închipuiam că ieşim din strâmtoarea munţilor iar când ajungeam în dreptul vreunei stânci, luate ca reper, ne trezim în faţa... aceleiaşi văi, cu aceiaşi pereţi şi... fireşte... cu o pată de senin, mai sus.


Valea Albă (septembrie 1995)

    Ne ghidam după o schiţă de-a lui Walter Kargel. Ni se părea, totuşi, că mare şmecherie n-ar fi nici fără ea (2). Cum să te rătăceşti într-un canion, când singura ieşire se găseşte la capătul de sus!? Dar capcanele!? Adi propusese această vale, pentru că nu era decât o săritoare mai grea. Altele, mai mici, le trecem noi, părăsind jgheabul pietros şi urcând pe vreun hăţaş de capre negre, de pe faţa Coştilei, pentru a reveni printre pietroaie acolo unde nu ne mai ameninţă nici un prag. Orele stau în loc, deşi acele ceasului se învârt. În aer pluteşte miros de iarnă... suntem în septembrie! Burniţa încetase, dar ştii când se va porni, iar, din nori!? Or mai fi ceva zile bune, până pe la jumatea lui octombrie, şi abia apoi ar trebui să se pună iarna pe treabă.
    Un bolovan mare se profilează, tot mai apropiat, pe firul văii. În vecinătatea lui vedem că, de fapt, înfundă valea. Na, că am ajuns şi la Săritoarea Cârnului. Sub peretele, uşor surplombat, ne aşezăm să mai îmbucăm câte ceva. Parcă e greu să ne facem curaj... Sandwich-urile sunt reci ca gheaţa şi nu-şi fac de fel loc spre stomace. Dar ce să-i faci... trebuie să mănânci. Filmul Azo, cumpărat, nu-mi prea inspiră încredere, dar de altceva nu am avut bani (aparatul FED abia de-l cumpărasem de vreo lună, cu 27.000 lei, dintr-o consignaţie din Braşov şi era primul film color pe care îl încercam (3)).
    Aveam în faţa noastră două variante. Stânga sau dreapta? Pe mijloc nu se poate. Am ales dreapta, că ni s-au părut nişte prize mai la vedere. Adi a urcat primul. Era mai experimentat. Trecerea o constituie un perete de 5-6 metri, urmat de o pantă înierbată, foarte înclinată. Punctul cheie este fruntea peretelui, unde un jneapăn parcă îşi avea rostul de a te ajuta de el. Nu ştiu cum a urcat Adi, dar eu, fără să mă uit în jos, am luat peretele cu emoţii, folisind prizele bune (umede şi alunecoase, din păcate). Fără jneapăn nu cred că aş fi reuşit să mă salt pe iarba acoperită de un strat subţire de zăpadă (fulguită în timp ce urcam noi din Buşteni). Cu vopsea roşie, scria mare, intrarea în Brâna Văii Albe, spre Crucea Eroilor. Cum ceaţa se miluise să se mai risipească niţel, ne-am desfătat şi noi privirile cu pereţii Coştilei, cu Brâna Mare şi cu canionul adând al Blidului Uriaşilor. De sub săritoarea trecută, se desprinde spre Coştila, strânsura Iadului (pe unde îmi trecea mie în minte să urcăm, neştiind ce e pe acolo).
    Pereţii de piatră s-au îndepărtat de noi. Valea largă şi înierbată pare, în sfârşit, mai primitoare, deşi îmi imaginez, parcă, avalanşele de iarnă, de pe aici. Şi acum, trebuie să fim atenţi, mai ales că iarba îmbibată cu zăpadă proaspătă (mai mult moină) este alunecoasă şi riscăm să ne trezim (nu întregi), înapoi sub săritoare. Gâfâind după atâtea sute de metri, ieşim îm Şaua Mare a Caraimanului (2360 m), între cei doi munţi vecini (Coştila şi Caraiman).
Ceaţa ne-a învăluit cu totul. De unde am urcat, mai vedem doar zece metri de pajişte ninsă. Din negură cad fulgi mărunţi şi rari. Urcând alene, pe coama nedetă a muntelui, întâlnim stâlpii de marcaj ce duc de la monument spre Şaua Şugărilor şi apoi spre Omu. Am încercat noi, să ne fotografiem împreună, legând aparatul de un stâlp indicator, dar vântul puternic ne-a cam încurcat planurile, aşa că ne-am lăsat păgubaşi. Trecând peste cota 2384, a Caraimanului, ne îndreptăm spre cabana Babele. Vremea pare a se îmbunătăţi în minutele când trecem de viroagele de obârşie ale Văii Jepilor. Cu toate astea, vântul tăios ne sileşte să ţinem pe noi hainele groase. Cabana Babele se poate vedea în zare, învăluită de raze de soare cu dinţi. Peisajul pare cam tulbure. Îngălbenit prea mult de graba toamnei, nu ne arată cine ştie ce farmece, mai ales că acum străbatem renumitul „bulevard al Carpaţilor”. Ajunşi la cabană, trecem mai întâi pe la Sfinx, unde, prin ceaţă, răzbat până la noi siluete vesele şi sunet de chitară. În cabană suntem întâmpinaţi cu un „Bine aţi... plecat!”, căci primul lucru pe care-l găsim este tăbliţa cu „În sala de mese se consumă doar mâncare cumpărată de la cabană” (4). Oare unde a rămas omenia? Omul îşi mai ia mâncare de acasă, în rucsac, căci la cabană se practică preţuri cel puţin duble, iar când foamea te cuprinde mai tare şi dai în sfârşit de un adăpost, te goneşte să mănânci afară, în ploaie, ninsoare sau vânt.


