28 septembrie 2007: Valea glaciara a Pietrelor. Furtuna la Bucura.
A pornit din nimic. In Coltul Chiliilor, intr-o seara rece de septembrie … Unii coborasera prin Padina Popii, de pe creasta Craiului, eu venisem prin Brana Caprelor, ca sa ne adunam cu totii in poiana din Saua Chiliilor. La caldura focului de vatra se auzi un cuvant … Retezat.
Au trecut cateva zile, pentru ca intr-o noapte de joi spre vineri, sa ne adunam pe peronul garii din Brasov. In caldura vagonului atipim cu totii, sperand ca orice ar fi, sa nu ne intoarcem dezamagiti de acolo. Nici unul dintre noi nu-si facuse plan anul acesta, sa ajunga in muntii dintre Strei si Jiu, si parca totul era facut in baza a fie ce-o fi. Iar dimineata de vineri, ne gaseste obositi, dar increzatori in albastrul de pe cer, intr-o gara destul de neprimitoare, cum e cea din Simeria. Iar de aici, mai motaim pret de un ceas, pana cand unul dintre noi striga ca suntem in Ohaba de sub Piatra. Langa mica halta, ne asteapta domnul Victor, soferul care ne va duce la Carnic.
Nu stiu de la ce sa fi venit denumirea, da` tare inclin sa cred ca are legatura cu statutul liber al tarii Hategului, acu sute de ani, in evul mediu, caci cuvantul “ohaba” vine de la mosie libera, nesupusa vreunor taxe. De altfel se mai cunosc ohabe, cum ar fi cea din Tara Fagarasului (langa Sinca), alt teritoriu liber, romanesc, sau cea de langa Caransebes (Ohaba-Ferdinand, cunoscuta mai bine de noi ca orasul Otelul Rosu). Din vechea mosie libera, a ramas un mic sat, situat nu departe de Hateg, dincolo de defileul de la Subcetate, unde Streiul s-a inghesuit intre contrafortii Sureanului si Poienii Rusca. Acel defileu delimiteaza depresiunea Hategului de prelungirile sudice ale culoarului tectonic Orastie.
Am facut o mica introducere a locurilor de intrare spre Retezat, caci nu poti lasa deoparte insemnatatea geografica a acestor maluri ale Streiului, mai neglijate de interesul turistilor, carora le sta gandul doar la Retezat.
Microbuzul lui Nea Victor |
Microbuzul lui nea Victor (singurul care are ramas cu transport autorizat, spre Carnic), urmeaza sa ne duca pe Valea Salasului, prin sate pline de istorie (cetatea de la Salasul de Sus, biserica fortificata din micul sat Malaiesti – despre carea aveam sa aflu ca are, totusi, o suta si ceva de case), pana in satul Nucsoara, ultima localitate dinspre munte. De aici, peisajul se schimba dintr-o data. Parasim piemontul format de ape, intre Retezat si Valea Streiului, trecand valea adanca a Nucsoarei peste podul de la Gaurile Buhii. Aici, sub noi, sunt 29 de metri, pana la albia stancoasa a raului. Intr-o iarna, cu gheata pe drum, o Dacie a derapat, venind cu viteza dinspre Carnic, si a rupt parapetul de beton al podului, ducand in mormand cinci pasageri (al saselea, un copil, a supravietuit, fiind prins intre corpurile celorlalti). Desi au trecut mai bine de douazeci de ani, nimeni nu a mai reparat acel parapet, iar podul si asa ingust iti da emotii in zilele de iarna, cand vrei sa ajungi la Carnic. De pe aici, o poteca marcata
Drumul se tine scai de stalpii de curent electric ce duc spre amenajarea hidrotehnica de mai sus de cabanele de la Carnic. Curentul numai circula prin firele de inalta tensiune, de acum doi ani, de cand Hidroelectrica si-a inchis lucrarile de pe raul Nucsoarei. Nimeni nu vrea sa plateasca costurile prea ridicate ale intretinerii liniei (iar hotii de cabluri inca nu au aflat ca prin acele sarme nu mai circula nimic …). Asta este povestea unei vai destul de deschisa, poienita bine pana spre Carnic, dar neexploatata inca de om, asa cum s-a intamplat in alte parti. E mai bine pentru munte … parca aici a invins.
Ajungem la Carnic, putin dupa pranz. Ce este de fapt acest loc? Pe vremuri aici se aflau cabanele institutelor forestiere, ocolul silvic si un magazin alimentar. Acum, le-au luat locul, Cabana Cascada Carnic si Pensiunea Cordin (ca si adaposturi turistice). Suntem la o altitudine de 1000 metri, pe Valea Nuscsoarei, la punctul de plecare al traseului spre fosta cabana Pietrele. Cerul se pastreaza senin, deasupra noastra, desi pe Valea Pietrele s-a infundat un nor gros si sumbru, care nu lasa sa se mai vada nimic, de el. Iar prognozele meteo spuneau … ploaie! Rucsacii sunt grei; am luat corturi cu noi, ca sa putem bivuaca sus. Acum le simtim ca niste balasaturi. Carausii, binenteles, baietii … eu, Oli si Nae, lasand fetele sa se menajeze (si sa care apa, sic!)
Cu cheful de a ajunge cat mai repede sus, ne incingem la drum, si la propriu si la figurat, iar dupa nici cateva minute de mers, incepem sa lasam jos din haine. Asta, asa, cam prin dreptul bifurcatiei spre Cascada Lolaia. Pe aici se formeaza apa Nucsoarei, din unirea Pietrelor cu Chiagul (sau Obarsia Nucsoarei, ce isi aduce apele de sub Varful Gales). O lasam pentru alta data … acum “ne e nasul doar pe sus”, catre caldari. Dupa ce parasim soseaua forestiera, la curba cea mare de mai sus de Carnic, urcam pieptis coasta vaii, pe o poteca umbrita si umeda, iesind la soare abia dupa ce am urcat o suta de metri diferenta de nivel. Suntem iar in drum, la o altitudine de 1100 metri. Dupa cateva minute, uitandu-ma din nou la altimetru, constat, uimit, ca indica 1390 metri. Ups. Se cam ingroasa gluma!
- Oli, o scadere de presiune atmosferica, de 300 metri in cinci minute, nu miroase a furtuna? … intreb retoric.
Si asa este. Va fi groasa … mai ramane de aflat cand. Sper ca macar pana la Pietrele sau Gentiana sa scapam. Asta ne face, cel putin, sa uitam ca-s grei rucsacii, si sa dam mai cu tupeu din picioare. Geaba se plange Nae ca si-a cam uitat conditia fizica pe vas, ca nu stam dupa el, si se convinge ca de fapt e in stare sa tina ritmul. Drumul spre Pietrele a fost reparat, dupa ce prin ‘98-’99 (nu mai stiu precis anul) a fost rupt de viitura din iulie. Atunci, apele dezgolisera tot fundul raului, lasand la lumina bolovani imensi si stricand tot drumul spre Pietrele (au ramas multi cu masinile blocate sus). Cu toate astea, pana la fosta cabana poti ajunge doar cu tractorul sau cu ceva de teren. Panta e prea mare …
Pauza in drumul Pietrelor |
Cineva dintre noi isi facea griji ca a venit toamna si au cam secat izvoarele (mai ales dupa vara secetoasa). Nu e cazul … Tot drumul e strabatut de paraie ce se formeaza in padure, si traversand pietrisul de pe poteca turistica, isi varsa firisoarele in apa limpede a Pietrelor. Mai sus, o apa puternica vine de pe malul opus, din padurea de rasinoase. Atat de mare e debitul, ca albia mica de parau nu i-a ajuns, si acum isi varsa apele prin doua fire puternice, printre radacini de arbori. Este Galesul, unul din cele mai salbatice rauri din Retezat. Pe aici suntem la Lunca Larga, si dupa aproape patru kilometri de la plecare (dupa ce drumul a urcat puternic in altitudine), ajungem la confluenta Pietrelor cu Stanisoara. Un popas mai lung meritam si noi, sub indicatorul ce ne arata poteca spre Gentiana. Altimetrul si-a mai calibrat intre timp elevatia (dupa caderea puternica de presiune), dar inca ne arata ca suntem pe la 1490 (eroarea este de o suta de metri si se va anula in momentul cand, stand in loc mai multa vreme, GPS-ul isi va calcula distanta de la reciever la satelit, dand altitudinea corecta si calibrand si altimetrul).
Hai sa nu mai ocolim pe la Pietrele, ca si asa nu mai avem ce gasi, dupa ce a ars cabana. Castigam timp daca o intindem direct spre Gentiana pe marcajul cu triunghi albastru, ce traverseaza apa Stanisoarei. Aici scrie ca ajungem intr-o ora … Trecem raul, pe podul de lemn (Alinuta are iar emotii, aducandu-si amite de buha din Valea Vistei, din septembrie trecut), dupa care ne insiram pe firul Pietrelor, pana dam de alta poteca (ce vine de la Pietrele si se duce spre Gales). O sa urcam si mai tare, pe poteca umeda, pe radacini ude de molizi, cu atentie sa nu ne rasturnam cu rotile in sus. Nu-i bai baieti, ca prea mult nu o tine asa. Mi-aduceam aminte de locurile mai pasnice, din padurea rara de molid ce s-a format pe cumpana dintre Pietrele si Stanisoara. Ciudate sunt, in schimb, blocurile eratice, aduse aici de ghetarii ce acopereau acu zeci de mii de ani, vaile Retezatului (stancile astea nu au nimic in comun, geologic, cu roca din jur). Toata poteca pana la Gentiana, strabate astfel de locuri, ce te fac sa te gandesti la peisaje scandinave …
 |
Sub un molid zdravan gasesc o gramada de lemne taiate, si frumos stivuite. In copac, este batut un cui un mic afis cu o mica rugaminte … N-am stat sa analizez cat de corecta sau necorecta era rugamintea, am luat cate un bustean in brate, ca acu` nu ne-o fi tare greu sa-l caram pana la Gentiana. Am amintiri prea placute de la trecerea dintre anii 1998 si 1999, cu trosnetul lemnelor in focul sobei si cu soarele de pe Peleaga si Retezat. Si tot gandindu-ma la acele vremuri, lac de sudoare si cu lemnul in brate, nici nu am simtit cand am iesit la lumina in mica poiana unde se afla Gentiana.
Spre obarsiile vaii Pietrele norii s-au ingramadit peste caldari, acoperind tot peisajul. Este cel putin interesant sa vedem cum limita acestui front sta deasupra noastra, de ore intregi, nu inainteaza si nici nu se retrage. Toate framantarile din nori se invart pana la o linie ce putem sa o tragem intre varfurile La Prizme (din Lolaia), Stanisoara si Pietrele. Mai jos de acestea, spre depresiunea Hategului, este senin. Mai sus de aceasta, toata negura s-a involburat pe creste si vai, ascunzand totul. La prima vedere sta a ploaie, in realitate de ore intregi nu se intampla nimic. Nu iti poti da seama ce se va intampla … Zona finala de padure, acopera morena frontala a fostului ghetar din valea Pietrele. Morenele frontale le poti recunoaste usor dupa forma semicirculara, si provin din materialele impinse de limba ghetarului in faza de inaintare. Aici se afla morena terminala a celei mai mari expansiuni a ghetarului Pietrele.
Cabana o gasim goala. Doar un baiat ne intampina, spunandu-ne ca a ramas singur pe acolo, cabanierul coborand spre Pietrele (de fapt ne intalnisem cu el pe poteca). Nu-I bai. Noi vrem doar sa ne oprim sa mancam cate ceva, in drum spre Curmatura Bucurei. Cabana Gentiana (situata la o altitudine de 1672 m, in Valea Pietrele) este cunoscuta ca apartind Clubului de Turism Floarea Reginei. In sala de mese ne intampina o curatenie placuta. Trebuie sa lasam si noi la fel de curat, dupa ce mancam, asa ca ne-am obisnuit de multe ture sa umblam la noi cu mici prosoape de masa, pe care sa ne intindem mancarea. Dupa racoarea ce se lasase afara (pe termometrul de pe peretele cabanei puteam citit 10 grade Celsius), ne intampina o caldura placuta in mica incapere.
N-am putut rezista curiozitatii, si l-am rugat pe baiat sa-mi arate barometrul cabanei, sa vad si e acesta tendinta presiunii atmosferice. Afisa in metri, si arata pe undeva pe la 1650. Se pare ca e constanta. Cel putin in urmatoarele ore nu se va intampla nimic in atmosfera. Inca nu reuseam sa-mi explic acea cadere de presiune, echivalenta a 300 metri diferenta de nivel.
Ne-am grabit cu mancatul, si am sarit peste digestia de pe urma. Trebuia sa incercam sa ajungem cat mai sus sau, daca se strica vremea, sa ne rezervam destul timp pentru a ne intoarce la Gentiana. Imbracati mai bine, si cu rucsacii in spate, salutam pe baiat, si ne vedem de drumul nostru. Pana aici, de la Carnic, nu intalnisem pe nimeni. Pustiu Retezatul in ziua asta de vineri …
Cabana Gentiana (1672 m) |
Poteca iese din padure, intre jnepeni si incepe sa intre in sectorul pietros. Am trecut de 1700 metri, si pana la lacul Pietrele vom strabate monotonia jnepenilor. Cum perspectiva s-a largit, putem admira in liniste culoarele de avalanse formate pe versantii culmilor Stanisoara si Pietrele. Traversam pe o punte de lemn, apa Pietrelor, trecand pe versantul culmii Pietrele. Suntem in zona unde apa cade in trepte, peste cascada Pieterelor, traversand o zona de roci mai dure, greu de erodat. Peisajul este dominat, peste tot pe unde urcam, de blocuri eratice ca vechi depozite glaciare. Asta in firul vaii, unde printre aceste roci s-a format o deasa padure de jnepenis, traversata de poteca noastra marcata cu banda albastra.
La micile cascade unde am traversat apa pe puntea de lemn intalnim si primii turisti. Vin tocmai dinspre Zanoaga, si confirma ca nu ploua pe creasta, dar ca vantul bate cu putere. Printre jnepeni si blocurile lasata haotic de ghetari, vad crucea lui Cuxi. Amintindu-mi de moartea tragica a lui Alexandru Bradut, in 1983, instintiv ma uit la jgheaburile de avalanse ce brazdeaza peste tot si muntele Pietrele. La baza acestor jgheaburi de avalanse s-au format adevarati ghetari de pietre. Este intereseanta asimetria vresantilor Pietrele si Stanisoara in aceasta privinta, pe ultimul, sub jgheaburi existand doar zone intinse de blocuri haotice, neformandu-se acesti “ghetari”.
Urcam valea printre jnepeni, lasand haosurile de blocuri spre versanti. De aici si pana la lacul Pietrele suntem insotiti din loc in loc de spinarile de berbeci (asa numitele roci mutonate), pe mici praguri glaciare destul de dese in zona. Acestea sunt proeminente formate din roci mai dure, care au suferit o rotunjire datorita maselor de gheata ce le acoperea. Din loc in loc prezinta striuri sub forma unor sentulete, rezultatea prin scrijelirea suprafetei produsa de rocile mai dure transportate de ghetar. Peste tot, in jurul nostru, la suprafata au ramas urmele actiunii vechilor ghetari. Ghetarul de pe Pietrele nu a avut un singur stadiu de dezvoltare. Marturie stau multiplele morene terminale, care fiecare in parte indica un stadiu atins de ghetar intr-o epoca anume. Urcand lenesi pe poteca dintre jnepeni, atingem una din aceste morene, in dreptul varfului Pietrelor. Tot pe aici, pe partea dreapta a ascensiunii noastre, trecem pe langa o morena laterala, aflata sub poalele de blocuri haotice de sub Stanisoara. S-a format la contactul ghetarului cu versantul muntelui, continand roci transportate de ghetar dar si blocuri de piatra desprinse de avalanse si de fenomenele de gelivatie, din corpul muntelui.
Fara sa simt, privind ingramadirile de marturii geomorfologice, ajung la Bordul Tomii. Toti am auzit de el, de imensiul bloc de piatra, “cazut” de nicaieri in valea Pietrele. Pe stanca se vad urmele focurilor facute de ciobani. De fapt se stie ca poate adaposti in caz de vreme rea vreo cinci persoane. La 1890 metri altitudine … Bordul Tomii este unul din blocurile eratice, de care vorbeam mai devreme. Poate cel mai mare din valea pe care urcam. Fac o pauza mai lunga, asteptand sa ma ajunga si colegii, cu ochii pe negura ce nu vrea sa se ridice de pe fundul vaii. Doar pentru cateva secunde, involburata de vant, ceata se mai imprastie, aratandu-mi Curmatura Bucurei. Acolo sa ajungem … tinta noastra!
Mai sus de Bordul Tomii pot sa vad pragul glaciar dinainte de micul lac Pietrele. Pana la el traversam valea tot mai firava, prin zone mlastinoase, pe suprafete turboase. Incet incet tinem stanga spre marginea de jos a umarului glaciar, fara sa castigam prea mult din altitudine, trecand peste varful celei mei de sus morene frontale. De aici de undeva (in trecut existase si un stalp indicator) se desprinde potecuta spre lacurile Pietricelele. Intr-o zi tot mi-as dori sa ajung pe la ele. Mereu am simtit ca trebuie sa fac si traseul ce trece din Pietrele in Pietricelele, lacurile din Valea Rea, ajungand apoi la frumosul Gales. Unul din cele mai frumoase trasee din Retezat, pe care vezi toata salba de tauri glaciare de pe versantul nordic.
 |
Pe pragul glaciar urc tot mai puternic, strajuit in dreapta de un varf mai puternic al Stanisoarei, pana ajung aproape de altitudinea de 2000 metri. Aici ar fi ultimul popas, inainte de curmatura Bucurei. Micul lac al Pietrelor nu este nici pe departe cel mai vedeta din Retezat. Dar e simpatic foc, asezat sub umbrele intunecate ale Bucurei II (varful cu 2372 metri altitudine), care acum nu prea se mai vad, acoperite de negura. De la lacul asta se poate trece in Valea Stanisoarei, pe o poteca destul de lejera, si in timp destul de scurt, peste o mare sa de transfluenta, ramasa ca martora a actiunii ghetarilor. Prin aceste sei de transfluenta (intreruperi ale marilor custuri, cu peisaj total diferit de acestea, cu forme greoaie si cu interfluviu mai lat), ghetarii Pietrele si Stanisoara si-au unit masele de gheata. Iezerul nu are mai mult de jumatate de hectar (mai precis 0, 48 ha) si doar un metru adancime. L-ai putea inconjura usor de nu ar fi marginile umede cu suprafata turboasa.
Am plecat de la lac ca se facuse destul de tarziu. Sa tot fie aproape cinci dupa-masa, iar pana la intuneric ar mai fi doar vreo doua ceasuri. Nu-I putin, dar cu negura si cu vantul asta, cine stie cat ne-o mai chinui pana la Bucura. Chiar de langa lac, urcam pe stanga un umar puternic de piatra, care ne duce intr-o scochina, pe care o traversam castigand altitudine. Pe dreapta, cum urcam, puteam vedea un umar glaciar, in capatul caruia s-a adunat. Potcoavele nivale (sau morene nivale cum se mai numesc) sunt mase de grohotis care inchid la exterior microdepresiuni nivale (asa cum morenele frontale inchid la exterior bazinetele glaciare), iar in harababura asta din Valea Pietrele, nu-s putine aceste mici depresiuni, formate mai ales sub conuri de grohotisuri sau sub jgheaburi de avalanse. Pe acest umar glaciar, scapat de sub Bucura II, se poate vedea o cruce.
Am ajuns la poalele marelui ghetar de pietre, de sub Curmatura Bucurei. Pana in marea sa de transfluenta (prin care ghetarul Pietrele comunica cu cel al Bucurei), am mai avea o suta si vreo cincizeci de metri diferenta de nivel. Cei mai grei metri, din toata ziua. Daca pana aici am fost capul echipei, urcand tot primul si apoi asteptand pe restul, am ajuns si eu la capatul puterilor. Incet incet sunt depasit de Oli, de Ema … Nesomnul de azi-noapte se resimte in mine. Fiecare zece metri ii intrerup cu o pauza. Mi-am legat altimetrul deasupra rucsacului, sa nu mai am probleme cu pierderea satelitilor, si acum tot stresez pe cei din jurul meu, sa-mi zica la cat am ajuns. Atat am in minte … 2200. Cand ma voi vedea acolo, voi spune: Am ajuns!
Spre Curmatura Bucurei (2206 m) |
De jos, nu ti-ai fi dat seama pe unde se iese in Curmatura Bucurei. Saua se pierde spre nord intr-un abrupt puternic, framantat in partea de jos de puterea ghetarului de pietre. Dupa ce traversasem masa de pietroaie, am inceput sa urcam tot mai puternic, iar pe ultimii metri parca suntem in fata Fetei Morgana … nu se mai termina. O rafala puternica de vant ma impinge inapoi … Am ajuns! Suntem in curmatura ce intrerupe Custura Bucurei. Vantul puternic nu te lasa sa stai prea cuminte in sa, asa ca mai bine coboram inapoi cativa metri, sa stam la adapost pana vin toti. Dureaza vreo zece minute sa ne adunam cu totii. N-am apucat sa vad prea multe dincolo de indicatorul turistic. E ceata deasa.
Coboram cu totii, cu vantul in fata. Din cand in cand se mai sparge si ceata, putand vedea marea alpina a Bucurei. Avem ce ocoli la lacul asta … Coboram puternic primele serpentine, printre spinari de berbeci, pana ajungem deasupra lacului Bucura. Il vom tot ocoli, prin partea dinspre muntele Bucura, coborand pe poteci de animale, la intamplare, in ceata deasa. Din cand in cand mai vedem si marcajul pe pietre, iar lacul cel mare ba apare – ba dispare. Nu dupa mult timp ajungem langa lacul Bucurelul (situat la 2070 metri altitudine), de unde se desprinde poteca spre Poarta Bucurei, si mai departe spre Retezat. Zona este mlastionasa, fiind in jurul nostru multe suprafete turboase. Din loc in loc intalnim rigole, intr-o zona in care, ca prin minune au disparut acele blocuri de piatra intalnite peste tot prin valea Pietrele.
Ne apropiem de malul lacului Bucura, pe care se pot observa valurile produse de vant. Datorita suprafetei mari a apei si datorita vantului puternic, valurile au devenit tot mai mari, atingand jumatate de metru, pe varf. Se aude placut si infiorator in acelasi timp, vuietul acestor valuri. Furtuna mai lipseste. Trecem, paralel malul lacului, peste un fel de morena de presiune, strabatuta de firul apei Bucurelului, acoperita din loc in loc de lespezi de piatra (auzi doar vuietul subteran al apei). In zona de campare s-au ridicat multe zone de protectie pentru corturi (din lespezi), si observ, interesant, ca te protejeaza ceva de vant (inspre lac ai adapostul lespezilor ridicate de om, inspre gura caldarii ai adapostul morenei de presiune), astfel ca mi-a cam trecut temerea ca o sa dormin cu velele in vant … Dar, poate o fi refugiul gol!.
Refugiul Salvamont Bucura (2051 m alt) |
Cu ultime forte urc cei cativa metri ce ma despart de Refugiul Salvamont Bucura. Incercand sa deschid usa sunt intampinat de doi baieti; singurii locatari de azi. Ahh, am scapat de stat in vant. Epuizat dar fericit, ma las pe o bancuta in micul adapost de lemn. Este atat de bine …
Se aduna si restul trupei, iar incet incet atmosfera se incalzeste in adapost. In plus ne soseste si inca un musafir, iar pentru ca pe munte lumea e mica, din vorba in vorba aflam ca este un bun prieten de-al colegului nostru Caprioara. Daca ar fi stitu ce intalnire a pierdut … stand acasa! Parca si cu foamea avem rabdare, asa ca nu ne grabim si pregatim un mic pure de cartofi, cu carnaciori si ceapa prajita, gatite la flacara unui primus de altitudine. Sa te tot intinzi la somn cu burta plina …
Furtuna nu s-a mai lasat mult asteptata. A venit cu grindina, cu descarcari electrice, cu vant puternic. Parca prin vis am avut si cosmarul ca acoperisul de tabla a plecat de deasupra noastra. Nu cred ca am fost departe. Dar m-am cuibarit in sacul de dormit si nu mi-a mai pasat de nimic … pana dimineata!
Adrian Rosca, Marţi, 9 Oct 2007, 21:11 