Jurnale - Si ce ? ... - Muntii Rodnei, 2-9 iulie 2007

Ziua aVI-a, sambata.

    Norii sunt la nivelul varfului Ineu, ploaia a incetat inca din timpul noptii; doar vantul vine uneori cu furie voind sa ne spulbere.
    Alarma telefonului ne scoala la ora sapte. Ne punem pe treaba decisi sa plecam cat se poate de dimineata pentru ca nu stim sigur la ce ora vine autobuzul (undeva in primele ore ale dupa amiezii). Servim un mic dejun rece insotit de o cafea trasnet, fierbinte, apoi ne punem pe treaba. Antonella iese sa spele vesela, iar eu incep strangerea bagajelor adica rularea sacilor de dormit si punerea lucrurilor in pungi de plastic pentru a le proteja de o eventuala ploaie(m-am convins ca ideea de rucsac absolut impermeabil este o utopie). O ultima rafala, parca mai puternica decat oricare de pana acum, culca cortul peste mine…vocea alarmata a Antonellei, din care inteleg doar “farfuria…farfuria” ma catapulteaza afara gandind ca poate am ocazia pentru prima data in viata sa vad o farfurie zburatoare…pierd prilejul pentru ca farfuria de inox, sclipind de curatenie, rapita de rafala de vant disparuse deja dupa o dunga; plec in cautare si o gasesc la mai bine de o suta de metri, la mica distanta de canistra de plastic pentru apa ce se dusese sa-i tina de urat.
    In jurul orei zece suntem gata de plecare. Prindem poteca marcata cu punct rosu care ne scoate in 15 minute la Lala Mare; de aici trebuie sa prindem ramificatia marcata cu punct albastru care coboara pe valea Lalei. Din jurul lacului au disparut mormanele de cutii de conserve dar e pe cale sa ia nastere altele (ar fi ideala construire unui refugiu salvamont pentru supravegherea zonei si pentru adapost fiind un punct foarte frecventat de turisti).
    Ocolim prin aval lacul si luandu-ne firul apei drept ghid (pentru ca marcajul e deficitar) incepem coborare prelunga si abrupta, trecand de pe un mal pe altul al apei, mergand mai greu la inceput prin smocurile mari de iarba, rasucitoare de glezne, pana ajungem la poteca batuta care merge o bucata intre apa si desisul de jnepeni, in coborare pronuntata pe langa pragurile de pe care se arunca in spume Lala (un gand nastrusnic imi vine amintindu-mi de metoda “fundeni”… am ajunge rapid in vale, e drept cu fundul flenduri si cu niscava coaste rupte), apoi o ia mai domol lasand apa sa strabata cotloane numai de salbataciuni stiute; ne strecuram printre jnepeni imensi (nu prea ne pun probleme) care, dupa o vreme incep a fi inghesuiti de padurea de molid ce pune treptat stapanire pe munte. Mergem intins fara pauze hotarati sa prindem autobuzul. Pe masura ce coboram temperatura aerului creste si incet-incet iesim din zona vantului. O zona cu doboraturi ni se pune in cale, ca o piedica pusa de zmeoaica cea rea, semnele, atatea cate erau, dispar si incepem a orbecai dupa poteca; firul apei care se vede mai jos ma atrage ca o himera dar Alteu care sta de veghe imi comanda cu asprime: “stai!” Ma execut, privesc peisajul acoperit cu un imens afinis prin care se incruciseaza sumedenie de poteci ce le stiu inselatoare, sar peste cateva trunchiuri spre ceea ce credeam ca-i poteca dar constat ca m-am inselat; vocea stinsa a Antonellei ma anunta ca ea nu mai poate. Ma opresc din nou si chem acel simt pe care l-am capatat de cativa ani (si pe care nu-l pot explica); si el imi indica: “poteca-i pe acolo”…e cam in deal, exact pe unde crezi ca nu-i…mai ma strecor pe sub trunchiul unui molid prabusit, escaladez pe altul si…iata semnul. Facem o pauza de cinci minute si continuam drumul; treptat poteca coboara la firul apei…ajungem in poiana cu saivanul parasit si, ca alta data, podetul care trece pe malul stang al Lalei ne amageste abatandu-ne de la poteca marcata…imi dau seama mai tarziu cand drumul dispare in stevia inalta pana aproape de brau dar continuu sa merg avand grija sa nu ma indepartez prea mult de apa; trecem pe langa o stana parasita si curand ajungem la drumul forestier care vine de peste rau. Mai facem o scurta pauza, mai aruncam ceva haine de pe noi si plecam in mars fortat pentru a strabate cei sapte km. de drum forestier care ne despart de Gura Lalei. Scapata la largime, Sasha nu pierde prilejul de a se balaci in fiecare baltoaca, fie ea cu apa curata sau murdara(ii place la nebunie apa). Nu mai avem mult pana la capatul drumului cand apare un nou pericol; pe marginea drumului dam de o remorca amenajata ca stupina inconjurata de sumedenie de zburatoare; o iau pe Sasha in brate sa nu faca vre-un gest necugetat, ocolim cit de departe putem, si iata-ne scapati; rasuflu usurat (am descoperit cu ceva timp in urma ca am alergie la veninul de albine). Dupa cateva sute de metri iata-ma zbierand ca un apucat; intr-o poiana din marginea drumului sumedenie de stupi, iar Sasha, curioasa, s-a indreptat intr-acolo sa-si bage nasul in treburile albinelor…ma asculta si renunta. Langa stupi pe o bancuta asezata la umbra, stuparul citeste un ziar; daca ar fi cioban l-as ruga sa-si cheme cainii dar pe stapanul albinelor ce sa-l rogi? Doar sa mormai printre dinti: “veniti-ar ursul!” Abia respirand trec si aceasta cumpana si curand pasim pe podul de peste Bistrita ajungand la soseaua care, trecand Pasul Prislop, leaga Moldova de Maramures. Aici se afla un mic magazin de la care iau cate o bere, prilej cu care aflu ca autobuzul asteptat va fi aici la ora 15.20. Avem la dispozitie mai bine de jumatate de ora.
     Partea “per pedes” a periplului nostru incheiata, iata-ne instalati in autobuz in drum spre prietenii nostri de la Borsa Maramuresului. Soseaua urmeaza cursul superior al Bistritei, numita aici Bistrita Aurie. “Denumirea se leaga, desigur, in primul rand de stravechea indeletnicire a locuitorilor, care extrageau pretiosul metal din nisipurile aurifere aduse in albia raului de numerosii sai afluienti ce sectioneaza masivele cristaline pe care le strabat”.(Ion Popescu-Argesel, Bistrita Aurie, Editura Sport-turism, Bucuresti, 1982).
     Portiunea ce o strabatem este inghesuita de Muntii Rodnei in S-SV si Zimbroslavei la inceput, apoi Muntii Maramuresului in nord, cu padurea, lasata pana in marginea apei, care nu prea ne lasa ochilor privelisti spre zona inalta.
Dar o data trecuti de cele cateva case de la Sesuri(pronunta Shesuri) prinde a castiga in altitudine lasand slobode privirii privelisti magnifice spre Ineu, vf. Omului, Gargalau (de sub care-si trage apele Bistrita), apoi din Pasul Prislop noi privelisti se deschid catre cealalta jumatate a Muntilor Rodnei, Galatului, Laptelui Mare dar mai ales impozanta prisma a Puzdrei in dosul caruia se afla Negoiesele si vf. Repede; ceva mai departe, spre vest, regele Carpatilor Orientali cu cei 2303m. ai sai, precedat de culmea prelunga a Pietrei Albe se inalta ca o chemare Pietrosul Rodnei; spre nord se inalta muntele Zimbroslavei, mai putin vizibil. Pe plaiul cu un capat sprijinit de Prislop provoaca mancarimi la talpi drumul ce pleaca spre nord in urcus bland, orientandu-se dupa o vreme spreV-NV pentru a te duce in interiorul minunatiilor oferite de Cornul Nedeii(Cornedei), Dealul Negru, Cearcanul, iar mai departe, parca concurand Pietrosul Rodnei, ca spinarea unei fantastice camile cu patru cocoase, Toroioaga (Socolescu, ii spun localnicii) care ascund in spatele lor alte minunatii nevazute de aici: Jupania, Balasana (Doamne, cu ce bunatati m-au omenit ciobanii moroseni de la stana din Izvorul Ursului!), Valea Vaserului, adevarat Eden.
Pe plaiul ce duce spre Stiol, de cativa ani se straduie sa se inalte biserica unei manastiri (nou prilej de carcoteala pentru unii ziaristi; deh, manastirea-i la sosea, iar ca sa vezi dezastrul de la izvoarele Bistritei trebuie sa faci ceva talpa) si ma bucur vazand crucile din varful turlelor, ce nu le stiam inaltate, zugravite pe albastrul celest.
    Trecut de poarta maramuresana care anunta punctul culminant al urcusului autobuzul nostru se lasa grabit spre valea Viseului, simtindu-mi poate nerabdarea de a-mi vedea cat mai curand prietenii. Trecem pe langa o modesta atentionare care aminteste ca aici, la Preluca Tatarilor borsenii, barbati si femei, condusi de Popa Lupu Sandru(Shandru –ah, diacriticile astea!) le-au tras o papara zdavana, la 4 septembrie 1717, tatarilor condusi de hanul Chirai Mahmud Abdul. Muntele s-au umplut de vile, una mai ochioasa decat alta… trecem de complexul turistic, dezvoltat intr-o masura incredibila in ultimii 15 ani…trecem pe langa locuri ce-mi starnesc amintiri…Gura Negoiescului, punct de plecare spre Zanoaga Negoiescului, vf. Puzdrei si creasta principala…Vale Poienii unde printr-o intamplare, desi nefiind angajat al Primariei Borsa, am participat la pregatirea ultimului rencensamant al populatiei ramanand cu frumoase amintiri, de neuitat…Gura Repezii, punct de precare spre Taurile Buhaiescului…si, in sfarsit, centrul orasului, capatul calatoriei noastre cu autobuzul.
Gasim orasul relativ linistit; “italienii”, “belgienii”, “austriecii”, etc. inca nu au venit in concedii; atunci sa vezi nebunie cand pentru a traversa strada trebuie sa stai minute intregi asteptand o bresa in sirul de masini care circula bara la bara, cand sapte zile pe saptamana orasul vuieste de nunti, cand sticla de bere la crasmele din centru salta la dublul pretului practicat doi km. mai sus…
    Din dreptul spitalului, unde a oprit autobuzul, ne intoarcem 100 m. inapoi si trecand podul peste Viseu incepem a urca pe valea Pietroasei. Conform planului, ne oprim mai intai la Nita (citeste Nitza), una din fiicele lui “MosGheorghe”, sa lasam grosul bagajelor urmand a lua cu noi numai necesarul pentru cele doua zile cat vom sta in Garlea, o portiune din valea Pietroasei situata la vre-o doi km. mai sus. Nu suntem lasati sa plecam de aici pana nu acceptam sa mancam si sa servim un paharut de palinca de vre-o 50 de “focuri”, asadar zabovim aici cam o ora.
    Drumul nostru coincide cu traseul marcat cu banda albastra care urca spre Pietrosul urmand valea raului Pietroasa, afluent pe stanga al Viseului, cu obarsia in lacul Iezer, de sub varful Pietrosul. De vre-o 17 ani calc drumul acesta, an de an, ajungand sa ma cunoasca oamenii ca pe un “cal breaz”, si de fiecare data gasesc lucruri noi, mai ales in ceea ce inseamna constructii de case. Fara bagaje, urcam in pas vioi si dupa 20 minute drumul ne intoarce cu fata catre Zanoaga Pietrosului, semn ca suntem in preajma casei lui “MosGheorghe”. De departe il vedem venind usurel pe drum la vale.
    Pe “MosGheorghe” l-am cunoscut intr-o frumoasa zi de duminica a anului 1990 despre care, cu ingaduinta dumneavoastra, va voi povesti altadata. Este un om obisnuit pe care, insa, mi l-am facut “chip cioplit”. Dupa varsta pe care o are nu-mi poate fi tata (decat daca s-ar fi insurat foarte de tanar) dar un frate mai mare mi-ar putea fi. L-am numit “MosGheorghe” pentru ca in Maramures mos se spune la bunic; desi diferenta de varsta dintre noi nu justifica intelesul cuvantului mos dat in Moldova (cu mos, i se adreseaza cel foarte tanar celui foarte batran) l-am numit asa pentru ca mi l-am dorit un sfatuitor intelept, un fel de Daniil Sihastrul. Asa mi l-am dorit eu sa fie. In realitate “MosGheorghe” este ceea ce isi doreste el sa fie: un om obisnuit caruia-i plac viata, femeile si un pahar de horinca, un om care, atunci cand ne intalnim, se bucura; si este atata sinceritate in bucuria lui cum numai la un prieten poate fi. De aceea “MosGheorghe”imi este deosebit de drag. “MosGheorghe”, din care mi-am facut “chip cioplit”, caruia-i port un deosebit respect si un imens simtamant de prietenie. Trecand pe langa casa Leontinei, fiica lui ce mai mica, urcam putin si patrundem in gospodaria lui unde suntem intampinati de Sava si Ilie, alta fiica de-a lui “MosGheorghe” si sotul ei. Sasha, simtindu-se ca acasa o ia inainte si urca, asa ca la circ, scara foarte inclinata ce duce in camera din pod, amenajata pentru mine la dorinta-mi exprimata cand l-am cunoscut pe “MosGheorghe”, in care ma trezesc dimineata cu Pietrosul in ochi, iar in timpul zilei, ies in balcon si-mi delectez sufletul cu spectacolul muntelui pana cand, ne mai putand rezista, arunc cate ceva in micul rucsac de rezerva si o iau voiniceste la deal.
    Pe munte se vad flenduri de neguri zbuciumate de vantul care se vede ca inca isi mai face de cap pe acolo, pe sus. Soarele se piteste in dosul Pietrosului, aerul devine deosebit de rece alungandu-ne in casa, la un pahar de horinca (“de dragul pacii”, spune “MosGheorghe”).