Adi Zdrobiş şi Emi Cristea, la Babele

    Nu zăbovim prea mult pe aici, fiindcă atmosfera pare apăsătoare. Când plecăm, luăm şi soarele cu noi, într-o stăruinţă de a ne mai îmbuna sufletele. Ceasul arată ora două după-masa, iar dacă frigul nu vrea să plece, îl părăsim noi. Spre cantonul Jepi se întinde o potecă de promenadă, printre „dâmburile” care vor să-şi spună munţi (Cocora şi Ciocârlia). Cine se mai uită după marcaj? Odată zărit, cantonul, drumul cel mai scurt pare a fi şi cel mai lejer. Pitit la umbra jepilor, nu departe de Piatra Arsă, micul adăpost pare agăţat de o margine de lume. Poteca a devenit o mica „şosea” printre jnepeni. Nu vezi nici la stânga nici la dreapta, iar înainte parcă e monotonia unui deşert. Noi ar cam trebui să coborâm spre stânga (mai bine spus, să urcăm). După câteva minute, crăcile înghesuite se dau în lături, noi ieşind pe marginea platoului, la canton. Casa este închisă, iar liniştea din jur începe să ne pună pe somn. Ne mai dezmeticim, privind de pe terasa suspendată, prăpastia de sub noi. Parcă mă apucă ameţeala când văd pe unde merge poteca, dar n-o fi dracul atât de negru. Ieşim dintre jnepeni, în firul unui vâlcel ce vine dintre Ciocârlia şi Jepii Mici, aruncându-şi adâncurile sub noi. E una din Urlători. Pe coastele Jepilor Mici, coborâm până într-o mică şa, la baza unui stâlp al fostului teleferic. În jurul nostru, cresc larice zăpăcite de vreme, pe acolo pe unde molidul a pierdut de mult curajul. Din strungă, schimbăm direcţia şi coborâm frumoase serpentine, prin umbra molizilor, cu ochii prin pereţii albi ai Jepilor, ridicaţi dincolo de vale. Din când în când, printre nişte nori rătăciţi, vedem şi Monumentul Eroilor din Caraiman...


    Pe sub Claia Mare, norii se îngrămădesc spre vârfuri. În valea Comorilor auzim un vuiet mare. Este cascada Urlătorii, aflată la ceva distanţă. Trebuie să ieşim din potecă şi să coobrâm la dreapta printr-o rarişte umedă, să ajungem la căderile de apă. Cuvintele nu pot exprima cele văzute...
Am lăsat, cu greu, în urmă munţii. Pe promenada ce duce spre oraş, privim fără ţintă printre ramurile copacilor din jur. Bine dispuşi, nu mai luăm în seamă noroaiele ce se întind spre telecabină. Până în gară „drumu-i drept, cărarea-i lungă”, iar de acolo mult nu mai este până la casele noastre. Şi uite aşa cunoscusem şi eu, pentru prima dată, „paradisul Bucegilor”, Valea Albă.


Note 2007:
Articolul este retranscris, cu cuvintele şi fotografiile din 1995. L-am descoperit recent, prin caietele ce-mi ţineau de jurnale de munţi, prin anii de liceu.


(1) Pe vremea aceea, mă bucuram şi eu ca pruncii ce aruncă cu pietre în prăpăstii.
(2) Este elementar să ai o sursă de informare. Altfel, pot apărea rătăciri, accidente. Aveam să înţelegem mai târziu.
(3) FED-ul acela, încă îl mai am, şi-l mai folosesc când mi-e poftă de imagini pe film. Este sursa fotografiilor mele, dintre 1995 şi 2004.
(4) Acum, m-aş gândi ca este cu două tăişuri problema asta.

Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 17688, Ultima actualizare: Marţi, 14 Aug 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Poiana Gutanu-Stina Gaura

 

Comentariu
Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Marţi, 14 Aug 2007, 19:00

Primele trasee, dar mai ales cele care au ridicat probleme raman intiparite in suflet. Creeaza dependenta!...:-)

Fără foto D.N A, Joi, 16 Aug 2007, 21:43

frumos, dar am senzatia ca deja tragi spre batranete mah Emi...vb ca un om batran...te framanta trecutul? crezi ca nu ai facut destul?
super fain!:)

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii